~ Mircea Radu Iacoban: „Mistuirea”

Eram june reporter la Radio şi, nu mai ştiu cum şi de ce, m-am aflat la Voroneţ în urmă cu mai bine de 40 de ani, când tocmai se deschidea un mormânt aflat în interiorul bisericii. Căutându-se nivelul iniţial al pardoselii, căci monumentul era în reparaţii, s-a înlăturat stratul aşternut prin vremuri şi s-a descoperit o lespede neştiută. La deschiderea gropniţei, s-a procedat după tipic, fiind de faţă, dacă memoria nu mă înşală, un procuror şi un miliţian de pe la raionul Gura Humorului.

Când răngile au ridicat piatra, s-a auzit un pocnet de parcă s-a deschis o sticlă de şampanie. Şi a apărut logofătul Gligorcea, îngropat la 1600, întreg-întreguţ. Nu ştiu care-i explicaţia – poate structura specială a solului, poate cine ştie ce îmbălsămare, poate chiar vreo fâlfâire a aripii duhului sfânt – l-au păstrat pe Gligorcea în toată fiinţa sa trupească neatinsă. Bărbat nalt, de aproape 2 metri, fusese îngropat nu în raclă, ci culcat pe o blană groasă de stejar, peste care s-a aşezat un covoraş înflorat. Avea faţa cafeniu-pergamentoasă şi o barbă roşie ondulată, coborând vălurită peste piept. De gât avea atârnată, legată cu un şnur negru, potcoava calului – pare-se, ritual funerar vechi şi cu anume semnificaţii magice. Capul şi-l odihnea pe o perniţă de catifea, roşie cândva, sinile acum: ruptă într-un colţ, lăsa să se vadă fulgii de hamei cu care o umpluseră jupâniţele celui de al 17-lea veac. Pe un deget, avea încolăcit inelul funerar (tăiat şi închis post-mortem, „parte peste parte”). Dreapta logofătului Gligorcea era încleştată pe spada din care a rămas doar inima prelungă, asemenea unei suliţe mâncate de rugină.

Enormă va fi fost acea spadă şi-mi pot închipui doar cu greu cum era mânuită la ceas de nevoie: părea imposibil de urnit şi cu braţele amândouă, dar, desigur, nu pentru cei care, nevoiţi să trăiască viforos şi să moară aşijderea, o susţineau şi cu palmele, şi cu sufletul. Răposatul era îmbrăcat într-o haină lungă, spuzită cu zeci de bumbişori, aşezaţi doi câte doi; restaurat şi aşezat (acum) în vitrină de muzeu, veşmântul pare a fi considerat de specialişti unul dintre puţinele costume medievale păstrate până-n vremile noastre. Se vedea limpede şi pricina morţii logofătului: o rană la genunchi, strâns legată în feşe de in. Astfel de rană o putea dobândi doar călare – semn că Gligorcea şi-a prăpădit zilele în cine ştie ce luptă despre care cronicarii nu s-au învrednicit a scrie… Minunea înfăţişării lui Gligorcea s-a însoţit, repede, de minunea mistuirii lui: la contactul cu aerul proaspăt, trupul s-a topit, devenind cenuşă. Hainele au rămas să păstreze forma corpului, ca un cocon chitinos de libelulă din care a ţâşnit întru zbor fiinţa cea transparentă şi aripată. Îşi va fi făcut Gligorcea cine ştie ce planuri înalte atunci, la intrarea într-un nou veac – şi uite că i-a fost dat să fie adunat cu mătura şi făraşul, spre întoarcere în gropniţa de la Voroneţ. M-am zăpăcit în momentele acelea şi n-am declanşat aparatul de fotografiat decât după ce Gligorcea s-a mistuit: în poză se văd doar hainele, spada, potcoava, pernuţa de hamei şi covoraşul cu şterse geometrii florale.

Emoţia era mai mult decât firească – şi-mi amintesc, păstrând, desigur, proporţiile, ce scria în „Gazeta de Moldavia” bătrânul Iraclie, tatăl lui Ciprian Porumbescu, martor (1856) la deschiderea mormântului lui Ştefan, de la Putna: toţi cei de faţă erau „urniţi şi cutremuraţi în cea mai adâncă adâncime a inimii lor”… Piatra de mormânt poate fi văzută şi astăzi, deasupra gropniţei ce tăinuieşte cenuşă, în biserica mănăstirii Voroneţ. Mă tem să-l singurul care mai poate depune mărturie despre minunea apariţiei şi dispariţiei logofătului Gligorcea. Dar, când închid ochii spre a reconstitui scena, mai văd c-au străfulgerat, atunci, şi nişte lumini de blitz. Ceea ce înseamnă că, undeva, există şi se păstrează fotografii făcute de muzeografi profesionişti. S-au publicat vreodată? Se vor publica?

MIRCEA RADU IACOBAN