~Theodor Damian: „Visând globalizarea literaturii române“

Globalizarea literaturii române a fost şi rămane un vis atât pentru scriitori cât şi pentru orice for guvernamental sau de altă natură care doreşte ca valorile culturii şi spiritualităţii noastre să fie cunoscute în lume. Această promovare a literaturii române depinde şi de scriitorii înşişi dar şi de guvern, şi de acesta încă foarte mult.

Guvernul poate finanţa traduceri în alte limbi alte scriitorilor semnificativi ai culturii noastre. Problema este legată însă de calitatea traducerilor. Există o multime de cazuri unde opere bune circulă în traduceri proaste, făcute de persoane care au făcut, să zicem, engleza în România şi n-au ieşit în afară sau au ieşit dar pentru un timp scurt care nu le-a ajutat să cunoască dedesubturile limbii în care traduc. Pentru un cititor de limbă engleză, de exemplu, o traducere făcută de cineva care nu trăieşte zilnic în mediul de limbă şi cultură engleză, îşi va arăta stângăciile sau chiar greşelile de la prima vedere.

Traducerile bune sunt acelea făcute de scriitori români care trăiesc în ţara în a cărei limbă se traduce o lucrare, de mult timp. Aceştia însă nu vor traduce pe gratis. Şi aici intervine rolul guvernului.

Scriitorii români din diasporă pot fi podul pe care îl construieşti pentru a trece râul, abisul spre un nou tărâm. E drept, internetul o poate face în mare măsură, totuşi relaţia umană, directă este în acest sens o resursă ce nu poate fi neglijată.

Cu alte cuvinte, poţi face în ţară tot felul de traduceri, le poţi posta pe internet, dar contactul personal, direct între autor şi editor continuă să aibă o importanţă capitală. Scriitorii români din diasporă traiesc în cercurile literare ale ţărilor de adopţie, cunosc sau pot cunoaşte oamenii de care au nevoie pentru publicarea lucrărilor lor sau ale altor colegi din ţară.

Făcându-se cunoscuţi pe ei înşişi, ei pot produce interes din partea editorilor de revistă şi carte din ţările lor de adopţie şi pentru literatura română, în general, pentru valorile culturii, spiriualităţii şi civilizaţiei române.

Un simplu exemplu poate fi şi acesta: cunosc un profesor de la o universitate din statul Connecticut pentru că l-am invitat la un simpozion teologic organizat de mine la New York. Această persoană este un poet publicat în SUA. I-am publicat şi eu poeziile în Lumină Lină, revistă pe care o conduc. Astfel ea a devenit interesată de cultura română. În prezent pregătim la cererea şi iniţiativa ei o antologie de eseuri despre Eminescu, în engleză, pe care ea o va da la o editură americană. Aceasta carte va fi folosită şi ca manual, text de studiu, pentru studenţii de la secţiile de romanistică de la unele universităţi americane.

Ideal ar fi ca guvernul să sprijine financiar chiar publicarea în diasporă a cărţilor scriitorilor români din diasporă.

Sunt mulţi scriitori din afara Romaniei care nu-şi pot plăti publicarea cărţilor nici în ţara de adopţie, nici în cea de origine. Dacă ei ar fi sponsorizaţi pentru publicarea în însăşi ţara respectivă de emigraţie, atunci prezenţa numelor româneşti pe piaţa generală ar fi mult mai vizibilă. Numele şi operele lor ar atrage cu mult mai mult atenţia publicului din acele ţări asupra culturii române.

O astfel de finanţare din România s-ar putea face cu folos şi pentru revistele române din diasporă care publică şi scriitori români şi străini.

Un alt mod în care guverul român ar putea scoate literatura română în lume ar consta în finanţarea publicării cărţilor despre dureroasele şi tristele experienţe ale victimelor regimului comunist. Asa cum durerea evreilor suferită în lagărele naziste de concentrare a generat opere de valoare internaţională, în egală măsură lucrările bazate pe tragedia comunisumului ar putea fi încurajate, finanţate, traduse şi răspândite. Aceasta pentru că astfel de subiecte pornesc din realitate şi pentru că lumea care n-a trăit sub comunism ar simţi ca o datorie morală, de conştiinţă (chiar dacă nu conştientizând direct şi imediat acest lucru) să citească astfel de cărţi.

Un exemplu concludent în acest sens poate fi cartea Chained Generations de româncele Luminţa Sava şi Lidia Calvert care relatează istoria unei familii la instaurarea regimului comunist în Rusia şi după aceea, volum ce şi-a început cariera la o mică editură americană, privată, şi care în prezent este republicat în mari tiraje şi care este folosit ca text de studiu în universităţi americane.

Cred că numai o colaborare serioasă, de anverguă, structurată după un concept bine înţeles şi bine plănuit, între guvernul României şi scriitorii români din ţară, dar în mod expres şi din diasporă poate duce la împlinirea acestui „vis cel mult dorit, frumos şi cel din urmă” cum ar zice Veronica Micle.

THEODOR DAMIAN