~Elena Armenescu: „Aleasa Cale“

Titlurile importante din aproape toate publicatiile inca se mai intrebau : Ceausescu mort sub tortura ? Altele anuntau ; « Veselie nationala » adica victoria clara a FSN-ului dupa alegerile din Romania care au avut loc in  «  Duminica orbului »   in timp ce ziarele franceze, afirmau ca rezultatul este « Un triumf fara glorie ».

Memoriile marelui mason Constantin Argetoianu erau anuntate cu majuscule pe prima pagina. Alte ziare sau reviste ofereau teme deosebit de atractive : « Ne vorbesc mortii » cu referire la experientele profesorului Otto Koenig, ori « Cifra 13 in lumina astrelor » vazuta de octogenarul Florian Onitza, roman traitor in America. Dezvaluiri peste dezvaluiri… cine a fost X, ce a zis si facut Y,  care este fata adevarata a lui Z, toata lumea citea. Fiecare ins cumpara cel putin cinci , sase ziare plus reviste care ofereau o arie foarte larga de informatii care pana atunci in Romania nu fusese posibil sa fie tiparite ( terapii complementare, magie, astrologie, chiromancie, tarot).

Inainte de 1989, in anii comunismului erau grupuri mici de prieteni de mare incredere (mai tarziu s-a vazut la CNSAS cat de « prieteni »au fost unii dintre ei!) care faceau schimb de carti bune. Se publicau si articole pe teme medicale care nu aparusera decat in presa de specialitate, iar acum ajungeau la marele public.

Inafara acestor aspecte, puteam vedea la televizor oameni aserviti fostului regim totalitar ori fosti ofiteri care intocmai ca lupul si-au lepadat parul invechit si apareau acum cu discursuri adaptate societatii libere situindu-se in tabara celor defavorizati de regimul in care ocupasera de fapt functii de raspundere, care constituisera falanga « de nadejde » a Partidului. Mai mult decat atat, de pilda dupa difuzarea a doua interviuri de marca realizate cu filozoful Petre Tutea si scriitorul Emil Cioran , viitorii ciocoi,  baieti destepti fiind, au croit niste discursuri nationaliste devenind credibili pentru cei mai putin informati. Necrestini fiind, au invatat sa-si faca cruce ! Ajunsesera sa creeze o revolta in sufletele celor care intr-adevar nu fusesera implicati nici  in slujirea regimului trecut, nici in preluarea puterii, aveam  simtamantul clar ca fura pana si acest mesaj de patriotism adevarat pentru care fusesera tortionati ori murisera in inchisori cetatenii  Romaniei cu sutele de mii, iar acum cei din tagma fostilor tortionariori sau  urmaritori ai studentilor in noptile de Pasti (Inviere) erau cei mai buni crestini !

Luata de valul vremii si de indatoririle zilnice, nu mai aveam timp de vizite ca in anii precedenti, dar afland ca domnul Petre Tutea este bolnav, aflandu-ma in apropierea Salii Palatului,  m-am hotarat sa-l vizitez. Zis si facut ! ma indrept spre blocul de langa Parcul Cismigiu, unde stiam ca locuieste. Urc cu un lift care scartaia si se opintea la trecerea fiecarui etaj pana la un etaj superior.  Ies din lift si caut usa in semintunericul coridorului. Sun cu emotie la garsoniera modesta unde locuieste acest domn,  supranumit Socrate contemporan  cu noi (ce sansa !), filozoful ales de Dumnezeu spre sacrificiu si jertfa sa stea marturie poporului roman care trebuie sa inteleaga ce a insemnat si ce inseamna crestinismul. Sa inteleaga toti care au ochi de vazut si urechi de auzit, de unde a venit puterea miraculoasa care i-a facut pe detinutii politici sa reziste in inchisori . Ei s-au ridicat cu cuvantul  impotriva celor ce-l negau pe Dumnezeu ! In schimb ateii si-au facut idoli falsi ale caror portrete erau purtate si ovationate  pe strazi la sarbatorile lor (sa ne amintim serbarea zilei de 23 august ! ) in timp ce oameni nevinovati care voiau adevarul si dreptatea erau schingiuiti si omorati ca niste talhari in temnita mai ales pana in anii 1964 si chiar dupa aceasta data a  asa zisei instaurari a drepturilor omului

Sun la usa, spuneam dar nu raspunde nimeni. O sageata mi-atinge inima. Doamne ! sper sa nu se fi sfarsit, doar telefonasem unui cunoscut comun ce se ocupa indeaproape de starea dansului si m-ar fi anuntat ! Nici nu termin acest gand si apare o vecina care-l ingrijea in ultimii ani si ma asigura ca domnul Tutea este bine intr-un spital. Care ? nu stia ! Dupa mai multe cautari aflu ca este internat in asezamntul « Cristiana » supranumit spitalul saracilor pe nedrept, pentru ca nu cunosc un om mai bogat decat unul pe care-l adaposteste acum. Bogat in ce ? In chiar comorile sale de ganduri pe care ni le lasa !.

Decid sa merg impreuna cu fiul meu Laurentiu, elev al liceului « Mihai Viteazul » din Bucuresti. Voiam sa-l cunoasca personal, sa-i vada ochii, privirea, gestica,  si filozoful sa traiasca viu in mintea lui de adolescent curios si doritor de insusirea valorilor  spirituale ale neamului, sa stie cum era generatia  anilor ‘3o,  sa mediteze, sa inteleaga si sa traga singur concluzile.

Era o dupa amiaza de primavara in jurul orei 17.00 cand am mers la spitalul aflat in apropierea Pietei Obor. La intrare ne-a intampinat o tanara calugarita imbracata , spre surprinderea mea, in straie calugaresti, nu in alb asa cum imi imaginam probabil sub imperiul unor secvente ramase in memorie din filmele vestice.Ne-a condus spre rezerva in care se afla cel pe care-l cautam.

Deschidem usa incet, sa nu deranjam si cu pasi mici inaintam printre cele  doua paturi ale rezervei in care se afla si il salutam reverentios.

Ca de fiecare data este si acum deosebit de bucuros de re-vedere.

Ii oferim fructe din gradina Domnului.

Il cunoscusem in urma cu cativa ani in casa doctorului si totodata marelui orientalist Constantin Daniel – de profesie medic – (casa frecventata de scriitori, medici, istorici, preoti, iar in urma cu ani de poetul V. Voiculescu s.a)  si de atunci, fascinata – ca toti cei ce-l cunosteau – de discursurile sale, il vizitam la anumite intervale de timp in ciuda faptului ca fusesem avertizata de pericolul real la care ma expun, deoarece « vis-a-vis, la acelasi etaj exista un grup de supraveghere permanenta a fostului detinut, in care regimul nu avea deloc incredere, asa zisa reeducarea din inchisoare nu avusese nici o influienta) .

-Te rog sa iei o pagina de manuscris sa ai amintire scrisul meu, altceva nu am… imi spusese candva  domnul Petre Tutea (este o pagina dintr-un studiu filozofic despre Macbeth, celebra piesa in cinci acte de W. Shakespeare, ecranizata de-a lungul timpului de mai multi regizori, personajul fiind interpretat magistral de Orson Welles in filmul realizat in 1948)

-Ce poate fi mai de pret decat acest dar, decat aceasta pagina sora cu atatea alte mii (majoritatea scrise in dicteu de doi scriitori cunoscuti n.a) pe care sunt asternute conceptele dumneavoastra, care oricat s-ar stradui altcineva sa le « inchege » nu va reusi pentru ca nu are « fermentul » gandirii dumneavoastra , ii raspunsesem atunci folosind intentionat cuvinte cheie din fenomenele naturale  la care ne referisem vorbind despre maieutica)  .

Acum si aici, in aceasta rezerva a spitalului « Cristiana » (condus de dr Pavel Chirila  cunoscut prin mai multe scrieri ca medic crestin, dintre care cea mai importanta apreciez ca este « Medicina biblica » n.a ) dupa primele cuvinte de bun gasit, am evocat multe din dialogurile anterioare si persoanele cunoscute.

– Va amintiti  cat de uimita si totodata  incantata am ramas  cand  v-ati referit la gust, si citez : fiziologic, „gustul este unul din cele cinci simţuri prin care se discern valorile şi al cărui organ este limba”. Figurat, (ati continuat  dumneavoastra)  „gustul este facultatea de a simţi, de a discerne frumuseţile şi defectele care se găsesc în operele spiritului şi în creaţiile artei. Este un discernămînt prompt, ca şi cel al limbii şi al cerului gurii şi care previne, ca şi acesta, reflecţia. Este ca şi el, sensibil şi voluptos în privinţa lucrului bun şi simte greaţă faţă de cel rău sau urît. El este adesea, ca şi el, nesigur şi rătăcit, neştiind dacă ceea ce i se prezintă trebuie să-i placă şi avînd nevoie ca şi el de timp pentru a se forma… Aşa se pot obţine: siguranţa, fineţea si delicateţea gustului”   si l-ati citat pe Bescherell. Cat de departe de aceste nuante este totusi definitia gustului in cartile mele de fiziologie !

Tot povestind noi a sosit ora mesei. Calugarita care indeplinea  functia de infirmiera i-a adus o modesta cina :  pe o farfurie intinsa – mancare de cartofi, iar intr-un castronas orez cu legume (era postul Pastelui)

Marele profesor caruia ii spunem Maestre multumeste calugaritei si intinde farfuria spre fiul meu indemnandu-l :

-Ia si tu jumatate !

-Nu ! multumesc, eu voi manca acasa.

M-a uimit inca o data generozitatea sa, m-am induiosat profund pentru ca l-am vazut parca in inchisoare, tot pe un pat de fier (negru nu alb ca acesta din spital) cum a impartit cu siguranta putina hrana cu cineva care avea nevoie de mai multe calorii, poate chiar cu taranul din Vrancea – urmas al razesilor lui Stefan Cel Mare, care luptasera din neam in neam pentru pamantul considerat sfant al tarii, arestat si condamnat pentru ca se opusese colectivizarii, om simplu care nu se desprindea de grupul  format in jurul maestrului pentru a asculta prelegerile sale pe care le rostea ori de cate ori puteau  vorbi.

  – Ce intelegi dumneata din tot ce spune domnul Tutea ? l-a intrebat cineva care voia sa stea mai aproape, sa auda mai bine.

  – Nu inteleg nimic, dar vorbeste atat de frumos ! a raspuns sincer  vranceanul. Ulterior, raspunsul acesta devenise un fel de leitmotiv,  apropos de faptul ca i se cereau uneori explicatii suplimentare la tema pe care o  expunea. Atunci toti se amuzau citand raspunsul amintit.

Poate ii placea nespus omului de la tara cand profesorul vorbea despre pudoarea si nobletea  taranului roman :

– Taranul roman se scalda cu izmenele pe el !

sau :

      -Taranii mor ca regii Frantei: cu capul pe perna lor !

Acelea erau clipe privilegiate, cand puteau vorbi, pentru ca acolo mai era si izolarea, carcera, munca fortata, umilintele, bolile necrutatoare care pe multi i-au ucis iar altora le-a distrus iremediabil sanatatea.

In rest erau tacerile.

 

 

Taceri, oftat prelung si libera gandire

Acasa-i iarna grea, e viscol, amortire

Ca o apocalipsa s-a abatut din nou furtuna

E semn ca Domnul vede cum ei mai totdeauna

Rau rasplatesc, binele nu ii intereseaza

Iubirea-i ofilita si omul rataceste, intristeaza!

voiau sa spuna ori rezulta din dialogurile lor, ale celor arestati cu gandirea nearestata.

Putini dintre ei,  care au trait ziua eliberarii din bezna inchisorilor igrasioase, din coridoarele a caror pasi se pierd ades in drumuri fara intoarcere din carcere sau infirmerii, fiind vizitati acolo doar de Iisus ( citeste Radu Gyr) intaritorul sufletelor, s-au bucurat din nou de darurile naturii, al creatiei Domnului (vietile personale au fost practic distruse, ) si in sinea lor au meditat optimist tot asupra lumii tacerilor in care salasuieste Dumnezeu :

 

Tainei frumuselilor ii cad iar voalurile in fata mea

Aici pe plaiul acesta insorit de unde pot vedea

Ceea ce Domnul a presarat cu  Mana Sa din cer:

E valea ce se desfasoara sub ochii-mi, plina de mister

Rai pamantesc cu mii de arbori, flori, iarba matasoasa

Iar jos de tot ce vad ?E firul apei, oglinda luminoasa !

 

In rezerva de acum in care era singur – aceeasi  imensa singuratate !-  (celalalt pat pe marginea caruia ne-am asezat noi era neocupat) ultimele raze ale soarelui au patruns oblic luminandu-i fata slabita, palida, pentru ca era in convalescenta dupa o viroza puternica. Era in pozitia culcat, acoperit cu o patura de spital, cu capul asezat pe o perna indoita spre a fi mai inalta. Cand clipea, pleoapele se ridicau incet, semn de epuizare prelungita Nu am vrut sa-l obosim, ne-am propus de la inceput sa nu stam mai mult de zece , cincisprezece minute, dar atitudinea sa era de a ne retine mai mult.

Fiul meu l-a intrebat :

-Maestre, au aparut acum niste indivizi care mi se par nedemni sa reprezinte dreapta nationala.

-Nu conteaza vectorul daca serveste cauza ! a venit propt raspunsul.

La randu-mi ma adresez cu formularea:

–    Domnule Tutea, dumneavoastra fiu de preot din Arges, coleg de generatie cu Mircea Eliade si  Emil Cioran care care afirma ca daca exista un geniu in Carpati acela cu siguranta este Petre Tutea, dumneavoastra care ati indurat atatea si atatea nedreptati in jumatatea de secol care a trecut si Slava Domnului ! v-a dat Dumnezeu puterea sa rezistati si sa traiti si clipa acestei bucurii a disparitiei cenzurii cuvantului, incat sa va cunoasca tot mai multa lume, spuneti-mi va rog, cine credeti ca este poporul roman ?

–         Este unul din popoarele mari ale Europei !

–         Cum trebuie sa fie el dupa opinia dumneavoastra ?

–         In primul rand credincios, apoi roman !

–         Stiti ca tinerii sunt putin dezorientati si nu se face nimic pentru ei acum;  care ar trebui sa fie calea pe care trebuie sa mearga ?

–         Calea credintei in Hristos !

–         Bine, dar  ca sa fim buni crestini  (adevarati nu doar declarati ) inseamna sa fim buni, drepti, ingaduitori, toleranti, sa iubim adevarul, sa ne iubim pana si dusmanii, in timp ce ei ne-au tot injosit. Cat sa ne mai lasam umiliti ?

–         Doamna ! – rosteste domnia sa ridicand usor capul de pe perna si cu degetul aratator de la mana dreapta orientat in sus ca o avertizare – un crestin nu poate fi umilit de nimeni, pentru ca totdeauna cu el este Dumnezeu !

In timpul acesta privirea i-a devenit darza, vocea s-a inaltat si a capatat o tonalitate metalica, cuvintele le-a rostit clar, rar, subliniate parca, bine articulate apasand litera « r ».

Alta intrebare ar fi fost de prisos, pentru ca esenta fusese rostita.

       O minte mai cuprinzatoare care sa fi cugetat la rostul nostru pe pamant, nu putea fi alta decat aceasta din care izvorau raspunsurile ca un mesaj divin trimis acum in preajma  Sfintelor Sarbatori ale Pastelui.

Ne-am luat ramas bun cu caldura si respectul cuvenit,  repetand indemnul:

– Sa mergem pe Calea  aratata de Hristos !

NB  

Iata continutul paginii primita in dar : « Dupa cate imi amintesc Shkespeare a spus intr-o piesa (Macbeth) ca istoria e o poveste istorisita de un idiot.

Cand un mare artist si un mare filozof sunt pesimisti, ei  sunt nelinistiti de insingurarea fara iesire produsa de prea omeneasca existenta a eului concret ferindu-i pre ei insisi de acel « doi » suparator de care a vorbit si Nietzche, care-i departeaza de eul etern purtator de Dumnezeu, de purul Real trait de Sfant prin gratia divina, de perspectiva infinitului si a mortii, de marginire, adica de caderea in timp (E. Cioran). Geniul e istoric. Sfantul este etern, model imbarbator si consolator pentru orice credincios traitor al eliberatoarei robii divine . (Imitatio Cristi).

Aceasta depasire a eului concret de aici, chinuit de nelinistile din faustica zi pamanteana, e singura cale eliberatoare.

Noul om care l-a inlaturat pe cel vechi, noul Adam de care vorbeste Sf. Apostol Pavel se situeaza peste timpul purtator al meditatiilor si actiunilor sale schimbatoare. Altul divin din el ii arata limitele cautarii sale autonome. Istoria profana indreptateste pesimismul filzofului, savantului si artistului. Exista insa si istoria sacra in lupta cu cea profana, dintre care credinciosul crede in biruinta celei sacre. Acesta e continutul real al istoriei.Adevarul/ transcendenta in esenta, adica Adevarul unic, ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Cele doua lumi de aici, cea interioara si cea exterioara nu sunt izvoarele lui. Utilul smuls aparent din ele este destinat alesilor binefacatori,  fiind al gratiei, si revelatiei de care Pascal leaga cunoasterea pe care alesii o comunica semenilor lor.

Fara har lucrurile tac.Ele  vorbesc la porunca Creatorului lor. Acordul lumii interioare cu cea exterioara si dintre cea de aici si cea de dincolo se realizeaza prin har. Fara har lucrurile nu raspund intrebarilor cautatoare.In istorie, descoperitorii legilor naturii si legiuitorii intelepti sunt naturi harismatice (E.K.Weber). Eu insa nu extrapolez harisma in anarhie, fiindca o inteleg in felul misterului. Un moment trezitor leibnitzian il intalnim in perechea acestor contrarii : virtutea si viciul. Leibnitz a spus ca virtutea nu poate fi inteleasa fara existenta viciului. S-ar putea acorda aceleasi functii trezitoare adevarului religios si istoriei profane. Acest fenomen s-a intamplat in timp. Apoi Iluminarea. Tot istorie!

Exista si indivizi incapabili biosocial. Nu discut in acest context deficientele, inclinatiile naturale si influienta mediului. Adica, climatul social

In fond omul religios nu se nelinisteste de jocul subtil al aparitiei si disparitiei si nu se simte singur nici in pustiu. Model ? Sfantul ! in timp ce necredinciosul este insingurat oriunde prin trairea tulburatoarei reletii dintre eul marginit si universul amagitor.

Sub acest raport nici geniul nu face exceptie »

 

Va pare rau ca s-a terminat pagina… ?

Unele din aceste referiri pot fi gasite in articolul intitulat « Filozofia nuantelor », articol consemnat in 1969 de scriitorul si viitorul diplomat Aurel Dragos Munteanu.

Pentru mai mult a se accesa site-ul : www.filozofianuantelor.org .n.a

ELENA ARMENESCU