~Adrian Botez: „Sugestii macabre“

Eseistul vrâncean FLORIN PARASCHIV îşi continuă programul cărţilor sale cu subiecte de larg interes intelectual şi generatoare de mari controverse, de “REACŢIONARISM” vital-benefic, în România şi în lume – cu lucrarea Euthanasia – Ed. Andrew, Focşani, 2007.

Între Introducere şi Încheiere – cartea eruditului eseist conţine opt capitole (capitolul II, cel referitor la ideologia nazistă şi comunistă, privitoare la euthanasie, conţinând şi patru subcapitole): Capitolul I (fără titlu); Capitolul II: Infernul euthanasic; Capitolul III: Conceptul după 1945. Poziţia Bisericilor; Capitolul IV: “Pragul”; Capitolul V: Afacerea Quinlan ş.a.; Capitolul VI: Deontologie; Capitolul VII: Euthanasia socială; Capitolul VIII: Euthanasia la zi. Bibliografia lucrării este impresionantă, cuprinzând şase secţiuni: A-Generalităţi: enciclopedii, dicţionare, sinteze enciclopedice; B-Principiul euthanasiei, medicină, deontologie, mărturii, dezbateri, reportaje; C-Drept; D-Literatură, filosofie, etică, filosofie politică, opinii, dezbateri; E-Religie, istorie, istoria civilizaţiilor, mentalităţi; F –Ştiri din presă şi mass-media (în ordine cronologică).

Departe de a fi, ca în cazul lui Eugen Ionescu, o catilinară împotriva medicilor-încălcători de Jurământ Hipocratic – cartea lui Florin Paraschiv este o vastă prezentare a istoricului euthanasiei, în plan socio-politic, ideologic, filosofic (“sugestiile” unor Schopenhauer, Wagner, Nietzsche, chiar Heidegger, au parte de analize destul de apăsate) etc. – din antichitate şi până în tot mai sălbatica modernitate (care, parcă, intensifică şi lărgeşte efectele euthanasiei, nu doar într-un fenomen social, ci de “Program terestru”…grotescă şi ridicolă este promulgarea legii euthanasiei, tocmai în Suedia, o ţară care a scăzut demografic sub 50%, faţă de începutul secolului XX… – cf. p. 112) – precum şi o provocare la dezbatere generală, a problemei ”Îngerului Exterminator”…prin voinţă umană! Ceea ce considerăm a fi o scădere a lucrării: dezechilibrul dintre “harta” ideologiilor umane despre euthanasie (extrem de generos şi sistematic prezentată!) – şi “harta” opiniilor Bisericilor Creştine (opinii “semănate” în text, iar nu sistematizate).

Cum toată lumea credem a şti – euthanasia este traductibilă prin sintagma “moarte bună/uşoară/”fericită”/blândă/”dulce” etc. (“Francis Bacon (…) îşi poartă onoarea de a fi creatorul vocabulei <<euthanasie>>” – cf. p. 12). A legifera euthanasia (ca un corolar al fariseicelor “drepturi ale omului”… – “dreptul la viaţă” fiind completat cu “dreptul la moarte”!!! – de parcă şi-a dat, vreodată, cineva, singur, viaţă… – de parcă omul ar fi fost vreodată în stare să creeze, demiurgic, viaţă… – şi, deci, ar avea, vreodată, cineva, dreptul de a da moarte… – aici se cuvine a condamna, fără nicio reţinere, menţinerea pedepsei cu moartea, în aşa-zisele “patrii ale democraţiei”, de tipul SUA!) înseamnă a deschide cutia Pandorei…a legifera cele mai cumplite, atroce, terifiante abuzuri. Şi asta nu de azi, de ieri – ci încă din Republica platoniciană: “vinovatul îşi propunea singur pedeapsa, iar tribunalul i-o accepta sau nu, astfel creându-se pentru posteritatea europeană confuzii primejdioase” (cf. p. 104), dar şi de la Cetatea Solară campanelliană încoace, în care tortura şi moartea erau oferite preferenţial şi pe bază de delaţiune…

De la bun început, noi ne delimităm de oricare “cântec de sirenă” umanisto-anticreştin. Folosindu-ne de textul cărţii lui Florin Paraschiv (despre al cărui “DA!” final, din fraza “încheietoare”: “Rămâne Fraternitatea, deplin cuprinzătoare de transcendent milostiv, dar şi de faptă prea-omenească: DA!” – cf. p. 123 – ne întrebăm, sideraţi, dacă chiar este un “DA” pentru legiferarea euthanasiei…se pare că da, aşa e, din moment ce autorul trimite la “fapta prea-omenească”, iar nu la Legea Divină… – milostivenia transcendenţei n-are de unde s-o cunoască, în esenţa ei, niciun om, până la Judecata de Apoi… – şi este semnificativ-apocaliptic faptul că decizia asasină a Curţii Supreme de la Washington şi moartea, provocată prin medicii care i-au debranşat cateterul de TREI ORI!!!, a Therezei Marie Schiavo, în 31 martie 2005 – COINCIDE CU MOARTEA Papei Ioan Paul al II-lea… – Papa Benedict al XVI-lea dovedindu-se, deocamdată, prin multe declaraţii cu totul deplasate, un nedemn urmaş al Papei Woytilla…) – deci, folosind chiar textul cărţii recenzate, noi spunem/mărturisim, cu glasul şi argumentele B.O.R. şi ale Papei Ioan Paul al II-lea, prin Evangelium Vitae (Sanctitatea Sa a fost cel mai constant dintre ierarhii Bisericii Catolice, care a combătut euthanasia) – precum şi cu acelea ale călugăriţei bătrâne, însoţită această argumentaţie catolică fiind şi de privirea mustrătoare a “gingaşei călugăriţe Philomène”… – bătrâna călugăriţă se adresează doctorului Axel Munthe, acuzându-l făţiş şi explicit: “că săvârşeşte un păcat teribil, căci Atotputernicul hotărâse, în nestrămutata-I înţelepciune să fie aşa şi nu altfel, CU CÂT SUFERI MAI MULT ÎN CEASUL MORŢII, CU ATÂT EL VA FI MAI MILOSTIV ÎN ZIUA JUDECĂŢII DE APOI (s.n.). Până şi o gingaşă călugăriţă Philomène îl priveşte mustrător pe tânărul care, singurul dintre toţi medicii, soseşte cu siringa de morfină, îndată ce padre-le se depărtează” (cf. p. 88).

Puţin le pasă protestanţilor (excepţie făcând anglicanii!!!) de Voinţa şi Plănuirea Teleologică ale Lui Dumnezeu… – lor, care au grobianismul rinoceresc de a afirma: “NU pierde timpul cu rugăciunea! – fă bani!”…(cf. Max Weber, Etica protestantă).

Dar nici însuşi autorul cărţii nu pare a fi pe deplin convins de teleologia divină mistică, pe care chiar el o dezvăluie (voluntar sau nu – dar în spiritul corectitudinii relative – “audiatur et altera pars”…), prin “cazul Wallis” : după 19 ani (din 1984-2003) “de zăcut în patul inconştienţei pe timp nedefinit (…) comaticul începe brusc să vorbească, iar în zilele următoare îşi regăseşte darul comunicării şi se mişcă pe picioarele lui! Îşi recunoaşte sora” etc. Echipa de medici din Massachusset, care a monitorizat “cazul Wallis”, are cavalerismul deontologic de a mărturisi: “în creierul lui Wallis s-au dezvoltat noi axoni(…) – creându-se astfel noi circuite funcţionale(…). Conexiunile acestea miraculoase s-au format în partea din spate a creierului, producând noi structuri, necunoscute într-un creier normal (…) noi traiecte au regresat, în vreme ce altele le-au luat locul, pe măsură ce starea lui Wallis se îmbunătăţea (…) ştiinţa nu putea nicicum prevedea asemenea evoluţie stranie”(cf. p. 86). Concluzia noastră: din moment ce nu cunoaştem căile Lui Dumnezeu, cum îndrăznim a ne erija în stăpâni ai vieţii şi ai morţii? Este un tupeu luciferic, pentru care umanitatea demenţială va plăti greu, în plan soteriologic.

După această lungă acoladă, prin care remarcăm nu atât obiectivitatea autorului, faţă de problema pusă în discuţie (căci nu prea există, această obiectivitate …), cât o pendulare mecanică, între propriile opinii exprimate… prea vizibilă, în mecanismul ei de alternare, prea străveziu premeditată, tip “scenariu narativ”… – probabil cu scopul de a părea obiectiv autorul… – să încercăm a surprinde acel “ceva” prin care cartea de faţă trebuie să rămână, ca lectură obligatorie, nu doar în rafturile bibliotecilor, ci şi în conştiinţele alienantului secol XXI.

În primul rând, se afirmă, cu multă claritate şi verticalitate (ignorând şovăielile lui “political correctness”), continuitatea de program de euthanasiere socială, dintre nazism şi comunism: ”Dracu’ să-i ia de <<roşii>>, tot mai bine cu ei, nu ne temem noi de politica lor!” – exclamă un SS-ist – şi concluzia despre lecţia de continuitate, între dictaturile/totalitarismele secolului XX: “Cu atâţia comunişti salvaţi la Buchenwald, de exemplu – naziştii puteau fi siguri că mesajul lor euthanasic nu moare la 9 mai 1945 – el va dura sub altă culoare/slogan/stil. Nu le oferise degeaba Hitler colacul de salvare acestor demni urmaşi” (cf. p. 69).

Ar fi de meditat asupra contaminării cu virusul crimei “euthanasice”, chiar a victimelor cel mai intens “holocaustizate”, evreii (n.n.: nu suntem deloc convinşi de obiectivitea unor martori – Simon Wiesenthal, dar şi Hana Arendt, împrumută prea des din “rabia” şi apetitul pentru scenariu macabru-telenovelistic, profund nociv pentru cei vizaţi de acuzaţii, dar şi profund profitabil, mercantil, pentru acuzatori…ale unui profund necinstit sufleteşte – Ellie Wiesel…): “Câte un Oberkapo verde, pervers, îl strică pe vreun adolescent evreu, pe care-l răsfaţă şi-l deprinde să se poarte arogant cu deţinuţii maturi(…). Astfel de mici pervertiţi devin torţionari fesabili ai Sistemului, menit să distrugă, rafinat, neputincioşii, prin tortură şi ucidere! Puterea exemplului e ispititoare pentru neofiţi” (cf. p. 56). Atenţie, deci: nu există “vinovăţia popoarelor”, ci ispita şi/sau rezistenţa la ispita satanică… – şi acestea sunt individuale, iar nu “comunitare”…

Apoi, remarca lui Florin Paraschiv, despre programul, cu mult intensificat peste media comunistă, de euthanasiere din România boşevizată: “Sistemul e transferat la sateliţi(…). Sighetul este realmente unic, chiar în peisajul comunist”(cf. p. 70).

Viziunea “Pragului” dintre lumi (cultivată de buddhismul tibetan, cu precădere – dar nelipsită şi din sugestiile/“ideologiile funeste” ale unui Paul Ludwig Landsberg – Eseu despre experienţa morţii, urmat de problema morală a sinuciderii – dar şi ale unor genii sau cvasi-genii literare, precum Dostoievski, Thommas Mann, Malraux, Gide, Mishima – dar şi Eminescu, în Insula lui Euthanasius…Cioran…) nu este o justificare pentru a trece “dincolo” (Cioran propovăduieşte sinuciderea, dar refuză…”exemplificarea personală”!) – mentalul creştin-european diferă capital de cel buddhist asiatic, cu “neantul” său, cu iluzia cosmică etc…), ci doar un nou argument (chiar şi “ştiinţific”…), pentru existenţa lui “dincolo”…:”Talamusul, despre care unii savanţi încep deja să creadă în anii 1980-1990 că deţine un rol critic în gândire şi conştiinţă – probabil şi în perceperea Pragului”.

O întrebare frisonantă, dacă nu cumva toate conflagraţiile lumii (sau, măcar, cele europene…de la Napoleon încoace…) au fost “calculate”/”construite”, ca…”obscur regulator euthanasic”(cf. p. 61). Se pare că mulţi, chiar înspăimântător de mulţi dintre “mai-marii lumii” – continuă să creadă în “igiena socială” prin Stânca Tarpeiană…sau “Ziclon B”…: se pare că “e-urile” cancerigene, ca şi paradele sfruntate, de guvern ajutate, ale “gays”-lor – nu sunt cu totul străine de această strategie mondialistă „eugenizantă”…

Şi, în fine: a afirma că eşti “democrat de viţă veche” nu exclude mentalitatea imers-nazistă (chiar “avant la lettre”…): “La răscruce de veacuri XIX-XX, birocraţii din India colonială (dar erau ei numai britanici?) propun <<masacrele administrative>>” (cf. p. 96) – sau, în SUA, 1990 – misterioasele “crime rituale”, prin câini de o rară sălbăticie, care fac victime “alese”: doar “vagabonzi, copii ai străzii, bandele de <<băieţi de cartier>>, drogaţi, prostituate de gang” (cf. p. 97). “Câinii diavolului “, în 22 de state americane, într-un termen scurt, au făcut 239 de crime rituale: “Noi bănuim că <<Satan>> e vreo organizaţie secretă, dedicată activităţilor de euthanasie socială” (Ibidem). Parcă Jack Spintecătorul nu tot aşa credea???!!!…

Dincolo de controversele pe care cartea lui Florin Paraschiv ar trebui să le nască, într-o societate vie (oare societatea românească mai dă semne vitale, sau s-a auto-euthanasiat…”dirijat”, prin “sugestii”, tot mai dese, dinafară – tip komandamente ale komisarilor U.E.?!) – rămân întrebările tulburătoare, care privesc “Pragul” nu dintre lumi, ci dintre voinţa umană , de existenţă aşa-zis “demnă” (tip Codul Bushido nipon…), şi Voinţa Divină, enigmatic-creştină, de soteriologie general-cosmică…Florin Paraschiv provoacă: nu ştim dacă la luciferism, sau (prin recul!) la reacţia franciscană…Dar o astfel de carte ESTE NECEASARĂ (spre lectură şi meditaţie) ORICĂREI FIINŢE UMANE – fie şi pentru că, vorbind, cu o insistenţă aproape maladiv-poetic-macabră, despre moarte (a se vedea episodul despre fata evreică de la Maidanek care “îi scrie iubitului deţinut, hotărât să evadeze cu orice preţ: îşi dă seama că i-a rămas fetei dator cu o arzătoare dorinţă neîmplinită, să aibă un copil de la bărbatul iubit…”- cf. p. 58) – trezeşte/ambiţionează, în adâncurile fiinţei, reacţia Vieţii şi a eliadescului “homo religiosus”.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ