~Th. Codreanu: Adrian Voica – „Grădinile altora”

UN APĂRĂTOR AL VALORII

AdrianVoica, unul dintre cei mai buni prozodicieni pe care îi avem, s-a exersat deopotrivă şi-n poezie şi proză, practicând, totodată, o activitate de critic şi istoric literar, în sensul mai larg al cuvântului, cum atestă şi recenta apariţie Grădinile altora, apărută la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în 2007. Cartea adună articole, studii, recenzii, cronici literare despre un important număr de autori din diverse epoci literare, dar mai cu seamă contemporani, de la Ion Heliade Rădulescu şi I. L. Caragiale până la Constantin Cubleşan şi Nicolae Cârlan. Cel mai vechi articol datează din 1966, iar cele mai „proaspete” din 2005. Volumul acoperă, aşadar, aproape patru decenii de activitate ştiinţifică. Autorul nu face, pur şi simplu, o culegere conjuncturală de efemeride, ci, începând cu titlul şi sfârşind cu organizarea arhitectonică a materialului, se face dovada că noua carte a fost îndelung chibzuită, într-o construcţie pe trei nivele cu subtitluri organic legate de titlu: I. Hermeneut culegând flori, II. Poteci pe dealul însorit, III. Hermeneut privind peste gard. Cele trei secţiuni, inegale ca întindere, nu se succed după criteriul strict al cronologiei istorico-literare, ci după un anume tematism „floral”, în sensul stilistic al cuvântului, criticul îmbinând formularea plastic-literară cu aplicarea metodologic-tehnicistă a hermeneutului prozodician. Am evitat să utilizez termenul de critică impresionistă, fiindcă, aidoma lui Adrian Marino, dar dintr-o cu totul altă direcţie metodologică, Adrian Voica nu scrie „impresii” despre cărţi şi, mai mult de atât, între foiletonism şi hermeneutică el este, hotărât, de partea celei din urmă. Primul dintre avantaje ar fi acesta: „Spre deosebire de critica «foiletonistică», obligată să recepteze toate noutăţile mai importante ce îmbogăţesc literatura autohtonă într-o perioadă limitată, critica universitară are privilegiul unei selecţii riguroase, în care totdeauna criteriul estetic acţionează decisiv. Din această cauză – a unei supervizări critice, sinonime cu certificarea valorii – sunt necesare şi metode adecvate, privite adesea cu reticenţă, pentru că introduc în câmpul analizei literare o terminologie pe care critica «foiletonistică» o acceptă cu greu”. (p. 284).

Paradoxal, este contrazis orgoliul criticii impresioniste care pretinde a „descoperi” valori. Da, zice implicit criticul, foiletoniştii se străduiesc să identifice valoarea, dar cea care o certifică este numai critica universitară. Aprecierea este prilejuită de comentariul cărţii lui Ion Apetroaie Literatură şi reflexivitate (1996). Regretatul său coleg ieşean considera că o bună critică literară îmbină totdeauna impresionismul foiletonistic cu rigoarea metodologică. Adrian Voica nu e de acord cu generalizarea afirmaţiei: „Cu riscul de a-l contrazice flagrant pe autorul cărţii care face obiectul recenziei de faţă, cele două tipuri de critică există, fără ca neapărat să se completeze”.

Argumentul e tot cel al valorii, întrucât foiletonistul face adesea, chiar fără intenţie, jocul conjuncturilor literare şi al prieteniilor, încât autori mediocri sunt înălţaţi pe socluri nemeritate, pe când valori autentice trec neobservate sau marginalizate. Exemplele date de Adrian Voica au darul de a ne convinge. Atunci, spune criticul, vine din urmă critica universitară şi stabileşte justele ierarhii valorice, având avantajul instrumentarului hermeneutic adecvat.

Autorul face asemenea delimitări într-o vreme a triumfului impresionismului postmodernist, când dispreţul faţă de critica universitară, cu sistem, se află la ordinea zilei. Ba, argumentul valorii adus de Adrian Voica nu mai pare de „actualitate”, în prim-plan stând parodicul şi kitsch-ul. Desigur, într-un asemenea context, cercetători riguroşi ca Adrian Voica, riscând a părea „arizi”, sunt, fatalmente, fie ignoraţi, fie priviţi cu condescendenţă. Nu mă miră faptul că într-un „top” al unei improvizate „eminescologii postmoderniste”, dintr-un număr al Dilematecii, lucrările despre versificaţia eminesciană ale lui Adrian Voica sunt puse pe o listă neagră numită „anti-bibiografie”. Desigur, divertismentul sans rivages, devenit idealul „omului recent”, cum l-a numit H.-R. Patapievici, n-are cum să se nutrească din cărţi aparent „plictisitoare” şi „netrebuitoare” de felul celor semnate de scriitorul ieşean.

În pofida unor asemenea judecăţi, scrisul lui Adrian Voica nu este unul „neutru”, „arid” decât pentru minţi din care a dispărut „categoria profundului”. Autorul nu ignoră valenţele atitudinale şi de scriitură care dau sevă operei beletristice şi faptul se vede chiar şi-n cele mai tehniciste observaţii stilistice. Bun cunoscător al istoriei şi al criticii literare, Adrian Voica reţine din clasici, ca şi din contemporani, elemente rămase latente sau nerelevate de antecesori. De pildă, Ion Heliade Rădulescu este reţinut pentru contribuţiile sale la consacrarea sonetului ca specie în literatura română, dar şi ca teoretician. În 1836, scriitorul publica un ciclu de 20 de sonete sub titlul Visul, în progres vădit cu încercările anterioare ale lui Gheorghe Asachi de a transpune în limba română sonetele lui Petrarca, traducerile fiindu-i pline de imperfecţiuni stilistice. Heliade era un „perfecţionist”, având şi avantajul teoreticianului. El a consacrat, în lirica noastră, alexandrinul românesc, iar în 1868 publica un Curs întreg de poezie generală, apreciat a fi „cea mai importantă lucrare teoretică a epocii” (p. 10). Şi asta chiar şi în clipa când Maiorescu începuse să-şi tipărească principalele studii teoretice în Convorbiri literare. Influenţa lui Heliade asupra versificaţiei româneşti se-ntinde de la Cezar Bolliac şi Eminescu până la Ion Pillat şi Vasile Voiculescu.

Geniul incontestabil al „perfecţionismului prozodic” rămâne Eminescu. Acestuia, Adrian Voica i-a dedicat cele mai importante dintre scrierile sale. Eminescu nu lipseşte nici din volumul de faţă. Îi remarcă aici o noutate prozodică, în articolul Inventivitate prozodică. Se ştie că, după apariţia cărţii lui I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu (1968), s-a răspândit convingerea că postumele, unde imperfecţiunile de formă sunt mai evidente, ar fi superioare, ca viziune poetică, antumelor, „stricate” tocmai prin voinţa perfecţiunii. Şi Petru Creţia ajunsese să creadă că „setea de forme perfecte” a fost un obstacol în calea geniului eminescian (v. Testamentul unui eminescolog, 1998). Cercetările lui Adrian Voica demonstrează că dreptatea stă de partea lui G. Ibrăileanu, chiar dacă nu împărtăşeşte integral teza acestuia că antumele sunt „superioare” postumelor. Hermeneutica prozodică a lui Adrian Voica ataşează voinţei auctoriale de perfecţiune dimensiunea subconştientului creator, care lucrează chiar la nivelul prozodic, încât disjuncţia categorică a lui Negoiţescu între neptunic şi plutonic nu se mai susţine decât în virtutea unui impresionism la nivelul „complexelor de cultură”. În articolul Inventivitate prozodică, Adrian Voica remarcă o noutate eminesciană din sfera rimei, în postuma Lectură: rima care… nu rimează (p. 13), fără a fi vorba de asonanţe sau de rime imperfecte. Hermeneutica „subconştientului creator” la nivel prozodic este contribuţia cea mai importantă a lui Adrian Voica în contextul criticii cu metodă. Autorul regretă, îndrituit, că „prozodia nu s-a bucurat şi nu se bucură (încă) de atenţia specială pe care o merită în interpretarea corectă – uneori insolită – a textului poetic, în general şi a celui eminescian, în special” (p. 17).

Oarecum, faptul pare explicabil, deoarece stilistica tradiţională, ca şi cea modernă, altminteri, a pariat, îndeobşte, pe o raţionalitate arid-tehnicistă şi terminologică la nivelul formelor. Pe de altă parte, hermeneutica prozodică presupune o pregătire estetică specială, temeinică, spre a ajunge la rezultate pe măsură. Totuşi, ştiinţa stilistică românească are o tradiţie consistentă, de la deja amintitul Heliade până la Mihai Dinu şi Adrian Voica. Un moment hotărâtor în stilistica prozodică l-a constituit apariţia, în 1974, a volumului Versificaţia românească, semnat de cercetătorul ieşean Mihai Bordeianu. Semnele investigaţiilor moderne în materie se datorau lui Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, T. Vianu, L. Gáldi, Vladimir Streinu, Gh. I Tohăneanu ş.a. Cu Mihai Bordeianu, însă, începea o nouă etapă. Cercetătorul punea capăt dogmei existenţei unui „modul ritmic unitar, comun mai multor versuri sau întregii poezii” (p. 304). Poetul nu gândeşte în silabe, la modul mecanic, ci „în cuvinte şi grupuri de cuvinte” (Mihai Bordeianu). Astfel, se ajunge la modelul dinamic al poliritmiei versului românesc. Au urmat contribuţiile lui I. Funeriu (1980), Mihai Dinu (1986) şi cele ale lui Adrian Voica. Încă Mihail Dragomirescu vorbise de existenţa unor nivele ritmice diferite: ritmul mecanic, ritmul sufletesc, ritmul plastic. Arhetipurile ritmice binare şi ternare, dominante în poetica tradiţională, au fost extinse la structurile peonice, la mesomacru, hipermesomacru şi antehipermesomacru (de patru, cinci, şase şi şapte silabe). Astfel, complexitatea dinamică, vie a pulsaţiilor ritmice în poezie (dar şi în proză) vine să confirme intuiţia genială a lui I. L. Caragiale din enigmatica definiţie a stilului: „Ritmul – iată esenţa stilului”. Caragiale deschidea, astfel, largi perspective pentru o hermeneutică a ritmului. Aşadar, importanţa pe care o acordă Adrian Voica prozodiei ca hermeneutică are o profundă acoperire ontologică şi estetică, în acelaşi timp. Altminteri, pe această cale, I. Funeriu a putut crea şi o hermeneutică a editării, căci multe dintre dificultăţile editologiei pot fi rezolvate cu instrumentarul analizelor prozodice (v. Hermenutica editării, 1992).

Adrian Voica nu s-a interesat numai de aprofundările ritmice şi rimice. De altfel, problematica lui principală nu face decât parţial obiectul volumului Grădinile altora. Ni se dezvăluie un critic literar de mai largă cuprindere, inclusiv impresionist-foiletonistică, dar care e permanent secundat de vocaţia care-i dă originalitate, ceea ce-l ajută să nu scape din vedere năzuinţa valorii, dincolo de ispitele conjuncturale ale criticii de întâmpinare. Afinităţile muzicale îl sprijină să emită judecăţi valide şi asupra prozei, criticii literare sau a literaturii dramatice. Selecţia autorilor pare a se fi făcut după afinităţi elective, dar criteriul valoric e scos în prim-plan, chiar când unele aprecieri se arată superlative. Spre a contracara eventualele riscuri, autorul are grijă, în cele mai multe cazuri, să sublinieze şi ceea ce crede a fi carenţă a cărţilor evaluate. Subliniind, de exemplu, inteligenţa critică a demonstraţiei lui Adrian Anghelescu în favoarea existenţei unui original baroc arghezian (Barocul în proza lui Arghezi, 1988), Adrian Voica se arată contrariat de „disocierea artificială întreprinsă de Adrian Anghelescu între poezia şi proza argheziană” (p. 282). Şi o face cu argumente convingătoare.

Prin complexitate, diversitate, intuiţie critică şi onestitate intelectuală, Grădinile altora este o contribuţie notabilă şi utilă la înţelegerea fenomenului literar românesc, înscriindu-se în rândul cărţilor temeinice ale lui Adrian Voica.

Theodor CODREANU