6 LUNI DE LA PLECAREA LUI ARTUR SILVESTRI

Sâmbătă, pe 30 mai 2009, se împlinesc 6 luni de la plecarea prea grăbită spre cele veşnice a Marelui Om, mentorul nostru, ARTUR SILVESTRI

Dumnezeu să-l odihnească în Cerurile Sale!

Să-l pomenim, aşa cum reuşim fiecare: cu o rugăciune, o lumină aprinsă, depănând amintirile despre el, citindu-i sau recitindu-i cărţile, corespondenţa, sfaturile înţelepte şi urmându-i cuvintele ziditoare de Fapte Bune.

A APĂRUT!

Cleopatra Lorinţiu:

Artur Silvestri

Vocaţia Căii Singuratice

Un scriitor care se sustrage categorisirii

Un răzvrătit cu un farmec uluitor

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

„Vocaţia căii singuratice“.pdf>>>>apasă aici pentru descărcare

Nastasia Maniu: „Un buchet de cântece sacre“

Vineri, pe data de 22 mai 2009, la Biserica „Nasterea Maicii Domnului” de pe Calea Dorobanţi, din Bucureşti,  a avut loc un înălţător eveniment spiritual şi cultural prilejuit de împlinirea a şase luni de la tragica dispariţie dintre noi a marelui om de cultură Artur Silvestri.

Distinsa lui soţie, scriitoarea Mariana Braescu Silvestri, deşi cu sufletul îmbrăcat în lacrimi, a reusit sa ofere celor prezenti in biserica, prin intermediul Coralei „Dumitru D. Botez” al carei dirijor este profesorul Eugen Kreiss, un strălucitor si binemirositor buchet de cântece religioase care s-au înălţat spre Domnul întru pomenirea celui plecat la El în urmă cu o jumătate de an.

Cele 15 cântece duhovniceşti au izbutit să umple de emoţie sacră sufletele adunate spre cinstirea marelui plecat în locul de lumină şi mângâiere, rezervat de Dumnezeu spiritelor credincioase şi nobile, aşa cum a fost şi sufletul generos al lui Artur Silvestri.

„Doamne, auzi glasul meu!” de Nicolae Lungu, „Tatăl nostru”” de Eugen Kreiss, „Iubi-Te-voi, Doamne!” de Nicolae Georgescu, „Tu singur esti” de Eugen Popescu, „Rugăciune” de Mihai Lupescu pe versuri de Mihai Eminescu, „Imn Fecioarei” de Eugen Kreiss, „Axion Duminical” de Dragos Alexandrescu, „Pre Tine Te laudăm” de Eugen Kreiss, „Oda” (dupa Hoterus) de Mihai Lupescu, „Priviti Golgota” de F. Silcher, „Oratoriu” de Gh. Mandicevschi, „Ingerul a strigat” de Macarov, „Invierea” de Mihai Lupescu, „Ziua Invierii” de Nicolae Georgescu , „Hristos a inviat!” de Eugen Kreiss >>>>

Florin Contrea: Artur Silvestri omagiat de Timişoara literară“

În sala cu rezonanţă istorică Lyra a Casei de Cultură a Municipiului Timişoara, a avut loc, – în cadrul Cenaclului literar Pavel Bellu, – o şedinţă comemorativă dedicată  regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri, care a avut loc în 27 aprilie, 2009.

Conducătorul cenaclului este cunoscutul prozator, distins om de cultură, Mircea Şerbănescu, un rol deosebit pe plan organizatoric avându-l doamna profesoară, Rodica Opreanu.

Despre viaţa plină de învăţăminte şi opera bogată a celui dispărut prematur dintre noi, a vorbit pe larg domnul profesor universitar dr. Adrian Dinu Rachieru, cunoscut şi apreciat critic literar, sociolog şi decan al Facultăţii de Jurnalistică al Universităţii Tibiscus din Timişoara. Amintirile sale se întind în timp încă din anul 1980 când a avut ocazia să colaboreze cu domnul Artur Silvestri în domeniul literaturii şi artei. Am avut astfel ocazia să aflăm amănunte inedite despre pasiunea cu care, scriitorul de care ne ocupăm, cerceta izvoarele străvechi ale spiritualităţii proto-române, într-o inedită geografie literară. Este omagiată acribia, străduinţa, voinţa de fier cu care Artur Silvestri lua parte la bătăliile culturale ale acelei vremi, apoi, valoarea deosebită – pe plan istoric şi ideatic – a operei sale romaneşti, rămas, din păcat, destul de puţin cunoscută publicului larg.  Din activitatea mai recentă, s-a remarcat contribuţia de nepreţuit adusă de autor, la iniţierea şi dezvoltarea Societăţii Române pentru Patrimoniu, (ARP), cu pleiada imensă de reviste de o mare varietate tematică; Luceafărul românesc, Epoca, Ecoul, etc. şi a editurilor specializate pe internet, – care au făcut cunoscut publicului românesc de pe toate meridianele, opere de valoare care altfel, cu greu şi-ar fi găsit drum spre marele public.

Un omagiu vibrant a fost adus marelui dispărut de doamna Mariana Gurza, care s-a referit pe larg la generozitatea, la spiritul de sacrificiu, la pasiunea ideilor, care-l caracteriza pe Artur Silvestri, de-a lungul vieţii sale, atât de bogate dar, vai! – atât de scurte. >>>>

Al. Florin Ţene: Cronică la „Frumuseţea lumii cunoscute“ de Artur Silvestri

Zile de neuitat

Filozoful,istoricul literar,criticul de artă,ctitorul atîtor reviste,promotorul literar , regretatul prieten Artur Silvestri(preşedintele de onoare a Ligii Scriitorilor din România) ne vorbeşte din nou,din păcate,din  sanctuarul eternităţii‚prin intermediul  unui album-jurnal,intitulat simptomatic „Frumuseţea lumii cunoscute”,apărut la Editura Carpathia,Bucureşti,2009,prin grija scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea , apărută în codiţii grafice de excepţie , se deschide cu rânduri de suflet ce ne introduc în”O elegie a vieţii”, semnate de soţia marelui dispărut. Aşa cum ne informează cu sensibilitate şi durere Mariana Brăescu Silvestri în cele două pagini , volumul cuprinde însemnări ale autorului”APOCALYPSIS cum figures-Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în ultimile 50 de zile.”De fapt,49”zile de neuitat”,o zi pauză,intervenţia la spital,şi apoi ultima,a cincizecea,când se pierde”în ceţuri arginti”.

Prima însemnare este datată 1 septembrie , intitulată”Trandafirul roşu”,rânduri care se constituie înt-un adevărat poem în proză.Spiritul de observaţie este amplificat cu metafora creând o sinfonie a”petalelor desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene”.

Textul poematic”Mic tablou fără pescăruşi”, este o descriere subtilă a litoralului Mării Mediterane,a spaţiului staţiunii Gruissan,unde observaţia se amplifică până la percepţia halucinantă, creînd o stare paradoxală de natura revelaţiei,cînd marea cu iahturile ei,”misterioasă dă un sentiment de viu,acut şi tulburător”.

Spiritul de observaţie,melancolia emanată din aceste rânduri,”parfumul inefabil”,cum zice acad.Prof.Dr.Zoe Dumitrescu Buşulenga, induce spre o stare de graţie.În aceste însemnări cu fragmente de real,scriitorul devenit poet al observaţiei şi al trăirilor descoperă o fantă,un prilej de a plonja  până şi în  misterul din „Filosofia norilor”, când ,însăşi”Meteorologia (…)pare aici o formă a capriciului şi o imagine ireductibilă a instabilităţii unde orice presupunere de viitor se poate face pe termen scurt sau mai bine nu se face deloc.” >>>>

Gheorghe Ştefănescu: „Requiem Missa defunctorum“

Requiem

Missa defunctorum

1.Introitus

Mai multi trecuti ca cei ce vin sau sunt

Isi odihnesc trecutul lor defunct,

In aste sfinte zile-i  plangem noi,

Uitam de suferinti si de nevoi,

Gandim la Cel ce ne deschide porti,

Un drum luminii intregi si morti,

Cu pretul vietii Lui, popas divin,

Ofera celor ce-s, au fost sau vin

Nestinsa Sa ofranda, Duhul Sfant

Ce leaga zori si neguri pe pamant,

In focul vietii moartea o gonesti,

Ai fost mereu cu noi, vei fi, Tu esti !

_______________

2. Kyrie

Rasuna ca un cor la unison,

Un tunet e Kyrie Eleison,

Un million de voci acum Te cant

Stapan pe ceruri, ape si pamant.

Stapan pe tot ce noi vedem si stim,

O-ntreaga omenire Te iubim.

Tu dirijezi vazut si nevazut

A lumii lege, adevar si scut,

Nimic nu misca fara voia Ta,

Credintei, necredinta-i  spune Da

Si nu e fapt sa nu dea in vileag

Stapanul inefabil, drept si drag. >>>>

Cristian Neagu: „Ultima primăvară a lacrimilor lui Nichita“

Supus al unei reverii melancolice, asociez de mai bine de un sfert de secol anotimpul primăverii, cu  sentimentul pe care nu-l pot exprima la adevărata lui intensitate, aşa cum s-a petrecut, aşa cum încă îl mai resimt. Explozia florală adiată de zefirul zburdalnic, în după-amiaza sfârşitului de Mărţişor, este identică cu cea de-acum 26 de ani; (nu întâmplător, mă aflu în aceeaşi grădină publică dinspre Văcăreşti de unde, stihiile trecutului îmi redau imaginea interioară a Sălii Polivalente arhiplină, de public iubitor al cântecului şi poeziei) Pe atunci, subsemnatul nici nu împlinise 24 de ani, ucenicind de vreo 6 la înţelepciunea poeziei, înfrigurat de aprecieri ori ambiţionat de critici. Da, trecutul… acest modelator al tristeţii onctuoase! Brusc, mă gândesc la câte generaţii de muguri, au schimbat anii mei de păr cărunt, dar şi la cei care între timp au trecut la cele veşnice… Aşa cum mareea inundă uscăciunea nisipurilor, melancolia, izvorâtă din adâncimile sufleteşti, îmi cuprinde fiinţa cu imaginile ei clare, desprinse din arhiva amintirilor unde, orice nuanţă sfârşeşte în suferinţă.

Chiar şi în plan secundar, eram onorat să fac parte din staff-ul poetic al lui Adrian Păunescu, mentorul formării mele lirice. Aşa s-a întâmplat şi atunci, în ultima duminică de martie 1983. Spectacolul Cenaclului Flacăra se ţinea la Sala Polivalentă Bucureşti De undeva din spatele cortinei, priveam publicul care dubla cu frenezie fiecare vers recitat  „vulcanic,” Maestrul, demonstrând încă odată că este capabil să ridice sala în picioare.Constat că lângă mine, cu ceeaşi încântare, stau în acelaşi scop, Anca Heroiu, Mihaela Popescu şi Ion Zubaşcu. Pe când delirul sălii încă nu se stinsese, Adrian Păunescu îşi îndreptă privirea către „gruparea Flacăra” compusă din Constantin Dragomir, Dorin Gherghinescu, şi Victor Niţă, căruia îi făcu semn să se apropie. Câteva şoapte spuse la ureche, şi acesta din urmă porni grăbit spre ieşire, – însoţit de câţiva necunoscuţi mie – după care, Adrian Păunescu anunţă publicul că va urma o surpriză memorabilă. Bineînţeles că au izbucnit urale.   >>>>

Daniel Mureşan: Poeme

GIUVAERUL

Aurul şi alte nobile nu mor,

nu se micesc , nu se ofilesc ,

stau încuiate cu şapte lacăte,

trăiesc pentru ele încoronate,

de îngerii în cor , cu ce să înlocuiască

muritorii vremelnica lor purtare ?

că-s jupuite şi duse-n

morminte să ţină de dor,

de nu-s hoţite , sunt micite

că alţii le vor.

Măreţia nu poate fi pusă pe mână ,

pe cap,

încearcă ea să mai corecteze urechile,

degetele, nasul –

este oprită la poartă ;

s-au schimbat prea des canoanele

de frumuseţe,

pe timpul cernerii din munte.

Ce-i de făcut să avem nobleţea

legată de soartă ?

s-au inventat premiile ,

de-a pururi muritorii

le vor duce dorul ,

îşi aşteaptă moale covorul,

fericitul giuvaer rămâne departe, >>>>

Cezarina Adamescu: „Un cântec de lebădă sau ultima toamnă a patriarhului“

„ARTUR SILVESTRI, Zile de neuitat. FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE, Album îngrijit şi coordonat de Mariana Brăescu Silvestri, Ilustraţii de Vasile Cercel, Carpathia Press, 2009

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare. >>>>

Adrian Dinu Rachieru despre Sorin Cerin: „O invitaţie la meditaţie“

Colaborator statornic al editurii PACO (începând cu anul 2003), atacând cu dezinvoltură proza, eseistica şi poezia (a se vedea Poeme de dragoste, 2009), Sorin Cerin e interesat şi de specia aforismului. Două recente volume, Revelaţii (din 2008) şi Nemurire (apărută în acest an, culegând 856 de aforisme), vin să probeze, inatacabil, constatarea noastră. De regulă, literatura sapienţială, cu o bogată tradiţie la noi, exploatând filonul folcloric ar rima, se ştie, cu vârsta înţelepciunii. Iată că Sorin Cerin, niţel grăbit, purtând „ţara în suflet”, un observator atent şi un moralist neîngăduitor se încumetă să se apropie de astfel de „teme îndrăzneţe” (nota cineva), dezvoltând – prin jocul nuanţărilor, încercuind prin formulări gnomice, liricizate, cuvintele-cheie (orânduite alfabetic) – veritabile definiţii (fireşte, concentrate), ispitit de „zâmbetul absolutului” (cum „numea” chiar autorul nostru nemurirea). Aceste mici poeme, revărsate în cascadă ar fi cerut, credem, o dură selecţie; în absenţa filtrului critic volumele în discuţie, oferind grupaje tematice pe teme inhibante (precum viaţa, credinţa, absolutul, adevărul, Destinul ş.c.l.) prezintă inevitabile denivelări.

Dar autorul are o explicaţie. Meditaţiile d-sale sunt, de fapt, „revelaţii” încât „informaţia primită” e turnată în acest şir de cugetări livrate în flux. Interesat de viitorul omenirii, ştiind prea bine că „lumea suntem noi”, Sorin Cerin ar vrea să ne înţelegem „mai bine”. Un drum la Sfinxul din Bucegi, pregătind un film postat pe Youtube i-a „comandat” aceste Revelaţii, anunţând „sfârşitul unei lumi murdare”. Fiindcă, imaginându-şi Apocalipsa, Sorin Cerin ne previne că data de 21 decembrie 2012 (conform „prezicerilor maya”) va marca o treaptă benefică pentru destinul speciei. >>>>

Dumitru Buhai: „Să fim oameni cu frică de Dumnezeu“

Motto: „Iert si eliberez trecutul cu iubire. Aleg sa-mi umplu

Sufletul cu bucurie si fericire eterna!… “

Sunt  sortit sa fiu poetul sufletului in cautare

De fericire, pe pamant strain, cu lupte si dureri,

Unde-nvinge cel ce are tupeul cu bani de sfidare,

Iar crestinii asteapt-ajutorul din Cer, ca    strajeri…

Prin lume alearga nelinistita o noua stafie… Pare ca are chipul de om, dar – de fapt – este o creatura hibrida in care se amesteca aluatul de pamant cu combinatiile chimice venite din izvoarele mocirloase ale infernului. Este neomul timpurilor noastre rele si grele. Acesta incearca sa subjuge si sa anihileze creatura frumoasa a lui Dumnezeu: pe omul cu sufletul sau.

„Neomul” este o persoana lipsita de insusirile proprii unui om normal. Este o fiinta omeneasca lipsita de omenie, fara mila, cruda, rea si salbatica, rece, grabnica sa verse sange, egoista, imorala, mieroasa, orgolioasa, ticaloasa si mincinoasa, necinstita, sireata, in stare sa defaimeze, sa spioneze, sa barfeasca, sa minta, fara frica de Dumnezeu.

„Neoamenii” –  ne spune Biblia – „… au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singur trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu, si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! Amin… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, El i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase. >>>>

Sorin Olariu: Crist Sideral (poem în proză)

Întuneric… Moarte… Întuneric…
Obosit de atâtea erori -Omul- victimă a evului atomic, sfârteca vidul, însingurat, ca o umbră alungată. Din când în când îşi mai întorcea privirea durută în urmă, apoi, cuprins parcă de o şi mai mare tristeţe se lăsa să plutească pradă întâmplării. Peste umerii săi, geometria ucisă a Universului se scurgea în râuri de cenuşă iar haitele de umbre ale morţii îl pândeau din locurile unde constelaţiile nu mai erau decât o părere.
Atunci, în asemenea clipe, avea nevoie măcar de un licăr de lumină, de o fărâmă de viaţă, dar stelele şi planetele nu mai erau decât nesfârşite mări şi deşerturi de fum. Biciuită de atomii ucigaşi, Lumina încremenise pentru totdeauna în umbra adâncului iar Universul murise otrăvit de proprii săi copii, oamenii.
Iar el, Ultimul Fiu al Universului, se îndrepta acum, ca la o adâncă şi tainică chemare, prăbuşindu-se, către matcă. Când, deodată, se opri din zborul său trist şi, îndepărtându-şi praful, îşi plecă cu grijă urechea şi ascultă, neştiind că nu e decât tăcerea.
„Ce-aţi făcut cu timpul de mâine?” izbucni Însinguratul în inima întunericului. Şi nu îl auzi nimeni. Iar Universul n-a fost niciodată mai trist decât atunci, împodobit cu cenuşa stelelor.

***

Fiul Omului cade, dar călăii îl împing, îi pun pe cap coroana de spini, îl bat şi-l batjocoresc necontenit pe calea crucii până la Golgota unde este despuiat de hainele Sale şi adăpat cu fiere şi oţet. Hainele i se rup şi se împart iar astfel i se reînnoiesc toate rănile pricinuite de bici. Mâinile şi picioarele Lui sunt pironite pe cruce iar Fiul lui Dumnezeu atârnă de rănile mâinilor şi picioarelor şi suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre şi pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre. >>>>

Angela Nache Mamier: O antologie a poeziei române contemporane: Despre ceea ce este şi nu este poezia

O antologie este un florilegiu în sensul literal al cuvântului, care ascultă de criterii estetice, ceea ce o distinge de simple «morceaux choisis».
Linda Maria Baros şi Magda Cârneci, scriitoare binecunoscute, au publicat în voluminoasa revistă anuală Confluences poétiques N°3 dec. 2008 (a asociaţiei Confluences poétiques, care reuneşte o reţea activă de poeţi străini la Paris) editată cu concursul Institutului Cultural Român o «Anthologie de la poésie roumaine contemporaine». (Lansarea a avut loc pe 28 februarie 2009 la Maison de la Poésie la Paris).
Revista are un sumar variat, pluriartistic: traduceri din poezia lumii, despre experienţa picturală a artiştilor români de la Paris şi o Anthologie de la poésie roumaine contemporaine, conţinând poeme traduse de către Linda Maria Baros, Magda Cârneci şi Andrei Cadar din operele celor 20 de poeţi selectionaţi ( cărora li se rezervă un spaţiu de 150 de pagini !)
Autorii selecţionaţi merită enumeraţi pentru a pătrunde mai bine sensul în care această selecţie a fost ordonată: Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Serban Foarţă, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Marian Draghici, Gabriel Chifu, Traian T.Cosovei, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Galatanu, Simona Popescu, Dan Coman, Serban Axinte, Dan Sociu, Cosmin Perta, Claudiu Komartin.
Bineînţeles că aceşti poeţi nu acoperă marele număr de poeţi talentaţi (care depăşesc acest număr, limitat de spaţiul editorial), dar fără îndoială că acest efort lăudabil va continua din alte unghiuri posibile. >>>>

Maria Vaida: Poetul sub imperiul timpului

Aş vrea să trec deşertul cu-o altă caravană,

Dar nu sunt călăuze şi nu ştiu ce să fac…

(De când te-ai dus…)

Numele Profesorului univ. dr. Constantin Cubleşan este recunoscut în viaţa literară românească şi internaţională printr-o activitate deosebit de diversificată şi printr-o viziune originală asupra lumii, indiferent de domeniul în care se manifestă harul său scriitoricesc. Fiu de intelectuali, Constantin Cubleşan s-a născut în 16 mai 1939 în comuna clujeană Traniş, localitate situată în munţii Vlădeasa, unde începe şcoala primară, pe care o termină la Huedin. Destinul său literar se leagă firesc la începuturi de numele scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu, discipolul lui Blaga, pe care l-a avut profesor în clasele urmate la Liceul de băieţi din Cluj. Profesorul I.D. Sîrbu, om de mare valoare şi o vastă cultură, avea harul pedagogic, fapt confirmat de toţi foştii săi elevi, pe care am avut privilegiul de a-i cunoaşte: Lelia Nicolescu, Eugeniu Pletea, Constantin Cubleşan, ş.a. Tînărul licean ispitit de muze are şansa de a fi descoperit de profesorul I. D. Sîrbu, încurajat de acesta şi iniţiat în tainele literaturii. De la profesorul său I. D. Sîrbu, scriitorul Constantin Cublesan a învăţat că pentru cuvântul rostit dai seamă în faţa oamenilor, iar pentru cuvântul scris dai seamă în faţa lui Dumnezeu. Pentru ambele situaţii, omul şi scriitorul dovedesc un respect nemaiîntâlnit. Perioada studiilor liceale  marchează începutul unei frumoase şi impresionante cariere literare, consolidată prin studiile filologice de la UBB Cluj, dar şi prin studii academice de doctorat.

Opera literară şi ştiinţifică a lui Constantin Cubleşan se concretizează în variate tipuri de discurs, fiecare evidenţiind o altă faţetă a talentului său. În creaţia literară se face remarcat de la debut prin mînuirea inspirată a verbului, fie că e vorba de poezie, proză, teatru, critică literară sau literatură pentru copii. Criticul „recreează” o operă, o postează în prim-plan pentru a trage atenţia asupra valorilor perene ale literaturii române. >>>>

Marcel Turcu: Trei poeme noi

RUGA DE DUS …

“ N-ar trebui sa pronuntam cuvintul – fictiune – “

( Rafail Noica- din vol. Cultura Duhului – 2002 )

Amara- briza orelor exacte: amarua !..

S-ar mai fire-ntre noi

Doar unul sau doi

Din respiratia-a doua…

Doamne, ai grija de-ntelegerea mea : e prea slaba !

Pe potriva multimii, am umerea grea

Unul sau doi si –iata-se roua !

Mai vine oxigenul in carul meu cu boi …

Citorva le mai este din stirpea a doua

Sau-poate- numai unuia: unul ! Dar curind

Vedea-se-ar rourile; roua …

-Precum in cer asa si pe pamint ! –

Doamne, ai grija de-ntelegerea mea : e prea slaba !

___________

POLIGON

” Ich bin ein Niemand ” /James Murray /

( – eu sint cu fructele – in „traducerea” ns -)

Prin genuss se poate ajunge in furnicarul garii de nord – adica- drept in frunte …

Intr-un hintegrund de Hanovra . Doar

Fumuri si burguri si mulatre cifre subtiri ating marile gestalturi din

Bulevardul Leibnitz in timp ce in der Mensa >>>>

Petre Bucinschi: „Literatura generează libertatea omului“

Starea actuală a poeziei, aş spune starea poeziei actuale, ar fi altceva luând mai întâi în calcul factorul de areal. Aşadar, liricii naţionale, care şi-a redobândit statutul de integritate, deci o condiţie existenţială autentică, i s-a alipit lirica românilor din exil, este acum vorba de o orchestralizare de pe urma căreia este rescontat un snop de decenii cu potenţial de depăşire valorică a liricii interbelice, socotită încă de neîntrecut. Dacă aceea a operat în sensul unei implozii artistice naţionale, cea de acum s-ar putea manifesta exploziv, înlăturând un anume complex de inferioritate care în secret ne macină ca pe unii care, bunăoară, nu avem încă nici un NOBEL  pentru literatură.

Nu imbundă, poezia proliferează în dezinteresul general, îşi modifică fantastic cadenţele: vorbăreaţă, confesivă, exhibându-şi inutilitatea şi arogându-şi utilitarismul, proclamându-şi mulţiunea, descompunerea ritmurilor, fracturismul, în acea ambiguitate dihotronică ce dă fiecărui jucător speranţa în marea lovitură, cu tunetul cu care se izbeşte frunza de luciul apei, iar criticului spaima diurnă că trece neabătut pe strada cealaltă, fantasma nocturnă de a fi singur judecător din cetate. Distincţia însă trebuie făcută între valoare şi non valoare, între eşec şi propagandă, între manipulare şi ideea de necesitate.

Cred că nu este cazul să aruncăm toată greutatea acestei crize pe umerii fragili ai unor tineri mai puţin citiţi şi mai îndrăzneţi decât şi-au închipuit ei, criza este mult mai profundă, iar ei sunt ceea ce se vede: mai mult posibili cititori decât autori. Lumea în care trăim tinde către o scară de valori foarte relativă, relativismul acesta care ne cuprinde pe toţi, pornind de la convingeri politice şi terminând cu atitudinea faţă de munca cinstită şi banul greu câştigat, acest relativism a atins şi lumea culturală. >>>>

Adrian Botez: Poeme Pascale

VIŞINI ÎN FLOARE

a venit Împăratul! – nimeni

n-a auzit huruitul roţilor

caleştii Maiestăţii Sale – dar

Maiestatea Sa este

aici! – hlamida albă

a acoperit pământul – ca pe un

nou – izbăvitor văzduh – cu blândul – atotcuprinzătorul

totalitarism  – al

Înţelegerii

a venit Împăratul! – e atâta

proaspătă – neîntinată bunătate – cerească

blândeţe – în

stăpânirea lui absolută – încât

până şi ziarele s-au oprit din

scârţâitul lor slugarnic – despre

democraţie…

până şi ziua a uitat să mai fie şi

noapte…

a venit Împăratul! – cu

atâta linişte albă a umplut

grădina şi ochii – încât nimeni

nu mai simte nevoia să mai

privească la televizor: >>>>