Nr. 43 – Creatie , opinii , carti si autori

PSEUDO-TRADITIE SAU SIMULARE ?- Const. Miu: „Selecţia naturală în cultură“

REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda (VII)

PORTRET – Aurel Anghel: „Denisa Comănescu“

PROZA – Marian Drumur: „Comorile din stadionul părăsit“

CARTI SI AUTORI – Angela Nache-Mamier:Fluxurile hieratice ale poeziei

ANTOLOGIE LIRICA – George Anca: „Sonete din ocult“

ESEU – Nastasia Maniu: „A crede sau a nu crede în existenţa lui Dumnezeu“

Cezarina Adamescu: „Dezvăluiri incendiare: În ziua nunţii am vrut să sparg o vitrină şi să fur o carte“. Motivaţie la volumul: „99 de anotimpuri fără Nichita“

CARTI SI AUTORI – Adrian Botez: Dan Brudaşcu – „Goga şi criticii săi“

ANTOLOGIE LIRICA – Adrian Munteanu: Sonete

PROZA – Janet Nică: „Facerea lumii“

ESEU – Al Florin Ţene: „Taxiul de la miezul nopţii“

ISTORIE LITERARA – Olga Morar: „Traduceri ale literaturii pentru copii“

ANTOLOGIE LIRICA – Marcel Turcu: Poeme noi

ESEU – Sorin Cerin: „Coaxialismul“ (fragment)

CARTI SI AUTORI – Valeria Manta Tăicuţu: „Ionuţ Caragea – Clopotele trupului său“

Nr. 42 – “Luceafarul Romanesc ” o O literatura memorabila o Zeci de scriitori importanti , eseuri , creatii , atitudini

PSEUDO-TRADITIE SAU SIMULARE ?- Const. Miu: „Selecţia naturală în cultură“

Ne-am fi aşteptat ca numărul pe septembrie al revistei gălăţene, Dunărea de Jos, să arate ca unul festiv, mai cu seamă că pe prima copertă se menţionează: CENTENAR 100… În afară de reproducerea „articolului program”, semnat de C. Z. Buzdugan – Descentralizare! – (care apărea în numărul inaugural, din 7 septembrie 1908) şi de consideraţiile făcute de dl C. Frosin în legătură cu semnificaţia centenarului (din care am reţinut: „…centenarul nu semnifică, în cazul revistei noastre, vârsta acesteia, ci rădăcinile de la care se revendică nobila-i origine şi strălucitu-i blazon…” – p. 7), nu am găsit nimic!

Cu atâţia redactori şi colaboratori permanenţi (menţionaţi pe coperta a doua), care contribuie (credem) la realizarea formatului actual al revistei, directorul general şi redactorul şef puteau stabili o temă de cercetare, spre a releva tradiţia culturală a acestei publicaţii. Este alegerea „şefilor”, nu ne amestecăm în „bucătăria” altora, dar un asemenea eveniment apare în numărul 79 (serie nouă) reflectat neprofesionist! Mai mult chiar, revista rămâne fidelă structurării materialelor publicate şi subsumate (nu totdeauna) unei tematici generale, anunţate anterior.

Dacă tot se continuă publicarea până şi în acest număr considerat festiv (la rubrica ok…) a „indicaţiilor preţioase” ale unui oarecare Petre Flueraş despre Poezia modernă sau sentimentul ca argument (ajunse la partea a V-a), fără a avea vreo legătură cu aşa-zisa tematică, s-ar fi cuvenit măcar a fi publicată pe câte o pagină a unei selecţii de creaţii literare (poezie şi proză scurtă) din perioada de pionierat a revistei, ca şi din cea actuală, mai ales că „esteticianul” care semnează la pagina 11 se chinuie de cinci numere de revistă să traseze direcţia în poezia actuală. >>>>

REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda (VII)

Era într-o seară de iarnă la Mogoşoaia, ninsese proaspăt, un aer de colinde şi zurgălăi de sănii pierdute în imensitatea câmpiei se insinua afară. Se auzeau foşnind arborii seculari de sub geamuri. Era în decembrie aproape de sărbătorile Crăciunului şi în jur era o atmosferă de basm.

Adusesem din sat o damigeană de Căpşunică, vin parfumat, îndrăgit de Fănuş şi dispretuit de Mazilu, care nu consuma decât Cabernet la trei sferturi, din sticla aflată mereu pe masă. Mazilu avea tabieturile sale şi era capabil să se învârtă în jurul mesei ore în şir, cu o mână în şold, fumând pătimaş şi gândind, probabil, la viitoarele sale subiecte.

~In sera aceea, Preda se aşezase lângă masa dramaturgului pe care îl provoca uneori la discutii având ca subiect… tăranii.

Comandase cina şi îi fusese adusă o mămăligă aburindă, aşezată în combinatie cu straturi de brânză iar deasupra sclipea ochiul de rubin al unui gălbenuş de ou. A mâncat îndelung, mirosind aburul mămăligii cu voluptate, ca un ]ăran, şi a înconjurat discul auriu, atacându-l cu furculi]a, împu]inându-l, luând din toate păr]ile cu aten]ie, ca şi cum ar fi vrut să nu se termine niciodată. Inainta spre gălbenuşul ademenitor care rămăsese stingher, plutind pe un soclu tremurător de mămăliga. >>>>

PORTRET – Aurel Anghel: „Denisa Comănescu“

Căutând timpul în căruţa toamnei pe roate de gutui.

Sunt texte poetice care ne fac mai inteligenţi ca sensibilitate şi ca trăire a clipei care oricum este scurtă. Denisa Comănescu este un mânuitor de cuvinte în starea lor de graţie poetică atât de abil, încât citeşti un vers, stai un ceas şi te trezeşti că aderi la exprimarea respectivă ca şi când ar fi a ta, ca şi când ai fi rostit-o tu. Alteori Denisa te întoarce atât de acut într-un timp al ei, dar şi al tău încât intri în dialog şi vorbeşti singur.

Aşa mi s-a întâmplat zilele trecute când vorbind cu ea la telefon am avut revelaţia găsirii în memoria mea afectivă a vocii ei, a copilei de clasa a V a care rostea primele cuvinte în limba engleză care i-a devenit obiect al muncii şi al incantaţiei poetice.

Nu sunt un mare cunoscător al poeziei feminine, ştiu câteva poetese din Rusia pe care le-am citit în original şi nu le numesc, pentru că am constatat că cel mai dificil lucru pe lume este să faci două voci feminine să alcătuiască un duet. Ce să mai zicem de un duet poetic. >>>>

PROZA – Marian Drumur: „Comorile din stadionul părăsit“

Numai un microscop cosmic, de-ar exista, putea detalia anii trecuţi, în spaţiul carpato-dunărean, un teritoriu ca al comunei Prizăreni… loc precum oricare altul… rural pătruns de nostalgii citadine. Cu entuziasm nestăvilit a primit comuna vestea, de la însuşi fiul satului ajuns parlamentar în capitală, că va fi ridicată la rangul de oraş… cu nişte mici condiţii (conform legii): baie publică, monument al revoluţionarilor martiri, autogară, post local de radio, stadion, urmând ca din fondurile substanţial sporite ale viitorului oraş să se finalizeze chipurile reţelele de apă potabilă şi canalizare.

ORAŞ! Nucleul viitoarei metropole! Creşterea ameţitoare a preţurilor terenurilor agricole, astfel ca toţi autohtonii să devină rentieri milionari! Oportunitate majoră! Chilipir curat!

În primul rând consiliul comunal a stabilit, într-o adunare extraordinară plenipotenţiară, direcţiile strategice şi detaliile tactice, având ca punct de plecare alocuţiunea capului obştei:

– Bă neamule, a zis nea Jupuţ, primarul, e rost de fonduri extrabugetare, ăhă, Banca Mondială, Phare, UE, numai să fim pe fază. Albiliţă, preiei baia comunală, Bătăiaşu rezolvă monumentul că are biná… lasă intervenţiile pentru mai târziu! Coşcobane, e vreo problemă cu autogara? Dane, faci postul de radio, să-mi zici dacă-ţi trebuie vreo piesă, ceva! De stadion mă ocup eu, că e vorba de teren! Pentru, contra, abţineri?! Scrie, Ebenoiule, unanimitate, doar trebuie semnat! Hai, că avem şi alte treburi! >>>>

CARTI SI AUTORI – Angela Nache-Mamier:Fluxurile hieratice ale poeziei

Cu volumul” Ferestre în cetate “ ( Sonete 4), Adrian Munteanu abordează tematica oraşului, prezentă masiv în literatură. Leon-Paul Fargue, Verhaeren, Baudelaire, Italo Calvino, Dos Passos, Blaise Cendrars şi mulţi alţii au iubit ori au urât oraşul, sursa majoră de inspiraţie, timp-spaţiu în care se petrece “acţiunea” , unde sentimentele trec de la un registru la altul , de la râs la plâns, adevărat voiaj intim, suprapus peste un voiaj iniţiatic literar, istoric şi geografic :

“ Vom sta mereu pe bănci în toamna blândă,

Cu truda-n sânge, depănând poveşti.

Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă

Să ducă-n taina cerurilor veşti.

Ce simplu spun :mi-eşti drag ! Ne-am pus osândă

Să traversăm vecia în caleşti ”

(Braşov 1)

Braşovul este văzut ca o matrice a vieţii sociale, dar şi a expresiei artistice. Fiecare tentativă poetică devine “inscripţie“ trecută prin filtrul experienţei trăite “individual şi colectiv “.

Conştiinţa timpului devine coloana vertebrală a cărţii , pretextul unei aventuri artistice ieşită din comun : >>>>

ANTOLOGIE LIRICA – George Anca: „Sonete din ocult“

rugăciuneAUnuidac

i

singur sâmbur nasadya

nespus întuneric lumina

azi mâine ieri trei zile death

was not nothing immortal

din ce soare ne tragem

bombănind pe pământ

claia din creştetul

dacului vedic yoghin

au dezbrăcat aum

auire aur din maur

potopul consonantic

treimea inexistenţei

nefiinţa morţii

nemoartea fiinţei
*

ii

în joacă te salvai de uscăciune

nici ofilindu-te din verde

lipit pe zid în veranda

bisericii Sfântul Gheorghe

ape erau spre aum

moarte maură mioară

fără m nu răsunăm treimea

nu inhalăm upanişade

risipă misia piscupiei

ci o ne e gura raiului plai

a din himsa bisat în ahimsa >>>>

ESEU – Nastasia Maniu: „A crede sau a nu crede în existenţa lui Dumnezeu“

Sa ma indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Mai degraba ma indoiesc de propria mea existenta. Fara El nu eram nici macar tarana miscatoare din care am iesit si in care inca mai sunt impachetata pana cand scanteia din mine va fi chemata la Cel ce m-a creat, Cel ce m-a modelat cu inalta arta dupa chipul si asemanarea Lui. As putea sa ma indoiesc de mine, daca as fi o creatura fara Dumnezeu. Nu ma indoiesc de mine, pentru ca El locuieste in mine si, prin El, imi simt vesnicia ca pe un madular nepipaibil, invizibil si inaudibil, dar mai viu si mai puternic decat tot ceea ce poate fi pipait, auzit si vazut. Prin El vad, aud si pipai invizibilul, inaudibilul si nepipaibilul. Si tot prin El vad, aud si pipai ceea ce e vizibil, audibil si pipaibil. El este in mine si eu sunt vie cat timp El este in mine. Daca L-as alunga, as fi moarta, chiar daca as parea vie. Dar stiu, fara nici un dubiu, ca prin El, voi fi vie chiar si atunci cand moarta voi parea in ochii lumii. Ba chiar voi fi cu mult mai vie, daca se poate spune asa, mutandu-ma la El in Imparatie, decat am fost in cea mai vesela zi a mea in aceasta trista si mohorata Vale a plangerii, in care doar El mi-a inseninat tristetea, transfigurand-o in bucurie. Iata de ce singurul lucru pe care il cer in fiecare rugaciune a mea este acesta: Doamne, nu ma parasi niciodata, Bunule Tata! Daca pe El Il am, am totul. Daca pe El L-am pierdut, am pierdut totul. Dar numai gandul la aceasta posibilitate ma cutremura din crestet pana-n talpi, semn ca El este in mine si eu sunt in El. Asa sa fie in vecii vecilor. Asa sa fie. >>>>

Cezarina Adamescu: „Dezvăluiri incendiare: În ziua nunţii am vrut să sparg o vitrină şi să fur o carte“. Motivaţie la volumul: „99 de anotimpuri fără Nichita“

Se spune că furtul de inimi şi de cărţi nu se pune la socoteală, fiindcă e ca şi când ai vrea să furi lumina. Când am citit articolul distinsei poete Cleopatra Lorinţiu despre Gheorghe Tomozei – traducător, în care am aflat că poetul meu predilect din tinereţe a tradus două poeme, pe care acum, poeta le-a pus la dispoziţie interesaţilor de opera acestui uriaş poet – mi-am adus aminte cu un surâs amar de o veche „patemă” de tinereţe: aceea de a-i cultiva cu stăruinţă pe iubiţii mei, poeţii, în toate ale lor bijuterii sau „maşinării romantice”.

Mărturisesc. Confiteor. Chiar dacă nu discret, dindărătul unei site mărunte şi dreptunghiulare, care separă cele două persoane aflate în discuţii şi sfaturi de taină, la confesional, penitentul şi cel care acordă dezlegări şi iertări „in nomine Christi”.

Dar eu mărturisesc ACUM, în faţa întregii lumi virtuale, ceea ce e cu mult mai năpăstuitor, în clipa mea de graţie, când mi-am câştigat o brumă de prestigiu în faţa plasmei, mai bine zis în faţa propriei mele persoane, ceea ce ar fi trebuit să mărturisesc mai demult, încă de acum 34 de ani. Oricum, la confesional e mai uşor, fiindcă nu ţi se vede faţa, nu şi se cere să-ţi declini identitatea şi nici să semnezi, deci se poate păstra anonimatul perfect, nu te ştie decât preotul şi Dumnezeu.

Tocmai de aceea, fiindcă vreau să-mi crească prestigiul în faţa Divinei Feţe, pe măsură ce mă micşorez, până aproape de pieirea graiului în faţa oamenilor. Ceea ce mi se pare cu mult mai anevoie şi mai năpăstuitor.

Aşadar, am făcut (cine nu, să arunce cu piatra!) – destule erori voite şi nevoite în viaţă – poate prea multe! Şi continui să fac, parcă şi mai şi… >>>>

CARTI SI AUTORI – Adrian Botez: Dan Brudaşcu – „Goga şi criticii săi“

După Adnotări. Pagini din arhiva lui Goga, Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, 1996, Octavian Goga – traducător de poezie universală, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2005, Goga şi Francmasoneria, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2007 – cărţi de originalitate incontestabilă (ba chiar de pionierat, în istoria literară românească), de mare travaliu întru Adevăr – ne aşteptam la o capodoperă monumentală, care să încununeze înverşunarea cu care criticul şi profesorul universitar clujean, Dan Brudaşcu, a urmărit corectarea viziunii cititorilor şi, mai ales, a criticilor, mulţi dintre ei manifestându-se superficial şi conjunctural – asupra lui Octavian Goga (om şi Artist!). Şi această operă a venit!

Goga şi criticii săi (având, practic, cinci părţi distincte: I-Preliminarii; II- Introducere; III-Debutul editorial al lui Octavian Goga – Poezii, 1905. Receptarea artei sale poetice în presa literară; IV- Curente şi tendinţe literare. Revendicări; V- Poezie şi atitudine) – este una dintre acele extrem de rare cărţi de critică/istorie literară, care nu numai că te seduc, prin stil şi ritm, dar reuşesc un miracol, printr-o muncă de şlefuitor de lentile şi oglinzi: anume, această carte reuşeşte ca, adunând absolut toate opiniile critice (cât de cât pertinente – şi pe cele ostile, şi pe cele apologetice, şi pe cele care se pretind a se situa aproape de idealul de obiectivitate) – să le selecteze şi aranjeze în aşa fel – încât, dintr-o sinteză a selecţiilor, să rezulte opinia autorului/Dan Brudaşcu, asupra celui vizat de demersul critic şi istorico-literar: >>>>

ANTOLOGIE LIRICA – Adrian Munteanu: Sonete

STRADA BISERICII

SFÂNTUL NICOLAE (1)
Aici a fost să mă deschid spre astre.

Erau pe-atunci doar ronduri de verdeaţă

Şi pomi rodind în dimineţi cu ceaţă,

Modeste flori, zâmbindu-mi trist din glastre.

Privirea mea de la-nceput de viaţă

Ţintea s-atingă depărtări albastre,

Dar au înfrânt-o aprige dezastre,

Cu urlet lung ce şi acum mă-ngheaţă.

Ligheane-nşiruite pe covoare

În care ploaia necurmat a-nvins

Şi-acei bărbaţi ce răscoleau ziare,

Durerea mamei ce apoi s-a stins

Mi-au pus pe frunte jalnică paloare

Şi peste vii nădejdi murdar a nins. >>>>

PROZA – Janet Nică: „Facerea lumii“

Motto:Gaudeamus igitur

Zi neutră,neflexibilă. Intru în clasă desfrunzit de iluzii şi de voinţă. Slăbiciunea îmi roade trupul precum igrasia casele vechi,precum gravitaţia pământului roade zborul păsărilor. Pun catalogul pe catedră şi simt nevoia unei tăceri imense. Mă întreb de unde atâta înţepenire a mintii şi a trupului şi primul gând care mă vizitează este că « veşnicia s-a născut la sat ».Aşa mi se pare,zic.Infinitul e o cămilă uriaşă sub care mă simt gâză, microb, pulbere, punct. Prin ce minune să ajungă un bob de nisip geniul care să prescrie legi altor boabe de nisip ? M-am gândit că pentru asta nu e nevoie să iei în seamă lucrurile care te copleşesc. Bunăoară,să nu priveşti,seara,bolta căptuşită cu stele ! Dar fă-o,dacă poţi ! Eu unul,nu pot. Poporul meu a prea privit în sus în loc să privească în stânga şi-n dreapta sau în propriul sân.Şi permanent i s-a dat să buchisească abecedarul cuminţeniei.De aceea povestea lui e lungă…

Mai scârţâie câte o bancă, mai tuşeşte câte un elev, mai fâşâie câte un caiet. Dar ochii copiilor sunt mari şi impertinenţi ca disidenţii de după revoluţie. De n-ar avea elevii ochi, ce bine-ar fi de noi,profesorii ! Dar aşa, când există ochi, o mare de ochi, e greu ! Mai ai, ca om, o faţadă de apărat, o zugrăveală de salvat, o spoială de afirmat.

Pumnale, nu altceva sunt ochii elevilor ! Oştiri otomane ! Tribunale ! Judecata de apoi ! În faţa acestor ochi trebuie să fii cel puţin înger şi încă din aceia şcoliţi peste ocean la focul iute al democraţiei multilateral-dezvoltate-în-adâncime !

Elevii ! Ah, elevii ! Maimuţele astea date naibii de frumoase, nu te slăbesc nici o clipă. Simt nevoia să-mi odihnesc pe catedră capul plin de gânduri ca de mere coapte.Dar cum să pun pe cântar ditamai dovleacul, când fericirea prietenului meu înaripat se află numai în pachetul cu săgeată? Mai repede găsesc o babă bătrână, un copil tânăr şi mujdei de usturoi, decât să fac aşa ceva. Mai bine tac, nimic nu fac şi e perfect pentru familia mea. Tăcerea adâncă e cafeaua de care m-am îndrăgostit. >>>>

ESEU – Al Florin Ţene: „Taxiul de la miezul nopţii“

Se făcuse noapte.Luna,ca o halebardă,îmi pătrundea prin fereastra întredeschisă.Stăteam în pat citind o carte despre filosofia antichităţii.Lumina astrului se prelingea ca o pastă peste mobila din încăpere.Pe paginile cărţii aceasta căpăta o nuanţă sinistră,asemeni unui ecou într-o peşteră unde speologii au găcit urme de”civilizaţie”a comunităţilor primitive.

Aşa ,pe nesimţite,m-am strecurat în paginile cărţii,confundându-mă cu frazele şi semnele de punctuaţie şi ele îngălbenite de vreme.Siluete ale unor filosofi din antichitate se odihneau sprijinite pe statuia “Gândul”de Rodin.Încercam să înţeleg această apropiere la distanţă de secole dar,fierberea mulţimii din smerita cetate a Siciliei,Selinul m-a făcut să mă apropii de templul cel mare.Din acesta,cobora pe trepte,bine lustruite,din marmură verde,conducătorii cunoscuţi ai cetăţii.Erau gătiţi în mătăsuri şi profir,înaintând prin mulţimea gălăgioasă,ducând pe braţe daruri şi alte obiecte scumpe împodobite cu lauri.

-De ce este această vânzoleală?-l-am întrebat pe un plebeu de lângă mine.

-Se vede că nu eşti din partea locului.După port şi după grai pari căzut din ceruri.

–?!

-Aşteptăm pe zeul Empedocle.Ori n-ai auzit de minunile lui?

-Ba da!Tocmai citeam despre el…

-Pe papirusul din…

-Discuţia ne-a fost întreruptă de un glas ca o goarnă. >>>>

ISTORIE LITERARA – Olga Morar: „Traduceri ale literaturii pentru copii“

Traducerile au fost parte constitutivă importantă în alcătuirea unei reviste literare. Publicaţiile fie ele literare, fie dedicate copiilor au cuprins în paginile lor traduceri din literatura universală. La fel ca şi creaţiile originale şi traducerile se bucură de o mai bună sau mai slabă realizare, în funcţie de abilităţile celui, în cauză, de a mânui limba română, de a o şlefui asemeni unui diamant, astfel încât liniile să fie cele definitorii.

Studiul revistelor interbelice şi a cărţii pentru copii e un adevărat deliciu literar dat de frumuseţea inegalabilă a lecturii textelor într-o limbă română ce se mulează perfect pe sufletul cititorului, care parcă se întoarce în timp retrăind acele vremuri trecute dar pline de un farmec pe care contemporaneitatea l-a pierdut , iar scriitorii îl caută mereu. Se vorbeşte, de foarte multe ori, în analiza unui text mai vechi de redarea parfumului acelor timpuri şi pe bună dreptate căci o bucată literară bine scrisă, bine alcătuită nu-şi pierde izul nici dacă anii se aştern rânduri-rânduri. Pentru cercetătorul bine intenţionat dar şi pentru cititorul care, poate din curiozitate, doreşte să ia contact cu perioada interbelică şi în special cu presa vremii, de orice factură ar fi ea, va putea să constate un tărâm al culturii realizat prin echilibrul dintre creaţie şi traducere transpus într-o limbă curată, departe de unele schimonoseli mult prea neologice ale timpurilor actuale. Iată parfumul timpurilor în care emulaţia intelectuală era prezentă atât în revista literară cât şi în revista pentru copii, fără să existe diferenţe de interpretare sau catalogare a celor care semnau în ele. >>>>

ANTOLOGIE LIRICA – Marcel Turcu: Poeme noi

THESS…

Cetate joasa, nida si totusi – insuper

Retina suspenda profanul si – tace ! Peste mica bolta a cotului drept : squarul !

…si- tace !

In tunica mea oculara nu e barbat; nu e femeie;

In tunica mea oculara e noapte gri si e Egeee …

Ceasul bizantin e ding si dres si bate fluent ca un incunabul –

Ca o copie seroasa scrisa de mina unor suferinzi sustrasi din Larisa …

Totusi –

E Cel din Signatura Rerum –

Totusi –

E Cel din Signatura Rerum :

E Mare !

Dumnezeu e Mare si Greu si citeste Odoare .

Ceasul Bizantin e ding si dres

Si – hraneste : hraneste ! … >>>>

ESEU – Sorin Cerin: „Coaxialismul“ (fragment)

Capitolul I .Scopul, ierarhia, naşterea numerologiei şi a factorului primordial unu

Ce suntem noi în afară de un vis nebun al unui înger complexat de Sine pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?

Nimic nu este Adevărat.Totul este un vis. Realitatea nu există cum nu există nici viaţa sau moartea decât Iluzia lor. Toate stelele şi galaxiile care ne înconjoară, toate teoriile şi creaţiile filosofice nu reprezintă nimic altceva decât aşezarea Iluziei pe diferite căprării, sau punerea unui nimic, în diferite ranguri, tagme şi teorii. Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut şi nu-l va cunoaşte Niciodată. Odată ce Adevărul Absolut rămâne o mare necunoscută, la care alt Adevăr ne raportăm? Nu la un Adevăr Iluzoriu? Orice Adevăr care nu este Adevărul Absolut , NU este Adevăr ci Minciună! Viaţa Omului este o Minciună, un fals. Odată ce Omul nu cunoaşte Adevărul Absolut nu cunoaşte nici Cunoaşterea Absolută. Orice alt tip de Cunoaştere este o Necunoaştere! În schimb orice Necunoaştere care devine cunoscută în sine prin Conştientizare se numeşte Iluzie.

Astfel principiile Coaxialismului pe care mi le-am imaginat după lungi meditaţii reflectând la subiect şi după care mă voi ghida sunt:

1)Unica filosofie adevărată este aceea care acceptă că Omul nu cunoaşte Adevărul, deci implicit , nici filosofia. >>>>

CARTI SI AUTORI – Valeria Manta Tăicuţu: „Ionuţ Caragea – Clopotele trupului său“

Volumul de debut al lui Ionuţ Caragea („Delirium tremens”, Editura Stef, Iaşi, 2006) contrariază într-o oarecare măsură instanţa lectorială, în al cărei orizont de aşteptare nu mai este loc pentru lirism. Poeticitatea nu implică însă, de data aceasta, un lirism echivalat cu solemnitatea, ci o autonomie a eului, bazată exclusiv pe autoreferenţialitate. Actantul textual şi eul liric se suprapun într-o încercare disperată de autocunoaştere, de luare în stăpânire a „cuvântului ce exprimă adevărul”, şi trimiterile la poetica eminesciană nu sunt întâmplătoare: Ionuţ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamentează discursul, prin încercările de depăşire a lumii fenomenale, pentru a găsi răspunsuri ontologice, prin plăcerea de a crea cosmogonii şi de a se situa în miezul universului poate fi considerat „eminescian”: „la început a fost punctul / şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l / astfel s-a format o stea / prima literă a universului: Alfa / a crescut mare până a ajuns Omega / a explodat dând naştere la restul literelor din alfabet // literele au început să facă dragoste între ele / din nevoie de cuvinte / acestea simţeau însă că le lipseşte ceva / şi au pornit discuţiile cu părinţii / care au stabilit reguli sub formă de propoziţii / dar copiii au protestat în lungi şi interminabile fraze // la un moment dat nu au mai rezistat şi au fugit de acasă / au cutreierat lumea înţelegând cât este de frumoasă / şi atunci au încercat să dea o definiţie / s-au adunat cu toate pe o foaie şi au scris o poveste / pe care alţii au catalogat-o drept proză // anii treceau / cărţile erau din ce în ce mai multe şi mai greu de citit / până-ntr-o zi când cuvintele au îmbătrânit şi au devenit / mai înţelepte / au spus că vorba multă aduce sărăcia cuvântului / şi au inventat poezia // la început a fost poezia simplă cu rimă / pe care toţi la vremea aceea au catalogat-o sublimă / >>>>

Nr. 42 – „Luceafarul Romanesc ” o O literatura memorabila o Zeci de scriitori importanti , eseuri , creatii , atitudini

• „UNIUNEA SCRIITORILOR” – SURSA CONTINUA DE SCANDAL ?- Adrian Botez: „Intimidări manolesciene…sau: acuzatorul domn Nicolae Manolescu şi… prezumţia de nevinovăţie pentru domnul Liviu Ioan Stoiciu”
• RECUCERIREA VALORILOR – Adrian Dinu Rachieru: „Opera lui Eugen Dorcescu”
• PROZA – Aurel Anghel: „Uliţa lu’ Pârnod” (fragment din „Galeria cu ploşniţe”)
• CARTI SI AUTORI – Cristian Neagu: „Românism autentic ”
• OPINII – Victor Martin: „Aisbergul întors pe dos”
• CARTI SI AUTORI – Olimpia Berca: „Gimnastica nisipului”
• JURNAL DE SCRIITOR – Cezarina Adamescu: „Scorpia care mă îmblânzeşte” – 13 file de jurnal cultural
• REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda” (IV)
• ESEU – George Anca: „Glose asupra Ahimsa”
• CARTI SI AUTORI – Const. Miu: „Un alt virtuoz al sonetului: Emilian Marcu”
• PROZA – Gheorghe Postelnicu: „Deputatul”




• Fanus Neagu: „Urat mai traiti, domnilor!”
• Alex Cetateanu: „Scrisoare catre Cezar”
• ATITUDINI – Adrian Botez: „Domnule Manolescu, nu sunteţi nici măcar împărat…!!!”
• SE ANUNTA O NOUA CARTE -„Omul ca masina”de Dimitrie Grama
• Eugen Dorcescu: „Câteva gânduri despre poezie şi Paradis”
• INSEMNARI DE SCRIITOR – Felix Sima: „Prin lumea văzutelor şi a nevăzutelor – la Balcic -”
• ESEU- Ana Dobre: „Formele realului”
• SCRIITORI UITATI – Olga Morar: „Magda Isanos sau poezia religioasă”
• MODELE CULTURALE- Elisabeta Iosif: „O nouă carte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga”
• George Anca: „Romanul lui Vasile”
• RE-CITIRI – Al Florin Ţene: „Nostalgia istoriei” în opera lui Mihai Sadoveanu
• REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda” (II)
• LABORATOR LIRIC – Const. Miu: Poezii din vol. în pregătire CONTINENTUL INIMII
• Alexandru Nemoianu „Scrisul asaza gandul in realitate…; purifica”
• POEME NOI – Nastasia Maniu: „Rugaciune pentru Neamul meu”
• EFIGIE – Florin Contrea: „In memoriam G.I. Tohaneanu”
• SINTEZE – Const. Miu: „Proza lui Adrian Paunescu”
UN POET SI POEMELE LUI : Traianus
SCRIITOR IN OCCIDENT – Angela Nache-Mamier(Franta): „Lire a la plage”
• ANTOLOGIA DE PROZA – Aurel Anghel: „Campia painii”
• CARTI SI AUTORI – Florentin Popescu: „Conspiratii celeste” de Victoria Milescu
• CONTEMPORANII NOSTRI – Virgil Borcan: Mari eseisti : Aurel Ion Brumaru
• ANTOLOGIA DE POEME – Victoria Milescu: Poeme (din vol. Conspiratii celeste)
INTAMPINAREA UNEI CARTI – Paul Eugen Banciu: „Judecata literatorilor”
ANTOLOGIA DE POEME -Nicolae Rotaru – „Duhul zborului”
• REMEMORARI-Mircea Micu: „Adevarul despre Marin Preda (III)”
RECITIRI – Olga Morar: „Radu Tudoran – un scriitor uitat”
ESEU – Mariana Popa(Canada): „Casa Loma – Toronto”
• ATITUDINI-Al Florin Tene: „Un anumit egoism al istoricilor literari si de arta”
  
• ATITUDINI – Adrian Botez: „Quousque tandem abutere, Manolescule, patientia nostra?”
ATITUDINI – Isabela Vasiliu Scraba: „Mircea Eliade pe internet”
Societatea Scriitorilor Bucovineni (SSB) – 70 de ani
• DISOCIERI – Ion Marin Almajan: „Cu biciul pe batrani??”
• PAGINI DE ISTORIE LITERARA – Gabriel Mares: „Praga monumentala a lui Nicolae Filimon”
OGLINDA RETROVIZOARE – Emilian Marcu: „Urcarea scroafei in copac”
• PROFIL LIRIC – Al Florin Tene: „Tara mea de nicaieri”
• EVOCARI – Cezarina Adamescu: „Timpul intalnirilor cruciale. In vizita la poetul Cezar Ivanescu”
CARTI SI AUTORI – Adrian Dinu Rachieru: „Destine umbrite”
• BLOC-NOTES – Petre Bucinschi: „Framantarile unui scriitor”
• CARTI SI AUTORI – Aurel I. Brumaru: „Istoria literara altfel”
• ANTOLOGIE – Cleopatra Lorintiu : „Despre tara de azi”
TIMPUL SINTEZEI AUTENTICE -„Dictionarul scriitorilor romani ” – editia Cimpoi
SE ANUNTA O NOUA CARTE – Artur Silvestri: „El Corte Ingles”
• PROGRAM – Grigore Vieru: „Razvratirea limbii romane”

• · FORME SI CUVINTE – Elena Buica: „Scrierile lui Nicapetre”

  · SENSURI – Acad. Mihai Cimpoi: „Dorul”

  · ESEU – Alexandru Nemoianu: „Cateva ganduri despre Ernst Junger”

  · ATITUDINI – George Anca: „Eminescologie cu N. Georgescu, apostolul apostrofului”

  · MARI SCRIITORI CONTEMPORANI – Teofil Rachiteanu: Antologie de poeme

  · PROZA – Sorin Cerin: „Iubire” (Fragment)

  · SCRIITORUL SI TIMPUL – Aurel Anghel: „Cei pentru care nu sunt tigan”

  · ESEU – Const. Miu: „De la cuvant la poezie”

  · REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevarul despre Marin Preda” (II)

  · RECITIRI – Constantin Schifirnet: „A.D. Xenopol in spatiul public”

  · POEME – Al Florin Tene: „Vitraliile marii”

  · ESEU – Ana Dobre: „Viata din spatele destinului”

  · ANTOLOGIA DE POEME – Cezarina Adamescu: „Departele si aproapele”

  · ANTOLOGIA DE PROZA – Nicolae Rotaru: „O zi metafizica”

  · NOUA GEOGRAFIE LITERARA – George Pena: Poeme „mumoase”

  · OPTIUNI – Adrian Botez: „Marturisirea mea de credinta literara”

  · PORNIND DE LA CIORAN – Victor Martin: „Filozoful sub apa”

  · INTALNIRI CU SCRIITORI – Ioana Stuparu: Dumitru Balaet – ,,filosofie” si ,,mitologie”

  · VOCI LIRICE – Maria Ciornei: Poeme

  · CARTI SI AUTORI – Florin Contrea: „Reevaluarea lui Nichita Stanescu in studiile lui Adrian Dinu Rachieru”

  · LUCEAFARUL ROMANESC -alte creatii memorabile

„UNIUNEA SCRIITORILOR” – SURSA CONTINUA DE SCANDAL ?- Adrian Botez: „Intimidări manolesciene…sau: acuzatorul domn Nicolae Manolescu şi… prezumţia de nevinovăţie pentru domnul Liviu Ioan Stoiciu“

Domnul Liviu Ioan Stoiciu, scriitor român, de vază naţională şi internaţională, membru al USR – este chemat, prin citaţie judecătorească, în toată regula (emisă pe 6 august 2008, chemarea se face pentru 29 septembrie 2008…), în JUSTIŢIE (la Judecătoria Sectorului 4- Bucureşti), de dl Nicolae Manolescu, preşedintele USR – sub acuzaţia că ar „calomnia, prin presă, atât USR, cât şi „persoanele din conducerea acesteia” .

Prin adresa/memoriu, formulată către Judecătoria Sectorului 4, se solicită, cu aerul că acuzatorul nu se poate să nu aibă dreptate absolută:

1-„plata de daune cominatorii a câte 1000 de lei-RONI/zi, pentru toată perioada de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa şi până la întreruperea efectivă e calomnierii”;

2-pârâtul/Stoiciu să fie „obligat la plata de daune morale în sumă de 1 leu”;

3-pârâtul/Stoiciu „să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată”.

În memoriul cu pricina, se subliniază, cu privire la nişte articole ale dlui Stoiciu, din presă (în special, la Centrul Cultural Piteşti – dar şi în revistele electronice ARP şi Tiuk): „Este uşor de observat că pârâtul, prin articolele sale, se lansează, din ce în ce mai mult, într-o defăimare aberantă la adresa USR şi a conducerii sale, inventând scenarii pe care le considerăm total neadevărate, dar care sunt de natură să ne ştirbească grav imaginea publică, fiind lesne de observat şi falptul că acesta (n.n.: dl Stoiciu) urmăreşte şi creierea (sic! – s.n. ) de disensiuni în sânul uniunii.” >>>>

RECUCERIREA VALORILOR – Adrian Dinu Rachieru: „Opera lui Eugen Dorcescu“

Sunt printre cei care au regretat, chiar în scris, „dezerţiunea” criticului Eugen Dorcescu, refugiat – definitiv – în poezie. Mai ales că, păgubitor, poetul n-a fost receptat „cum se cuvine” (observa cândva penetrantul Laurenţiu Ulici). Din păcate, anii care au trecut de la această constatare n-au îndreptat lucrurile. Chiar dacă Virgil Nemoianu, recent, se întreba : „câtă lume îşi dă seama că Eugen Dorcescu e unul din marii noştri poeţi contemporani ?” Cărţile s-au ivit ritmic şi privind îndărăt (fără mânie) trebuie să recunosc că, într-adevăr, poetul impune, ultimele sale tentative editoriale, culminând cu Exodul, fiind convingătoare. Regretul însă (în ceea ce mă priveşte) rămâne.

Până va apărea Omul de cenuşă, o masivă antologie de autor, aflată în lucru la Augusta, selectând (cu zgârcenie, totuşi) din cele 12 volume de versuri se cuvine să notăm că poetul, aflat la vârsta deplinei maturităţi şi probând o distincţie stilistică de invidiat, reuşeşte să cerceteze sinteza „între individual, social şi metafizic” cu aceeaşi ştiută priză la real, mai puţin atras acum de calofilie, dar sedus de bucuria de a versifica, suferitor, texte esenţiale din Biblie, descoperind pentru noi deşertăciunea lumii. Avem în Eugen Dorcescu – avertiza Adriana Iliescu – un mare poet religios. Credem şi noi că Omul de cenuşă va obliga la o reevaluare, întru totul meritată de proaspătul sexagenar. >>>>

PROZA – Aurel Anghel: „Uliţa lu’ Pârnod“ (fragment din „Galeria cu ploşniţe“)

Mă uitam la nenorocitele de ploşniţe, am întors somiera şi m-am îngrozit. La marginile scândurilor sub zegras, în casa Ziacas, ploşniţele aveau o ţară a lor, ieşeau noaptea la atac şi sugeau fără ruşine…Erau roşii-maronii. Cine mai avea culoarea asta roşie ca simbol? Şi deodată m-am luminat. Ei sunt… Ei sug sângele poporului, şi în minte mi-a venit numele unor activişti celebri de la mine din sat: tov. Bobe, cel care a venit cu colectivizarea era unul permanent vesel şi binevoitor, rotund şi gras, unul care vorbea tot timpul, care găsea legătură de vorbă cu orice şi după două trei cuvinte auzeai: „Partidul nostru, noi comuniştii, poporul sovietic, kolhozul,” etc. Îl ascultam şi nu-mi venea să cred de unde le scoate. Venea des la noi, tata făcea un semn, mama se încrunta dar nu zicea nimic şi pleca până la bunica să o roage pe ea să prindă un pui şi să-l frigă pentru tov. Bobe.

– Tovarăşu’ Pârnodică, o lua cu diminutive şi la porecle, scoate şi dumneata o ţuică, vorbea politicos, mă gândeam cum m-ar fi rugat ploşniţa să o las să mă sugă.

– Radule, hai mă băiatule, să te facem membru de partid, la toamnă te punem director la Cocora. Când am auzit-o şi pe asta mi-a venit să-i arunc un bolovan în cap. >>>>

CARTI SI AUTORI – Cristian Neagu: „Românism autentic „

Cronica la „Ruguri, România sub asediu“ de Adrian Botez (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008)

Cam din 1995 încoace, m-am tot convins de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt, mai întotdeauna, sprijinul invizibil al vreunui baştan maculat, cu privire la fie şi cea mai puerilă formă de scris ( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele (inclusiv baştanul) îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului plan de deculturalizare naţională, prin faptul că, după un criteriu al strict opiniei împărtăşite, se derulează „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate, gata. Cam până aici se întindea orizontul convingerilor mele, în momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud, în interiorul căruia se afla cartea la care mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii, e mai puţin important, în comparaţie cu ceea ce descopeream ca structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

Este de-a dreptul uimitor – dar şi extrem de necesar – curajul pe care şi-l asumă distinsul prof. dr. Adrian Botez şi anume, acela de a radiografia spectrul spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise, în contextul Noii Ordini Mondiale, de după 1990. >>>>

OPINII – Victor Martin: „Aisbergul întors pe dos“

Critica literară e un lucru foarte onest, care poate fi transformat chiar şi într-o meserie foarte onorabilă, însă, prin foarte mulţi exponenţi ai săi, devine ceva foarte insidios. Există scriitori foarte orgolioşi, care, orbiţi de acest defect, vor să fie lăudaţi, ridicaţi în slăvi, să li se facă publicitate cât mai vizibilă şi cât mai zgomotoasă; pe scurt, vor să se audă despre ei, oriunde şi oricând. Vor să fie prezenţi în orice revistă, la orice post de radio sau televiziune, indiferent dacă acestea au o calitate discutabilă sau nu. Văzând că altă metodă de a-şi întreţine nestins focul vanităţii şi suficienţei nu e, aceştia îşi fac prieteni criticii literari. Din amiciţie sinceră sau interes prietenesc, criticii le aplică etichete strălucitoare, scriu cronici literare laudative la nişte cărţi foarte proaste. Ce îi costă? Câteva articole elogioase, de prost gust, întreţin marile prietenii. În plus, se menţine şi coeziunea de gaşcă; e la modă, în condiţiile în care autorii nu se mai susţin singuri, ci se agaţă de generaţie, curent, mişcare, grup, rudenie, prietenie, comunitate de valori şi alte căprării. Cum cititorul e strivit de mulţimea de cărţi publicate, ia de bună părerea criticului literar despre amicul său, scriitorul, şi citeşte un roman de o calitate îndoielnică. >>>>

CARTI SI AUTORI – Olimpia Berca: „Gimnastica nisipului“

Ceea ce se impune de îndată în poezia lui Sabin Opreanu, dacă i se face o radiografie din perspectivă diacronică, este o anumită stabilitate, chiar imobilitate a structurilor tematico-stilistice. Fixat în ambianţa Văii Cernei (Râul), clamându-şi cu blândeţe solitudinea, în forme lirice bogat metaforizate, ce, uneori, alunecă spre un suprarealism temperat, sau, alteori, tentează deliciile ironiei directe, poetul nu pare dispus să-şi schimbe nici orizontul, nici atitudinea lirică, nici maniera. Aşa se face că Gimnastica nisipului (Timişoara, Editura Brumar), volum publicat în 2007, reia piese aparţinând anilor ‘80. Discursul urmează, aşadar, traseele străbătute, deja, în plachetele anterioare. Râul rămâne perpetua sursă de reverie, simbol complex (« să-mi imaginez tot ce poartă Râul în visare / deasupra norilor de platină »), deopotrivă reper al peisajului natural, loc de refugiu şi pilon al figuraţiei estetice, având, mai degrabă, rolul de a încifra decât de a comunica. Se desprinde silueta unui poet, oarecum singular în obsesia sa, care, deşi trăieşte sentimentul neadecvării, nu caută nici schimbarea, nici evadarea, pentru că sursa lirismului său stă tocmai în această monotonie a mediului : « Aceleaşi păsări./Aceleaşi ramuri./Aceleaşi boabe de rouă./ Poate mai puţin transparente./ Poartă şi ele boala veacului: lacrima./ Puţină sare nu? şi mult sentiment dezrădăcinat ».

Şi, totuşi, sub liniştitul refuz de a fi altul şi altfel, răzbat semne, care , chiar dacă nu schimbă, în esenţă, modul cum poetul îşi concepe enunţul, conţin, măcar în subtext, nevoia şi dorinţa de înnoire. >>>>

JURNAL DE SCRIITOR – Cezarina Adamescu: „Scorpia care mă îmblânzeşte“ – 13 file de jurnal cultural

Motto :„Dar fericit, de unde ştiu că sunt?” (Nicolae Steinhardt)
Iar e o zi toridă. S-au anunţat 42 de grade Celsius. Nici n-ai putere să mai gândeşti, aşa cum stai seminudă, cu piciorul umflat ridicat pe speteaza canapelei în dungi grena, bej şi galben. Nora Iuga o prezintă pe Daniela Raţiu cu romanul „In vitro”. Autoarea citeşte un poem din „ciorapul cu fir dus” – unul din primele sale volume de poezie.

Luis Mariano începe să cânte nemuritoarele canţonete napolitane. Pielea mi-e umedă şi din loc în loc apar la încheieturi mici iritaţii ca o spuză roşiatică, usturătoare. E un fel de urticarie, nu ştiu dacă de la căldură, ori de la ceva care nu mi-a priit în alimentaţie.

Scriu răstignită-ntre perne, într-o poziţie cât se poate de incomodă. Lumina îmi cade contre-jour. N-am putere să mă ridic. Gâtul mi s-a strâmbat. Suflu aer fierbinte ca un balaur care scoate flăcări pe gurile şapte. >>>>

REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda“ (IV)

Nu suporta câinii, îi ura instinctiv şi de câte ori ieşea la plimbare cu nelipsitul său baston, cioplit de un admirator, îi lovea fără milă, indiferent că erau de rasă sau maidanezi. Doamnei Preda, în schimb, îi plăceau şi a încercat fără succes să păstreze unul mai multă vreme.Un exemplar a fost „subtilizat” cu ajutorul unui cunoscut actor de comedie, pe care moncherul îl rugase să-l facă dispărut deoarece e… plin de purici!

Al doilea, mic, scâncea disperat de câte ori îl simţea în preajmă pe romancier. Fiind uşor de ocrotit (doamna Preda îl ascundea, uneori, în sân) acesta a rezistat mai multă vreme. În cele din urmă a dispărut, zice-se, tot prin intervenţia actorului. De altfel, în cartea sa de interviuri cu Marin Preda, care ar trebui republicată, acesta povesteşte relaţia sa cu nevinovatele patrupede. >>>>

ESEU – George Anca: „Glose asupra Ahimsa“

Ahimsa / nonviolenţa post-gandhiană în România

Gandhianismul este o doctrină spiritual-politică înemeiată pe nonviolenţă, pe ahimsa. Mahatma Gandhi, părintele naţiunii indiene, a fost luat drept model şi în afara Indiei, Martin Luther King fiind printre clasici şi martiri, asemeni maestrului. Doamna Usha Mehta, custode al muzeului Gandhi (Nani) din Bombay, mi-a povestit cum Dr. King a rugat-o, iar dumneaei a acceptat, să-i permită să doarmă o noapte unde dormea Gandhi, pentru a primi ceva din trăirile, vibraţiile aceluia. Voind să pronunţ „gandhianism” în America, într-un context public, am simţit un impuls ca şi electric purtîndu-i pe cei doi şi cred că am tăcut, în spirit jain.

Cînd Lucian Blaga a asistat la o conferinţă a lui Gandhi la Lausanne, s-a detaşat parcă de mesajul imediat pentru a face loc unei fulguraţii unice, altceva decît impresiile lăsate de personalităţile altor gînditori pe care îi întîlnise înainte, cum a şi scris într-un articol cunoscut astăzi şi în India. Mai mult, acea vedere a devenit povestirea lui preferată, ritmată ca un mahapranam/respiraţie lungă într-o repovestire materializîndu-l epic memorial şi pe Rilke:

Ne-a povestit odata despre Gandhi – Tagore si Gandhi – cum l-a cunoscut în Elvetia.
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha – cum stau ei, asa – pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. >>>>

CARTI SI AUTORI – Const. Miu: „Un alt virtuoz al sonetului: Emilian Marcu“

Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia –işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!” Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. >>>>

PROZA – Gheorghe Postelnicu: „Deputatul“

AVOCATUL vorbeşte ca un învăţător. Dacă în sală s-ar afla o tablă, nu m-ar mira să înceapă să scrie probleme sau ortograme. Când ridică tonul, strânge uşor pleoapele, pentru a demonstra că, ceea ce se întâmplă cu clientul său nu merită privit, ci înţeles temeinic. Ţine de amândouă capetele un creion, ca şi când l-ar putea rupe în orice clipă, în asta constând forţa argumentelor sale. Fostul învăţător pare să cumpănească bine vorbele. Din această cauză, între sprâncene i s-a format o adâncitură, şi pe chipul său alunecă o umbră. Îmi pare rău de el.

Procurorul, un tânăr delicat, cu o chelie cafenie ca ciocolata cu lapte, este palid şi cam tras la faţă. La urma-urmelor, nu e o nenorocire să cheleşti, doar suferim cu toţii de câte o boală. Cerul, neted ca oglinda. Spre miazănoapte, nişte creţuri de un cenuşiu fantomatic. Şi de tânărul procuror îmi pare rău.

Cât a vorbit el, răsfoind cărţi groase, avocatul făcea pe sub masă nişte mişcări cu vârful pantofului, de parcă ar fi şters scuipaţii de pe parchet, sau ar fi stins mucurile de ţigară. Când i s-a dat din nou cuvântul, s-a ridicat brusc, dar nu a început să vorbească imediat. Mai întâi s-a uitat pe fereastră, mişcând uşor buzele: aveam impresia că numără maşinile din parcare. Îmi place să-l ascult şi bucuros mi-aş petrece multă vreme în preajma lui, dacă asta nu m-ar costa o groază de bani. Are şi talent la desen. Până ne-a venit rândul, a făcut schiţa unei vile cu balcoane largi, cu grădină şi alei . A pus fântâni arteziene şi o antenă parabolică . Atunci când preşedintele de şedinţă a început să moţăie, a montat porţile din fier forjat, probabil acţionate prin telecomandă. >>>>