~Dimitrie Grama: „Conceptul democratic“

In diversele dialoguri pe care le-am avut cu mine insumi, adeseori am cazut victima unui avint de moment, am fost dus de subtiori de opinia majoritatii si mai ales m-am autopacalit ascultind cu seriozitate prelegerile demagogice la moda. Nu spun ca totul a fost degeaba, ca sunt deceptionat de ceeace am trait atit in fiinta spirituala cit si in cea logic-intelectuala. Din contra, sunt acum nevoit sa afirm ca experientele de o viata, atit cele „negative” cit si cele „pozitive (daca asa o diferentiere exista cu adevarat in lumea subiectivitatilor umane), au contribuit la formarea unui conglomerat uman care are inca curajul si mai ales curiozitatea nemarginita sa faca parte si sa observe neconditionat aceasta lume materiala si imateriala in goana ei nebuna inspre necunoscut, inspre absurd. Acest conglomerat sunt eu, jumatate constient de minunea puterii intelegerii intelectuale, jumatate haituit de himerele absurdului existentialist. De aceea se pare ca aproximativ o jumatate din mine nutreste o dorinta arzatoare inspre o dezvoltare intelectual-spirituala, pe cind aproximativ o alta jumatate incearca cu disperare sa se sinicida. Restul, acea parte infima dintre cele aproximative jumatati, reprezinta omul functional in societate, acel om pe care, in lipsa de ceva mai bun il numesc; Eu. Nu pot sa-mi dau seama daca astfel de impartire a fiintei umane este un fenomen general si, ca atare, fiecare om, mai mult sau mai putin, mai des sau mai rar, se confrunta constient sau inconstient cu aceste banalitati si le numesc banalitati deoarece nu sunt necesare, in fond, pentru supravietuirea individului la un nivel chiar mai ridicat decit cel pur vegetativ sau, pur si simplu o mare parte din omenire face parte dintr-un continuu plat intre nastere si moarte. Si doar atit! Si nu este oare de ajuns??

 Ma intreb adeseori, fara sa fiu capabil de un raspuns clar: parintii mei, oare au gindit ca mine si nu au avut posibilitatea sa-mi impartaseasca frustratiile lor privitoare la „tot ceea ce este”, sau au incercat sa ma protejeze de forta devastatoare a unor intrebari fara de raspunsuri, crezind ca in acest fel, eu voi fi mai lesne integrat intr-o lume care mai usor ma va putea accepta daca sunt un mecanism simplu, uns cu aceiasi alifie universala si astfel uns, blagoslovit, voi dispare in raiul celor buni, de unde nu ma voi mai intoarce.

Acum e prea tirziu si nu mai am posibilitaea de dialog cu parintii. In parte este si vina mea, deoarece de cel putin 30-35 de ani ma lupt cu intrebari de acest gen si daca aveam decenta unui adevarat spirit liber, atunci as fi avut si curajul sa-mi intreb parintii si sa aflu care a fost planul lor, care le-a fost menirea aici pe acest Pamint. Dar, cum de obicei se intimpla, noi oamenii nu avem timp si energie de consumat cu cei apropiati noua si probabil de aceea, eu acum, scriu aceste „confesiuni” parintesti, confesiuni si nesigurante scrise pentru copiii si nepotii si stranepoatii mei, cu care de multe ori nu vorbesc. Nu este vina nimanui, asa functioneaza lumea. Imi dau seama ca facind publice intimitatile mele de gindire si de tinuta spirituala, lumea va avea tot dreptul sa ma judece si sa ma ridiculizeze, dar eu nu scriu „pentru lume in general” ci doar pentru citiva necunoscuti care din imtimplare gindesc asemanator si carora doresc sa le urez : „Bun venit in lumea mea”. Ceilalti imi sunt complt indiferenti, ca si cind nu ar exista…..

Dar cu toata formidabila distantare de restul lumii, eu, asa cum am amintit in primele fraze, am momente in care imi pierd cugetul, imi pierd spiritul si acea infima parte, acel Eu, este prins in avalansa „dezbaterilor verbale” a unor banalitati, care sub diverse pretexte sunt ridicate la un nivel superior de importanta.

Atunci, fara sa ma pot controla, ma angajez aprins in analiza si critica omului, critica societatii din care acel om face parte, critica valoriilor spirituale care ma despart de o alta intelegere decit a mea proprie si, din pacate, fac totul cu cele mai bune intentii, crezind ca am dreptate!! Si culmea, cind ma linistesc, imi dau seama ca nu pot sa am dreptate, pentru ca nici un singur om, orisicine ar fi el, nu poate avea decit o dreptate limitata, drepatae limitata la acel Eu infim, care suparvietuieste unor forte si vointe necontrolabile.

Stiu ca sunt un om compromis, sunt un pacatos care si-a varsat veninul neimplinirii lui proprii pe lumea inconjuratoare, pe alti nenorociti care nu fac altceva decit mine, si anume incearca sa-si infringa demonii, incearca sa supravietuiasca cu orice pret.

CU ORICE PRET! Luati aminte, acestea sunt cuvinte cheie, sunt cuvinte de retinut! Ele au, bine-nteles, ca si alte cuvinte , diverse talmaciri si greutate ; de exemplu pentru mine, „cu orice pret” inseamna libertatea de a gindi si de a fi lasat in pace si pentru acest lux sunt dispus sa lucrez din greu, sa fiu loial sa fiu aproapele aproapelui meu la orisice nevoie. Pentru altii , ” cu orice pret” inseamna alte lucruri, pe care eu citeodata le observ, le critic, cu toate ca nu sunt indreptatit sa o fac si undeva in confuzia terminologica creata mie de experiente umane contradictorii, „cu orice pret” devine identic cu „democratie”.

Experti cu pielea groasa pe la coate, piele in care au adunat cunostiinte valoroase sprijinite de pupitre academice, ma vor combate si pe buna dreptate, deoarece ei au de partea lor „adevarul” documentat, „adevarul” acceptat si promovat, pe cind eu imi exersez un lux personal: libertatea de gindire si de expresie neconditionata. Eu imi asum riscul sa fiu judecat, injurat si scuipat in public si imi asum acest risc cu toate ca stiu ca nimeni nu ma va apara. Nimeni important, nimeni care ar putea risca ceva profesional sau parte din „orice pretul” bunastarii lui. Pentru ca nu este oare „democratia”, noua religie a omului prosper, omul care lupta pentru binele lui si al omenirii?

In toata modestia de care sunt in stare si nu e multa, trebuie sa recunosc ca am momente cind, orisicit ma straduiesc, nu pot intelege diversitatea posibila democratiei, asa cum sunt momente cind nu inteleg expuneri pretentioase referitoare la Dumnezeu. Voi sa ma explic!

De exemplu, spre rusinea si nedumerirea mea actuala, imi aduc aminte ca acum vreo cinci ani, in numele „democratiei”, am fost un sustinator convins al invaziei din Irak. Eram trup si suflet alaturi de vitejii americani, de englezii si danezii si olandezii democratici, eram alaturi de toti cei care nefiind subiecte irakiene, doream eliberarea sarmanilor irakieni de teroarea impusa de Sadam Husein. Si i-am eliberat! Eu sunt partas spiritual la eliberarea irakienilor si acum daca nu asi avea decenta sa pun sub semnul intrebarii notiunea: „cu orice pret”=”democratie”, asi inchide ochii si asi accepta ceeace se intimpla acolo. Ma intreb: care este victoria bunului contra raului in cazul Irakului ?  Cita fericire si libertate am putut noi „vesticii” darui acelui popor chinuit sub dictatura unui despot ca Sadam Husein?

Din proprie experienta, imi aduc aminte de relatarile celor doi colegi de la Institutul de medicina ,”Akademiska” din Uppsala, Suedia , sectia de chirurgie toracica, dr. Oxelbark si dr. Johansson, care timp de un an au fost activi ca si chirurgi in Bagdadul anilor 1987-1988. Am avut atunci impresia ca ei incearca sa infrumuteseze realitatea de acolo, descriind ambitia de progres, de modernizare a unui stat feudal musulman. Femeile erau libere sa studieze si sa lucreze, nefiind urmarite si persecutate de fanatici religiosi. Restaurantele erau de tip european si diversele secte religioase convietuiau in armonie, ba chiar si mai mult decit atita, suni puteau sa se casatoreasca cu shia si invers.

Democratia cu orice pret a format statul actual irakian, unde coruptia si criminalitatea la nivel guvernamental este un fenomen incontestabil. Trecator, se spune. Intoleranta religioasa intre secte, fanatismul religios la sinul caruia se dezvolta o elita de teroristi nationali si internationali este un fenomen incontestabil. Trecator, se spune. Americanii si aliatii vor vor sta acolo cit timp va fi necesar! Inca cinci ani sau inca cinci sute! In numele democratiei cu orice pret!

Kosovo, alt product al celor care accepta cu usurinta exportul de concepte, alt product al celor care au ca tel introducerea democratiei „cu orice pret”.

Ma intreb: de ce nu si Tibetul? Cum de scapa privirilor de vultur ale celor care neinfricat vegheaza asupra noastra a tuturora, dorinta de libertate etnica, statala si religioasa a pasnicului popor tibetan, cotropit si subjugat de trupele maoiste!? 

Ce valoare are „democratia” si cind este valabila formula „cu orice pret”?

Eu, personal nu pot raspunde la astfel de intrebari, deoarece in primul rind consider ca ele apartin unui domeniu difuz al logicii si apartin mai ales unui domeniu corupt de alte ambitii. Fiecare om care, la fel ca si mine, se angajeaza in suportul unor idei si procese, prezentate lui de altcineva, poate aici sa fie vorba de o alta persoana, un jurnal, un guvern sau o confederatie de state, isi asuma riscul sa fie pacalit sa fie atras intr-o capcana din care, daca reuseste sa scape, poate suferi o trauma de incredere, o trauma de solidaritate.

Si atunci nu iti mai ramane nimic altceva de facut, decit sa te impartasesti, sa trimiti un mesaj, in credinta ca nu esti singur, ca si altii ca tine asteapta un imbold care sa–i pregateasca pentru intilnirea cu propria constiinta, pentru reintilnirea cu un Eu mai intelept, un Eu mai liber, in care cuvintele; „democratie”, „cu orice pret”, „singurul adevar”, „pentru binele si viitorul”, etc., se amesteca umil cu restul cuvintelor vorbite in toate limbile pamintului.

DIMITRIE GRAMA

18/3 2008