~Cezarina Adamescu: „Regăsire la Pasărea – meditaţie de seară“

La graniţa dintre singurătate şi însingurare, acolo unde se întrepătrund clipele,  la punctul de frontieră subţire, între cer şi pământ, acolo ne-am regăsit, în fapt de seară. S-ar zice că nu ne desparte nimic. S-ar zice că gândurile noastre glisează de la unul la celălalt,  în voie, ca şi când nu există nici o barieră. Acelaşi cer ne ţine pe fiecare, numai că, pe unii de o parte, pe ceilalţi de cealaltă parte. Ne uneşte doar  Crucea.

De poalele ei, încă ne agăţăm cu osârdie, cu disperanţă.

În tâmpla crucii stau rezemaţi cei blajini, care ne strigă, ne fac semne, trimit veşti, premoniţii, şoapte şi vise. Şi ne mai uneşte, starea de graţie -, clipă de inefabilă Lumină care stăruie,  în aura celor plecaţi, răsfrântă în pupilele noastre mijite. Această stare de graţie ne adună buchet, lângă dreptunghiul de pământ reavăn, presărat cu lumânări pâlpâinde.

În ipostaza de călători şi străini, pendulăm astfel între cele două lumi, unite în cruce.

Câte cuvinte nerostite au rămas la fruntarii!

E o după amiază obişnuită de sfârşit de iarnă, amirosind a Reînviere. E ziua comuniunii între două lumi, aparent despărţite, care, iată, încep să se întrepătrundă.

Ne aflăm la Mănăstirea Pasărea unde îşi doarme somn netulburat, marele cărturar, „grădinarul dăruit”, Mecena al culturii româneşti şi apostol al neamului, Dl. Prof. Dr. Artur Silvestri.

Linişte aici, linişte dincolo.

Pace întreruptă doar de suspine discrete, stropită de roua prelinsă pe obrajii tristeţii.  Un colţ de lume tăcută, discretă, flori multe, vii încă, lumânări, căţui cu tămâie, sunet de toacă, mers sfios de măicuţe, cu ochii plecaţi, grăbindu-se la vecernie.

În biserica, aflată la doar câţiva metri, liniştea icoanelor muşcă penumbrele.

Dar aici, afară,  în preajma Profesorului, fiinţă şi spirit se îngemănează într-o curgere firească de fluviu învolburându-se spre revărsare.

Adăstăm la locul odihnei Domniei sale, cu sfiala şi smerenia inerentă învăţăcelului care se află în preajma Maestrului.

Lacrimi şi rugi. Nu mai contenesc şi se amestecă, nu le mai poţi separa, se fac una.

Lumini pâlpâinde, steluţe şi licurici sclipesc palid în candele albe.

Ne desprindem cu greu din ţintuirea iniţială, cu ochii înceţoşaţi, nu înainte de a aduna un pumn de pământ jilav şi reavăn de pe pieptul Profesorului.

Îl învelim cu grijă în staniol, să-l ducem acasă. E legătura noastră fizică, tainică, de suflet, cu Profesorul iubit. Pământul va fi păstrat ca relicvă lângă icoana Mântuitorului, alături de candela veghetoare şi de portretul său blând, străjuit de culorile – trei – ale stindardului.

Maestrul ne aşteaptă ca pentru îmbrăţişare să ne revedem aici, ca prieteni, cu gândurile revărsate spre Înalt, candele-n mâini, flori proaspete,  cu vorbe de duh culese din România sa Tainică, din Grădina, în care, cu grijă a sădit-răsădit, fiecare plăntuţă, aşa cum Seraficul Francisc de Assisi şi-a adunat „plantele” spirituale, doar dintre acele suflete gata să lase totul, să se dezlipească de lumeştile avuţii, pentru a dobândi comorile cele ce nu ruginesc niciodată şi nu sunt  mâncate de cari.

Lumina ia forma cuvântului său rodit în timp la plinirea sorocului. Şi parcă auzi vocea bardului basarabean, plecat şi el de curând, să-l întâlnească pe Dl. Artur Silvestri:

„Sunt iarbă, nu pot fi mai mult” (Grigore Vieru).

Nu vă miraţi. Din firul de iarbă plăpând, naşte grâul, sămânţa.

Aici, la căpătâiul Profesorului poate veni oricine are gândul şi cuvântul de întemeiere. Poarta e larg deschisă. Lăcaşurile de veci, proaspăt îngrijite, vegheate de îngeri. Aici, toaca şi clopotul îi strigă pe cei din adânc, anunţându-i când se săvârşesc sfintele slujbe, când se-mplinesc tainele, când e ora utreniei, când se aud acatiste şi cântări de vecernii. Miezopnoptica trimite rugi şi catisme, condace şi icoase celor de alături,  din curte, care aşteaptă cu smerenie. Ceasul se măsoară între Liturghie şi ritualurile obişnuite, la care sunt prezenţi, pe lângă vieţuitorii mănăstirii, toţi locuitorii monumentelor funerare. E lumea lor? E lumea noastră? E lumea tainică dintre două lumi despărţite vremelnic. E lumea vecină cu veşnicia. Taina ei n-o poţi descifra decât o singură dată. Cine să spună cum e,cine să glăsuiască despre adâncul de sus răsfrânt, oglindit în sufletul nostru, ca după un voal, ca în „ghicitură” Buzele sunt pecetluite.

Nici ecoul nu se răsfrânge aici, lovindu-se de pereţii Sfintei Biserici, de icoane, de abside şi de pronaos, cu zgomot de vată. El rămâne ţinutit în zid precum trupul cel vrednic şi netemător al Anei meşterului zidar care şi-a jertfit soaţa întru desăvârşirea lucrării. Opera creatorului are la temelie lacrimi, sudoare şi sânge.

De aceea va dura peste veacuri. Opera e temeiul lui de rămânere.

La Pasărea, temeiul acesta se numeşte Artur Silvestri. Opera Domniei sale este copleşitoare. Este un dar-din-dar, darul iubirii, „floarea darurilor” care trebuie să se răspândească din mână-n mână şi din gură-n gură, purtată în  inimi, pretutindeni.

După acest dar al iubirii vom fi recunoscuţi drepţi, când va avea loc recunoaşterea.

Opera aceasta rămasă nouă, fără nici un merit din partea noastră, pune început bun gândurilor şi faptelor fiecăruia.Cei care vin aici, pleacă transfiguraţi, mişcaţi de cât de vie  este acea „Românie tainică” a celui care, contemporan cu noi, în această răscruce de milenii, s-a nevoit, preţ de o viaţă, a sădi în suflete sentimentul iubirii de neam, al întregirii într-o singură inimă, pulsând, palpitând, nu pentru sine, ci pentru oameni.

O inimă-simbol al renaşterii noastre spirituale.

Şi totuşi, o anume transparenţă ne face să credem că şi aici şi dincolo, suntem şi vom fi împreună. E aerul acesta prea subţire de se vede prin el dincolo?

Avem senzaţia că mereu pierdem ceva, totuşi, nimic nu se pierde. Ne împuţinăm prin această pierdere, dar, dobândim altceva, ca să nu rămână locul pustiu, ne confecţionăm iluzia că putem înlocui ceea ce e de neînlocuit în sufletul nostru. Dar trebuie să acceptăm această realitate.

Aş vrea să-i dărui acum ceva din căldura trupului meu, din fierbinţeala lacrimii, a inimii dogorând, a gândului scurs printre silabe.

În loc de toate acestea, îl rog să mă ierte, pentru puţinul de care sunt în stare să-l dărui, pentru prea multul de suflet irosit pe care aş fi putut să i-l dăruiesc, dar am şovăit, am amânat fără motive temeinice.

Maestrul înţelege oricum. Şi îngăduie. Mai ales, îngăduie aceste slăbiciuni omeneşti inerente.

Şi mai ales, îl rog să mă ierte că nu l-am putut însoţi imediat pe calea din urmă, că voi mai zăbovi un pic, poate o zi, poate un an, poate mai mult,cu speranţa că ne vom regăsi undeva, în realitatea de dincolo. „Cei care nu te pot urma decât mai târziu/îţi cer iertare” – aşa i-am spus. Cu aceste cuvinte m-am desprins anevoie, cu luminile-candeli stăruind încă pe obrazul ce nu se poate zvânta decât cu alte şi alte lacrimi de dragoste mută.

Vii aici, la Pasărea ca la Fântâna de haruri celeste. Din lumina acestei fântâni izvorăsc gânduri şi simţăminte pe cât de adânci, pe atât de înalte, pline de evlavie, de pietate.

Pleci de aici, împăcat, înnobilat, liniştit, îmbunătăţit sufleteşte. Lumina de gând reverberează în lacrimă.

Pe drumul de-ntors îţi revendici toate trăirile. Aştepţi să se aşeze precum pasărea-n ram, pregătindu-se să-şi zidească un cuib nou  în locul cel vechi, părăsit odinioară. Trebuie să vină şi anotimpul prielnic.

Din fărâme de gând şi de cuvânt  – spori galbeni, plutesc precum nacelele de păpădie. Ca şi aceste cuvinte-durute, răsfirate de la zenit la nadir, pentru Grădinarul dăruit care a semănat şi mai seamănă doar flori şi seminţe alese.

Pe turla bisericii de la Mănăstirea Pasărea, cu hramul Sfânta Treime, poposesc colombiţe albe. Sunt semne ale Duhului Sfânt, care-i învăluie pe tăcuţii locatari, în lumina cea neînserată? Sunt doar păsări pregătindu-şi cuibarul pentru nunta de primăvară?

Colţul de iarbă răsărit în răspăr cu anotimpul, parcă din inima dorului nostru, tremură abia perceptibil. Mijind, un mugur de rouă fierbinte, stăruie pe relieful obrazului. Nu-l strivesc, nu-l şterg, îl las să se zvânte ori să se prelingă în voie.E obolul meu. Puţinul. Poate singurul pe care i-l pot dărui. Mă rog să nu sece, să nu piară, să-mi rămână aşa, spre aducere aminte.

Ne vom întoarce în toi de primăvară, în toi de înflorire a cuvintelor, udate cu lacrimi de îngeri, răsărite-n Armindeni, când miresmele năucesc şi răscolesc toate simţurile, să-i dăm bineţe Maestrului.

Până atunci, de strajă rămân serafimii, columbele albe, măicuţele pioase  intonând rugciuni şi cântări de dimineaţă, de seară, de mijloc de noapte, pentru sufletul atât de larg şi înmiresmat al Omului Mare, numit Gabriel Artur Silvestri.

Să muşcăm din coltucul acestei amintiri vii, înflorite pentru noi şi dată tuturor, spre împărtăşire.

Amin!
Bucureşti, Mănăstirea Pasărea

4 februarie 2009

CEZARINA ADAMESCU