~Adrian Botez: „Taina aceasta este mare…“. Mesaje sacre, în romanul-sinteză „Noaptea de Sânziene“, de Mircea Eliade

PRELIMINARII ÎNGÂNDURATE…

 

Romanul Noaptea de Sânziene, ultimul roman scris de Mircea Eliade, stă sub semnul Urgenţei Mesajului Sacru, sub semnul Tainei Sacre, care, prin Proba Labirintului Infernal, poate fi aflată, dar nu şi comunicată integral – niciodată…Decât Iniţiaţilor, FAMILIEI INIŢIAŢILOR, care familie, prin însăşi iniţierea în acelaşi Mesaj Comun Fundamental, devine SUPRA-EUL tău/ SINEA “noiciană”. Transindividualitate Pură: “Acesta este mesagiul…pe care te rog să-l transmiţi Ilenei…”(cf. vol. I, p. 254) – spune Ştefan-ul, cu poticneli expresive şi cu perspectiva de a pierde “mesagiul”, dacă Biriş nu-l va trece în imediateţea Ilenei…”Acesta este mesagiul…E un mesagiu cifrat, adică e pentru Paris (n.n.: PARIS, prescurtarea lui “PARADIS”…Cum “Sambo” este prescurtarea lui “Salambo”-Prinţesa cartaginez-flaubert-iană…Zona Luminilor Paradisiace, pentru mentalitatea românească veche…). Acolo ajung toate mesagiile. Le aduc vapoarele (n.n.: funcţie clar psihopompă…). Nu umblă decât noaptea, fără lumini, dar toate se îndreaptă spre Paris…Aşa începe orice mesagiu: <<Pe-un picior de plai,/Pe-o gură de rai…>>. Dar nu poţi să-l descifrezi dacă nu ai cheia” – spune, în transă, din pântecul balenei-puşcăria-Labirint Iniţiatic, ştafeta Ştefan-ului către Ileana-HELENE/FĂCLIA…– Biriş…”Mai trebuie să se redacteze un mesagiu, adresat tuturor mărimilor Europei şi Americii…” (cf. vol. II, p. 347) – spune, cu sufletul la gură, şi Bărăgan, pe care Ştefan-ul îl întâlneşte , chiar la Paris, în “rue Copernic”…deci, e nevoie de o schimbare/revoluţie de viziune/optică asupra Universului/Creaţie (ca aceea a lui Copernic…) – şi Bărăganul-Şeful Câmpiilor Elizee, după ce-şi va fi făcut datoria de a anunţa celelate nouă ceruri/cercuri ale Paradisului…Dar se va putea transmite mesajul/”mesagiul” – sau …MESAJUL/”MESAGIUL” ESTE CEEA CE FACE OMUL DIN SINE…PENTRU A SE CONFRUNTA CU MAREA TAINĂ DUMNEZEIASCĂ…???!!!

 

“Taina aceasta este mare…” – psalmodiază David, către Ştefan, urmând “mesagiul” Sfântului Apostol Pavel…

 

Pe 27 iunie 1949, Mircea Eliade începe să scrie primul capitol al capodoperei sale Noaptea de Sânziene¹, notându-şi, în acelaşi timp în Jurnal: “Văd începutul şi sfârşitul romanului. Ştiu destul de vag ceea ce se va întâmpla între început (1936-1937) şi sfârşit (1948-1949). Doisprezece ani de viaţă românească. Aş vrea să folosesc ceea ce am văzut eu însumi şi am auzit de la alţii, dar să mă las dus mai ales de imeginaţie, spre a regăsi, ca într-un vis, aceată epocă paradisiacă a Bucureştiului tinereţii mele”.²

 

Acesta este cam singurul lucru pe care l-au reţinut “criticii de ocazie”, dar şi criticii de profesie – şi anume, faptul că Eliade nu ştia, în prima fază de concepţie a romanului, decât începutul şi sfârşitul acestuia… – de parcă ar exista vreun romancier, în lume, care să-şi fi scris romanul, direct “în cap”, cu toată integralitatea lui, cu punct, virgulă şi semantică definitivă…De parcă aşa-zisele “mărturisiri” ale autorului, despre “laboratorul său intim de creaţie”, au avut, vreodată, vreo importanţă (înafară de a alimenta bârfa literară şi snobismul de salon…), în cazul scriitorilor de geniu… Principalul păcat pe care îl reproşează Dumitru Micu Nopţii de Sânziene (şi, pe urma lui, ceilalţi…câţi vor mai fi fiind… – noi am mai reţiunut doar…ce a reţinut şi prof. univ. dr. Iulian Boldea, de la Univ. “Petru Maior”, din Târgu-Mureş, ca mostră de concluzionare critică, consecutivă aşa-ziselor “confesiuni” ale autorului… – care de aceea şi este autor de creaţii ficţionale, pentru a alimenta, pe toate căile, deci şi prin “confesiuni”, pe cititorii săi, cu ficţiune:”Încercând să descifreze planurile şi dimensiunile propriului său demers literar, Eliade se referă şi la componentele narativităţii, la modul particular de structurare a textelor sale. Iată cum îşi explică, de pildă, scriitorul mecanismul generator şi modelele de ficţionalizare a realului în Noaptea de Sânziene(…). Avem aici, în liniile contrase ale enunţurilor, o poietică şi o poetică a prozei eliadeşti: <<Sunt incapabil să fac un plan. Opera încolţeşte întotdeauna în jurul unei viziuni, al unui peisaj sau al unui dialog. Văd foarte bine începutul, uneori sfârşitul, şi tot câte puţin, în timpul lucrului, descopăr evenimentele şi urzeala romanului sau a nuvelei. Pentru Noaptea de Sânziene, prima imagine a fost a personajului principal. Se plimba într-o pădure lângă Bucureşti, cu vreun ceas înainte de miezul nopţii de Sânziene. În pădure îl întâmpină o maşină întâi, apoi o fată, fără maşină. Toate acestea erau pentru mine o enigmă. Cine era fata? Şi de ce personajul care se plimba căuta o maşină lângă fată? Încetul cu încetul, am ştiut cine e fata, i-am ştiut toată povestea. Dar totul a început dintr-un fel de viziune. Am văzut toate cestea ca şi cum aş fi visat(…). Nu mă interesa numai simbolismul religios al solstiţiului, ci şi imaginile şi temele folclorului românesc şi european. În noaptea aceasta, se poate vedea lumea de dincolo în care se poate dispărea…Dacă cuiva i se înfăţişează această vedenie miraculoasă, iese din spaţiu. Va trăi o clipă ce ţine o veşnicie…Totuşi, nu această semnificaţie mă obseda, ci acea noapte în sine.>>” etc. ), este faptul că “nu are compoziţie impecabilă” – răsfrângând acest păcat “dedus” de domnia sa, asupra întregii opere eliadeşti: ”În toată cariera sa literară, Eliade nu a dovedit preocupări deosebite pentru exemplaritatea compoziţiei, nu a năzuit la construcţia – epică, dramatică sau de altă natură – impecabilă. Nu a fost condus, în materie de compoziţie şi stil, de idealul clasic, racinian”³. Şi continuă: “Drept urmare, şi în Noaptea de Sânziene, ca în alte romane (şi chiar nuvele), ca (sau aproape ca) în Lumina ce se stinge, mai cu seamă, materia epică se revarsă uneori peste marginile fireşti ale subiectului; apar episoade ex-centrice, gratuite, parazitare, se produc complicaţii inutile, cu efecte de senzaţional facil, de atmosferă la modul Cezar Petrescu⁴. Faptul se datorează, probabil, şi deprinderii scriitorului de a încorpora în lucrări duse la bun sfârşit, fragmente de lucrări neterminate, abandonate.” Dar criticul Micu nu-şi pune o clipă problema că, un romancier de rasă, cum este şi Eliade, ştie şi simte că şi cum trebuie făcută integrarea organică a “fragmentelor”, ştie să “nuntească” între ele “ les millettes”, pentru a obţine ÎNTREGUL SFERIC AL SEMNIFICAŢIEI ROMANEŞTI. Să urmărim logica unui critic de profesie: “În cazul concret, el a utilizat (potrivit mărturisirii din Fragments d’un journal) pagini din romanul Apocalips, la care trudise în timpul războiului” . Dar, imediat, Dumitru Micu “schimbă macazul”, spre o zonă mult mai rezonabilă şi rezonantă la genialitatea celui pus în discuţie, simţind că nu se poate vorbi cu atâta nonşalanţă snoabă, despre un Mircea Eliade, scriitor de geniu, cu orientare fermă spiritualist/religioasă : ”N-ar fi exclus, însă, ca acţiunea multora dintre naraţiunile lui Eliade să fie deliberat stufoasă, încâlcită. Spre a se sugera şi pe această cale că personajele traversează labirinturi! <<Labirintul>> fiind una dintre obsesiile scriitorului…”. Ei, da, acum chiar că pare Dumitru Micu a vorbi despre Mircea Eliade, iar nu despre …Cezar Petrescu…!!!

 

…Şi să ne urmăm excursul, prin biografia romanului:

 

Mircea Eliade scrie, apoi, tot în Fragments d’un journal, Gallimard, Paris, 1973, p 221: “În dimineaţa aceasta (n.n.: 7 iulie 1954) , la ora 11, 35, am terminat să scriu şi să transcriu ultima pagină. Romanul e terminat”.

 

În 1955, Noaptea de Sânziene apare în traducere franceză, cu titlul Forêt interdite. În 1971, apare, la Paris, în limba română, Noaptea de Sânziene – Editura Ioan Cuşa. Prima editare în limba română, în România, se va face abia în 1991⁵, Minerva, Bucureşti.

 

Din păcate, soarta acestui ultim roman al lui Eliade nu a fost şi nu este una de invidiat: pentru că, aşa cum obişnuieşte Maestrul, mai ales acest roman conţine date aparent istorice (dar încă nimeni nu s-a învăţat minte, că un scriitor de proză mitologică foloseşte istoria tocmai pentru a “descânta” ieşirea din istorie, foloseşte “date” aşa-zis istorice tocmai pentru a exorciza textul mitologizant de “fixarea” în vreun punct al axelor temporale/istorice…) – şi pentru că multe dintre aşa-zisele “date” ale părţii a doua trimit, aparent, la Mişcarea Legionară, la regimul Antonescu şi la instalarea comunismului stalinist în România – …ei bine, din toate aceste motive, înainte de 1989 nici nu s-a pus problema (şi se cunosc motivele ideologice de atunci…) să fie comentat de vreunul dintre criticii români – iar după 1989, soarta, combinată cu psihologia “post-revoluţionară”, dar şi cu aceleaşi nefericite şi infertile (spiritual!) tendinţe de a “ideologiza” o scriere mitologizantă – fac ca criticii profesionişti să considere că:

 

1-romanul fie nu ar fi destul de “şocant” incriminator al comunismului – deci, n-ar interesa pe cei care umblă să-şi facă un titlu de glorie, azi, din condamnarea comunismului (şi asta o fac, cu precădere, profitorii comunismului, spre a-şi “ascunde urmele”…), în loc să încerce să analizeze şi înţeleagă fenomenul socio-politico-psiho-economic al comunismului;

 

2-romanul n-ar incrimina cu destulă “mânie proletară” nici Mişcarea Legionară (unii îşi fac un titlu de glorie din a-l “demasca” pe Eliade ca legionar, folosind ca dovezi irefutabile romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri – ca dovezi profund incrimnatorii şi, deci, descalificante, în egală măsură, pentru om şi pentru scriitor… – ceea ce, fie vorba între noi, este nu doar o greşeală, ci de-a dreptul o prostie… – alţii, mai prudenţi, dându-şi seama că lucrurile n-au “definitivul” şi precizia matematică a “şedinţelor de demascare şi linşaj moral” ale stalinismului, ar fi bine să nu se pronunţe ei întâi, ci să-i lase în faţă pe alţii…, mereu pe alţii… – ce putere au reflexele condiţionate, nu numai la câinele lui Pavlov…!!!) –

 

…c-o fi dintr-o cauză, c-o fi din cealaltă – “lumea e în aşteptare”, vorba fabulistului merituos şi mason după ureche, Grigore Alexandrescu…Înafară de câteva menţiuni foarte grăbite, pasagere (şi nu prea aplicate “obiectului de studiu”-romanul Noaptea de Sânziene ) – romanul n-a avut parte, până în ziua de azi, după ştiinţa noastră (şi este şi greu să afli, astăzi, multe lucruri despre lucrări/cărţi, dacă n-ar fi de ajutor, într-o oarecare măsură, Internetul… – dată fiind circulaţia extrem de deficitară a cărţilor, prin catastrofalele rezultate/efecte ale “descentralizării” reţelei de difuzare a cărţii…), de o adevărată exegeză…Există doar câteva referate (şi câtă exegeză poate conţine o comunicare de un sfert de ceas, ştim şi noi, de pe vremea când eram student…), de pe la Universităţile postdecembriste din ţară (reţinem, din raţiuni strict bibliografice, iar nu de valoare şi profunzime, pe acela al dlui prof. univ. dr. Iulian Boldea, de la Universitatea “Petru Maior” din Târgu-Mureş – Mircea Eliade – semnificaţiile discursului autobiografic – şi , respectiv, al dlui doctorand în literatură fantastică – or, noi ne-am pronunţat, cu vehemenţă, pentru o discernere clară între literatura fantastică şi cea mitologică! – Ioan Răducea, de la Universitatea din Iaşi – Formule ale prozei fantastice eliadeşti), la care am adăuga lucrarea mai bine aplicată pe text, dar cu foarte puţin spor hermeneutic autentic, a lui Gheorghe Glodeanu – Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, Dacia, Cluj-Napoca, 2002 – precum şi, uneori, foarte interesantele “glose” (dar atât!) ale Doinei Ruşti, din Dicţionarul de simboluri dominante din opera lui Mircea Eliade, Tritonic, Buc., 2005. Ce-am mai putea adăuga, la acest excurs bibliografic? Că, spre exemplu, Eugen Simion începe să facă acum, ceea ce evita să facă înainte de 1989, adică să se pronunţe pripit şi fără nicio demonstraţie/aplicaţie/aplecare asupra textului – doar din dorinţa de a spune şi domnia sa ceva, căci, vezi, Doamne, un Preşedinte de Academie a României nu poate rămâne pe dinafara părerilor…:”Noaptea de Sânziene este primul caz de roman total din literatura română” – (n.n.: niciodată nu vom accepta să pricepem această formulă “scoasă din burtă”: ”roman total”!!! – toate romanele autentice şi cu valoare spiritual-estetică, sunt “totale”, altfel n-am avea ce admira la ele…!!! – şi nu vom fi de acord, în general, cu aceste formule bombastice, lansate/expediate, parcă, “pentru intimidarea adversarului”(???), dar fără nicio acoperire hermeneutică sau, măcar, logică!) – iar jurnalistul Răzvan Codrescu, pe de-o parte, elogiază, în Demistificarea trecutului legionar al lui Eliade (în definitiv, pe bună dreptate!) consecvenţa lui Eliade în problema apartenenţei sale legionare (n-aş zice, ca domnia sa, doar despre: “tinereţea legionară” a lui Eliade – pentru că Mişcarea Legionară, sau, mai exact, Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail, nu este, în primul rând, o grupare cu scopuri politice, ci, dincolo de politica efemerului, ea vizează pregătirea spirituală a umanităţii, pentru intrarea şi adaptarea la Noua Epocă Terestră – cea de sub dominaţia Arhanghelului Spiritului – MIKAËL! – deci, departe de a fi una “vetustă”, cum însuşi dl Codrescu crede – Mişcarea Spiritualistă Legionară este singura mişcare spiritualistă de pe pământ, având săgeata vectorială de eficienţă îndreptată, constant şi ferm, spre viitor! – iar cine înţelege aceasta, îşi dă seama că acela care a aderat profund la Epoca Arhanghelului Mikaël, nu poate să o facă doar prin “tinereţe”… – ci pentru eternitatea Duhului… – ca “opţiune permanentă”!) – dar, de fapt şi pe de altă parte, Răzvan Codrescu ia cuvântul “în contrapartidă”, faţă de ieşirile eminamente politico-ideologice, ale lui Teşu Solomovici şi Ellie Wiesel, care-l atacă, cu o brutalitate oarbă şi profund necinstită şi total incompetentă spiritual-cultural-literar, pe Micea Eliade, în general, pentru “trecutul” său legionar – şi doar ca argumente ale “încăpăţânării întru legionarism”a sus-numitului acuzat Eliade Mircea, vorbesc, cu totul superficial/tangenţial, despre Noaptea de Sânziene…

 

Între reticenţă temătoare, oţiozitate şi superficialitate spirituală, bazate prioritar pe aspectul de “marketing” cultural-spiritual(???), respectiv bătălie politico-ideologică (cu profunzimi de …”şmenăreală” mondial-mondialistă!) – noi, şi în studiul de faţă (poate “mai ales” în studiul de faţă…) vom alege să rămânem constanţi, cu maximă fermitate, pe poziţiile analizei de tip hermeneutico-mitologic.

 

*

 

2-PARSIFAL/PANTELIMON-CEL CU-MESAJUL, BÂRSAN – ŞI PĂDUREA DANTESCĂ. FĂT-FRUMOS/vs/TRISTAN ŞI ILEANA COSÂNZEANA/vs/ISOLDA.

 

Acel prim personaj “de viziune”, despre care pare a da mărturie, în “teoretizările” sale, Mircea Eliade – pentru Noaptea de Sânziene, se numeşte ŞTEFAN VIZIRU. Ştim, din celelalte scrieri ale sale, că Eliade nu dă nume întâmplătoare/arbitrare, ci nume cu funcţie sacrală, de obicei: Stephanos=Coroană, sau Cel cu Coroană, Purtătorul Cununii Învingătorului/ÎMPĂRATUL⁶ – iar vezir, în limba turcă, înseamnă ministru, administrator al unei părţi a conducerii “Cerului pe Pământ”, care era Imperiul Otoman⁷…Deci, o primă concluzie s-ar impune: personajul central al “basmului despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana”⁸ este un ALES – care, prin blestem/iniţiere (cf. vol. II, pp. 221-222: “Ai să mă cauţi în genunchi până la sfârţitul lumii şi n-ai să mă mai găseşti!…”), hotărâtă chiar de “Făclia Sa/Héléné”, prin zona terestră de iniţiere, a VIEŢII/PĂDURE OBSCURĂ⁹(“Te-am avertizat că ai să mă cauţi până la sfârşitul pământului, şi n-ai să mă găseşti” – îi spune/atrage atenţia, în mod repetat, Helene-Ileana… – pentru că, într-adevăr, re-androginizarea se face Dincolo de capătul pământului”… – iar fără de Făclie Călăuzitoare Dincolo de Stele, niciun “Vizir”nu poate depăşi limitele terestre/istorice!). El însuşi se “tălmăceşte” a fi având dubla funcţie cosmic-sacrală, demonică şi demiurgic-divină:

 

a-a lui Don Juan, el însuşi UN NECUNOSCUT ETERN CONFUNDABIL CU “BĂRBATUL”, cel care sondează, cu tenacitate demonică, limitele Necunoscutului, prin Femeie ( “Soţia mea[n.n.: Ioana] a fost logodită cu el[n.n.: cu Ciru-“URCI” Partenie]. M-a confundat odată, pe stradă, cu Ciru Partenie, cu logodnicul ei, şi mi-a sărit de gât…Şi-a dat repede seama de confuzie, dar era prea târziu: a rămas cu mine. Pretinde că sunt irezistibil, adăugă Ştefan râzând. Pretinde că femeia care m-a sărutat o singură dată, nu mă mai poate uita”. De observat, şi la Don Juan, şi la Ştefan Viziru, dimensiunea funestă: “Sărutul Neuitării”, care, logic, trebuie anticipat de “Sărutul Uitării a Toate” – nu poate fi dat decât de către MOARTE/ÎNGERUL MORŢII…”A SĂRI DE GÂT” sugerează dublul gest sacral: atât acela al SALTULUI pentru transgresare întru transcendenţă – cât şi CUPRINDEREA GÂTULUI/BARZAQ, adică cucerirea locului de trecere/GÂTUL/BARZAQ, către lumea cealaltă;

 

b-a lui Parsifal, cel care, spre deosebire de toţi prinţii lumii, ŞTIE SĂ PUNĂ ÎNTREBAREA CORECTĂ, către REGELE PESCAR¹⁰“nu are capacitatea de a uita esenţialul”, de care vorbeşte Viziru, referindu-se la om/creştin modern, în dialogul/monologat cu evreul Weissmann¹¹, insistând pe numele iubitei sale de taină, precum “camera Sambô” – ILEANA SIDERI (pe de o parte, este HELENE=FĂCLIE, pe de alta este SIDERI, în sensul cuvântului latinesc, sidus-sideris=STEA: fie STEAUA, în conjuncţie semantică cu FĂCLIA LUMINĂTOR-CĂLĂUZITOARE, fie CEA DIN STEA/STELE, în sensul că este greu de ajuns, pe de o parte, iar pe de alta, prin/cu ea, în starea de EROS PUR, ai şansa ciclică, ţinând de Noaptea de Sânziene, să TRECI DINCOLO DE STELE…adică, “ieşi din timpul istoric”, trecând de “parapetul lumii”, prin MAŞINA-LUNTREA LUI CHARON¹² (dar şi, ca în tramvaiul din nuvela La ţigănci, “ascensor/lift” către CER) – şi ajungând în starea de beatitudine sacral-cosmică: “Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea¹³…” “Ştefan! – strigă ea. Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită. “Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi¹⁴, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim¹⁵, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim…” În bătaia farului maşinii care se apropia din faţă(n.n.: Ochiul Luminii Divine-CARVUNCULUL DE DRAGON-VĂDASTRA/VĂZĂTOR DE/DIN/ÎNTRU ASTRE), o zări o clipă, o văzu cum plânge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii¹⁶ , adânc, neclintit, fără să vadă. “Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o, poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine¹⁷. Şi în după-amiaza asta am înţeles de ce. Uitasem ceva (n.n.: nu fusese un Parsifal autentic/total…) şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum tebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun (n.n.: prin această regăsire a urgenţei mesajului “de spus”, repetitiv, întru “contaminarea cu sacralitate”-EROS a tuturor Manvantarelor Cosmice – redevine “funcţia Parsifal”!). Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă…” Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri (n.n.: îşi risipise sămânţa EROS în toate variantele infinite ale existenţei/Manvantare!). Ar trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să cad în genunchi şi s-o implor…”…Iubitul meu”, o mai auzi şoptind. Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. Începu să tremure. Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun…Dar îl orbiră farurile maşinii răsărite pe neaşteptate din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi (n.n.: situaţia Orfeu-Eurydice aparent inversată – de fapt, se traduce prin asumarea definitivă a “sorţii comune”, precum în cer, aşa şi pre/sub pământ… – în eternitate!) . Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi deajuns”.

 

De fapt, ce înseamnă acest mesaj “restant”? Mai avea ceva să-i spună Ilenei-Helene, decât că ea şi-a reluat funcţia dintotdeauna, de Luminătoare a Căii către Paradisul lui Anisie? Nu: semnificaţia acestui aparent mesaj (precum că, s-ar zice, ea ar trebui să NU fie în maşina-vehicul către Re-Androginizare-Re-Căpătare a Stării Paradisiace-Ieşire din Timp – ci în tren, ca să nu “depăşească parapetul” Lumii… – nu este altceva decât momentul SCUTURĂRII ULTIMELOR ZGURI, a ÎNLĂTURĂRII ULTIMELOR UMBRE-DUBLURI fără rost, inutile, ca funcţie sacrală(şi intrarea în Eul Său Mistic – PAN-T-ELEMON! – Întreaga Milă/Iubire Cosmică, sub Semnul Crucii, cu Capul Mistis-Nevăzut al lui Hristos, în mijloc-Sus: T): fusese dublura masculină, CIRU – anagrama lui “urci”!!! – şi “Ciru”(fost “amant/iubit de inimă” al Ilenei, ca şi al Ioanei…) îi arătase, practic, drumul spre Cer…Adică, spre identitatea mistică PANTELIMON (“vizirul” celest al MILEI/IUBIRII MISTICE!!!)¹⁸. Acum, ceea ce stăruia în fiinţa Helenei/Ilenei ca zgură (poate Ioana-Zgură…dar Ioana, ca şi Chabu, din romanul Maitreyi, “zburase” spre cer, pentru a pregăti “Iluminarea Supremă”, pentru Androgin…poate “domnişoara Zissu”, mai curând, care ar reprezenta faţa chtoniană a Ilenei…) – se va limpezi desăvârşit, prin “privirea întoarsă” spre el, cel de “foarte aproape”, adică în/din momentul (Re)Contopirii androginice…”Acea ultimă, nesfârşită clipă” – a limpezit/iluminat identitatea sacrală comună – ANDROGINUL!

 

Drumul lor dincolo de parapet începuse încă din visul/realitate magică al Ilenei (cf. vo. I, p. 89)”Uneori în vis, începu Ileana, mi se pare că mă aflu undeva alături ce tine, pe un munte foartre înalt şi privesc în vale. Ca şi acum…” Cei doi, însă, încă de la început, ştiu că MUNTELE se numeşte GOLGOTA LABIRINTULUI/MARTIRIU, căci stă szb umbr/semnul Crucii Înalte : (cf. p. 89) “(…) cu ct se apropiau de vârful muntelui. Apoi, la o cotitură, se zări Crucea: Crux Alta…”.Aici se petrece magia primului SĂRUT – ca promisiune a re-întâlnirii “dincolo de parapet”, în ANDROGINITAZE…Era la Coimbra, lângă mânăstirea albă – Sfânta Clara=Luminoasa…Sora Spirituală a Sfântului Francisc= Cel Liber, Curajosul, Cel Cinstit şi Fără Ascunzişuri, Eroicul…

 

Puteau să fie Tristan şi Isolda¹⁹ – înşelătorii/călcătorii de jurământ: dar Ei erau juraţi încă de când SE VĂDISERĂ STELELE/VĂDASTRA!!! Deci, orice jurământ ulterior era nul! De aceea, ei (Încoronatul cu Făclie!) trec pe registrul NEVINOVĂŢIEI LUMINATE (de “farurile maşinii din FAŢĂ!!!”) – devenind Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana/Sânziana…NEMURITORII!!! – care refac, în cerurile deschise ale SÂNZIENELOR – ale MISTERELOR (să nu se uite NOAPTEA – ca pri-veghetoare/păstrătoare/paznică a Misterelor Divine…) ETERN DESCHISE…

 

Dincolo de eforturile-PROBA LABIRINTULUI (Războaiele Metafizice Necesare!)şi meritele personale – ese, totuşi, HĂRĂZIREA…Altfel, nu s-ar putea explica nimic din diferenţa dintre “fantoşa” Ciru Partenie şi Eroicul Timid/Visător Ştefan… – nu s-ar explica de ce unii trebuie/au misiunea să pregătească “Spectacolul” pentru Unicul Actor Real – Unicul Supravieţuitor al Întoarcerii de la Stalingrad – COLONELUL-ORBUL! Dar şi datoria Colonelului-Alesului este, faţă de cei care “nu ştiau că sunt morţi” – să-i ÎNVIE/RECUPEREZE PENTRU SACRALITATE! Deci, există, totuşi, în Teratrul Lumii, o reciprocitate funcţională, care asigură finalul soteriologic INTEGRAL!!!

 

*

 

3-“STRĂINĂTATEA”, ARICIUL, BĂLŢILE, MAŞINA, UN TABLOU DISPĂRUT…(???) – ŞI CAMERA SAMBÔ . LABIRINTUL ŞI SFERA GĂURITĂ/SPARTĂ ÎN TOATE PĂRŢILE, DE VOINŢA ANDROGINICĂ…

 

Deocamdată, să vedem în ce împrejurări şi sub zodia căror simboluri o întâlneşte, prima oară, Făt-Frumos pe Ileana Cosânzeana/Sânziana²⁰…În definitiv, de unde ştim că Ea aparţine altei lumi? Simplu: oricare dintre lumile create de Dumnezeu, a fost/este creată prin Logos. Or, tocmai Logos-ul/Limba Ilenei i se par ciudate lui Ştefan/Încoronatului Acestei Lumi: (cf. p. 8): “E curios(…), dar nu-mi dau seama ce e… D-ta ai un accent ciudat, aproape străin…” Am copilărit departe de ţară şi am învăţat târziu româneşte. Dar am învăţat la moşie, cu ţăranii…”

 

Deci, Ileana vine in altă “ţară/lume”…Iar când vine, ea re-naşte întru Logos-ul acestei lumi – de la Capătul Chtonian al Noii Ei Lumi…: de la Pământul Sfânt şi de la Sfinţii Pământului (Mocşa/Moşie+Ţăranii/Terranis…).

 

Ea, însă, a cunoscut, cum era şi firesc, pe cel mai apropiat dintre Ştefanii/Vizirii chtonieni – pe cel cu conştinţa necesităţii de A URCA: CIRU PARTENIE. Am subliniat faptul că CIRU este anagrama verbului la indicativ, pesoana a II-a: URCI – iar PARTENIE sugerează tocmai parţialitatea/Drumul Iniţiatic ca Parte: după romanul/Logos/Semn Tinereţea Melaniei²¹(Tinereţea Morţii, Mors Incipiens, Sămânţa Moţii din Viaţă!), penultima lui Carte/Semn se numeşte Plimbarea pe întuneric – deci, căutarea Misterului! – întru Divinitatea Pură – pentru că îi spune fostei lui logodnice, acum soţia “dublului” său Integral – IOANEI: (cf. p. 221): Mi-ai ucis norocul…”), iar ultima lui Carte/Semn/Logos, înainte de a dispărea²² (într-un tandem foarte interesant: cu TEODORESCU/THEODORESCU= Cel Dorit/Chemat de Dumnezeu…) – se numeşte Priveghiul…Ştefan/Încoronatrul spune: (cf. p. 242)”De când a fost împuşcat Partenie, nu mai pot dormi (n.n.: el îi sune “Partenie”, nu “Ciru” – pentru că simte că “o parte” din el şi-a transfigurat funcia, spre Nevăzut/Sacralitate). (…) M-a atras titlul: Priveghiul. Asta fac eu, de la moartea lui, într-una: priveghez!…(…). Ştiţi, vieţile noastre au fost întreţesute într-un chip destul de curios. S-ar putea ca aceeaşi neînţeleasă solidaritate să se prelungească şi după moartea lui…”

 

Deci, este foarte posibil ca eurile Ştefan-ului/Încoronatului cu Spinii Trandafirului Cunoaşterii Supreme, prin Martiriul Vieţii/Experienţă a Istoriei, să fie PATRU:

 

I- Eul Solstiţial de Iarnă – CIRU PARTENIE – “ Ce nume curios, Ciru…” – spune Ileana… (cel care, după ce a coborât înspre Moarte-Melanos/Tinereţea Melaniei/Plimbare pe întuneric, dimpreună cu Ioachim Teodorescu, acum urcă spre Adeverirea Logos-ului întru Priveghiul/Privegherea Tainei Luminii); este “siamez” spiritual, pe coordonata Logos-Teatru/Spectacolul Demiurgic al Cosmosului, cu Bibicescu (piesa Priveghiul este semnată în comun, de cei doi…: (cf. vol. II, p. 362)”Era un exemplar dactilografiat din Priveghiul, de Ciru Partenie şi Dan Bibiceascu, sta scris pe prima pagină”. Deci, doi Fraţi (Dragoni?) Veghetori/Priveghetori…la Hotarul dintre Lumi, bineînţeles…

 

II-Eul Solstiţial de Vară – ŞTEFAN VIZIRU – cel care se automartirizează, în toate războaiele istoriei şi spiritului, pentru a-şi adeveri şi merita COROANA MISTICĂ, întru HIEROGAMIA LUMINII, cu Ileana Cosânzeana, adică: CĂLĂUZITUL cu HELENE/FĂCLIA CĂLĂUZITOARE/MÂNTUITOARE DE LUME; ŞTEFAN-ÎMPĂRATUL, GRĂDINARUL PARADISULUI/ANISIE ÎMPĂRATUL…

 

III-Eul Echinoxial, al Învierii: PETRE/PETRAS BIRIŞ (adică, tradus în limbajul mitic: BIRIŞ de la a- bir – şi Biriş, prin boală/ftizie şi Tortura din Pântecele de Balenă-Puşcăria Lumii, este un “birnic”; b- a birui – dar, dincolo de “încercări” el deţine Mesajul Mioritic. Deci, Cel Încercat/Martirizat/Rezistent întru Credinţa Zalmoxiană în Nemurire, Purtătorul Mesajului/Taină Mare a Nemuririi/MIORIŢA – la fel de martirizat, pentru A BIRUI, şi a avea să dea BIR Luminii, pentru a Vedea şi A FI LUMINĂ. De reţinut că, simbolic, Mesajul Sacru Mioritic este de la PANTELIMON!!!);

 

IV- Al Doilea Eu Echinoxial, SPIRIDON VĂDASTRA – Dragonul care vede, EGAL, în ambele lumi, căci e Paznicul Hotarelor-“Parapetului” – şi căruia “nu i se arătase trupul” – spune Iancu Antim²³…Paznicul Misterelor – Ambigue şi Non-Ambigue, funcţie de neiniţiat/iniţiat.

 

Dar, treptat, pentru a “împlini Cerul cu Pământul”, în Cifra Facerii -7 – se adaugă şi cele 3 euri feminine:

 

I-Héléné-Călăuza Luminii;

 

II-Ioana :Dumnezeu e bun şi are milă de noi, Dumnezeu ne acordă Darul Său;

 

III-Zissu, domnişoara şi doamna – prin care se face legătura cu Ileana Sideri: Căpitanul (SPIRITUAL!!!) Sideri/Stea o “naşte” pe “făclia”-parte din Stea, cu doamna/domnişoară/Prostituata Sacră Zissu (prin onomastică, amintind clar de Logos!!!).

 

3+4=7…Reînceperea Facerii Lumii…în alt Manvantara.

 

Mereu, cineva bate în uşă…Şi nu-l vede Ştefan-ul, ci doar…Portarul…Este destinul, sunt Dragonii…??? Oricum, este semnul/Mesajul pentru “ieşirea” din cameră – spre Necunoscut: (cf. vol. I, p. 29)”A fost un domn care a bătut la toate uşile(…)Dacă e tot ăla de astă iarnă (n.n.: încheierea şi reluarea ciclului existenţial, în altă lume sau în alt Manvantara…), îl ştiu eu cine e,vorbi portarul (n.n.: neapărat, Portarul/Paznicul de Hotar,…). E un adeventist. Vinde Biblii(n.n.: bătaia în uşă este, deci, un mesaj sacru!). A mai fost pe-aici (n.n.: ciclic…), dar l-am simţit de cum a intrat. Căutaţi pe cineva? L-am întrebat. S-a prefăcut că nu m-aude, şi a dat să urce scările…”(n.n.: să urce înapoi de unde a venit, ca Mesager Celest…).

 

Dar, à propos de Facere – Întâlnirea Ştefan/Héléné nu numai că are loc în Noaptea Luminii/Iluminării Mistice/Sânziene, ci se face şi sub auspiciul ARICIULUI (cf. p. 7). Personaj co-demiurgic – despre care Ştefan vorbeşte ca depre o amintire de liceu”, dar care, ca în orice mit, este o prezenţă continuă: ”…În liceu, aveam un arici cu care mă împrietenisem. Când veneam să-l văd, mă simţea de departe şi ieşea să mă întâmpine…”(cf. p. 7).²⁴ ARICIUL este ipostaza mitologică zalmoxiană a Ne-Fărtatului, care, deşi este “Adversarul” Demiurgului – totuşi, pentru perioadele solstiţiale ale Demiurgului (ca “deus otiosus”!), devine Co-Demiurg….

 

“Pe locurile acestea erau bălţi”(vol. I, p. 7, vol. II, p. 260) – este laitmotivul lui Ştefan, de-a lungul romanului, când se apropie una sau alta dintre revelaţiile Identităţii Ilenei…

 

Ne amintim, din nuvela labirintică PE STRADA MÂNTULEASA, de Pivniţa Părăsită, în care există o ciudată baltă/apă subterană (sau în legătură cu lumea cealaltă, ca lume subterană-Shambala…). Bastonul de Măsurat Dumnezeul/Baltă Mistică “l-au găsit rupt în două”, iar “traista”(universul comprimat/mistic) – “nu i-au mai dat de urmă. Poate a luat-o băiatul rabinului cu el” – când Iozi, băiatul rabinului, dispare în adâncul “bălţii mistice” – care răspundea pe tărâmul celălalt²⁵. Cel de-al cincilea scufundător către Tainele Supreme” – după Lixandru(“Dar să ştiţi că e frumos, e ca în basme!”), Darvari (“”Eu mă cobor mâine, că acum e târziu…”), Ionescu, care iese îngheţat – şi Aldea (“N-o mai găsesc! O găsisem adineaori şi acum a pierit, s-a ascuns din nou. Era ca o lumină mare de tot. – iar după a doua scufundare:”Era ca o peşteră de diamant(…) şi luminată de parcă ardeau o mie de făclii…”) – “Asta e! a strigat atunci băiatul rabinului. O cunosc şi eu.” Şi, după ce s-a îmbrăţişat cu Aldea şi cu Lixandru, s-a zvârlit cu capul în jos şi n-a mai ieşit”.

 

Deci, când Ştefan Viziru îi repetă Ilenei, la prima întâlnire (cf. vol. I, p. 7) şi, respectiv, la sfârşit, în aşteptarea ei, înainte de ultima lor întâlnire, îşi repetă sieşi, legând totul, din nou, de ipostaza ARICIULUI (cf. vol. II, p. 260) : I- “Uite, începuse el arătând spre pădure, pe locurile astea erau bălţi…” (s.a.) – II-“Acum umbla pe sub arborii de timpuriu îngălbeniţi de secetă, cu crengile aproape în întregime scuturate de frunze, dar zadarnic îşi repeta: Pe locurile acestea erau bălţi!… (s.a.) – căci paşii lui îl trezeau necontenit, zgomotul paşilor pe covorul de frunze uscate şi veştede. Pleca atunci să se plimbe pe câmp, ca să nu mai aibă necontenit în urechi foşnetul frunzelor călcate. Rămânea până foarte târziu, ocolind pădurea, dar revenind neîncetat acolo unde şezuseră amândoi şi priviseră cum răsar stelele pe deasupra arborilkor, unde el îi vorbise de ariciul cu care se împrietenise când era în liceu. Nu te înţeleg, îi spusese Ileana. Îmi pare rău, probabil că spui lucruri foarte interesante, dar nu te înţeleg”.

 

De fapt, Ileana înţelegea perfect MUZICA SPUSELOR lui – Logos-ul, iar nu cuvintele. BĂLŢILE, precum PARAPETUL (din finalul romanului) – sunt hotarele/limitele care se ivesc, pentru iniţiaţi, iar iniţierea lor (în cazul nostru, iniţiere prin Eros, dar şi prin Războaiele Metafizice ale Lumii) le serveşte la depăşirea frontieelor Lumii-Contingent – şi la transfigurarea lor în ARHEII FĂT-FRUMOS ŞI ILEANA COSÂNZEANA/SÂNZIANA. Formula ritualic-sacrală creştină: “Precum în Cer, aşa şi pre Pământ” – poate fi completată: “Precum în Cer (n.n.: limita de depăşit spre “sus”-Cer fiind marcată de “parapet”), aşa şi-n celelalte două Lumi: Pământul, respectiv Subpământul”(pentru că “Pivniţa Părăsită” conţine hotarul/limită-baltă/apă-ca-văl-mistic, spre Cerul Subpământean²⁶ – iar Grădina lui Anisie este hotarul/limită spre Cerul Pământesc…intuibil doar prin faţa neschimbată a Grădinarului…Cu alte cuvinte, PRETUTINDENI UNDE ESTE FANATISMUL/OBSESIA CREDINŢEI/FIDELITATEA CREZULUI (în Iubire sau în Dumnezeu – EGAL!) – ESTE PARADISUL!!!

 

Şi ARICIUL?! ARICIUL este garanţia că n-am greşit Calea…Că suntem în Zona Mistică, a (Co)Demiurgiei Divine.

 

…”Anch’ io son pictore” – spune Ştefan – “Şi eu sunt pictor” – şi cuplează această afirmaţie cu subiectul unei povestiri a alter ego-ului Ciru/Urcatul (despre cum cineva întreba dacă mai e mult până la stână – stâna fiind echivalentul simbolic al TRANSCENDENŢEI-STARE DE TRĂIRE EFECTIVĂ), cu Anisie/Vizionarul pradisiac şi cu un celebru adagiu latinesc, al cărui conţinut sugerează, şi el, STAREA DE PARADIS/ARCADIA :”Am fost şi eu la stână, l-am întâlnit şi eu pe Anisie. Et in Arcadia ego!”(cf. vol.I, p. 87).

 

Dar TABLOUL lui Ştefan este şi echivalentul terapeutico-sacral, magico-mitologic, al CAMEREI SAMBÔ²⁷. Echivalentul stării mistico-revelatorii provocate, de evadarea din Istorie, în Transcendenţă, ca Supremă Sinteză Semantică (de Extatiză/Beatitudine), Stare Impersonal-Neutrală (precum Starea de Dumnezeu…), neidentificabilă/invizibilă, de către neiniţiaţi: (cf. vol. I, p. 69)“De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez(…). Simţeam o masre linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţi, fără amintiri chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut(…). Trăiam în prezent. Ca sfinţii…)”²⁸ – precizând, mai târziu – a se observa, pe lângă continua nevoie de confesiune/confesivitate a lu Ştefan, şi nevoia de a clarifica lucrurile, explicaţia lor prin Logos însemnând, în sine Trepte de Iniţiere în Sinea/Suprasinele Său Transindividual, cu care va trece dincolo de PARAPET, în starea de ANDROGINITATE(cf.. vol. I, p. 95) :”Nu există decât o singură pânză(…). Nu există decât una şi aceeaşi pânză, pentru toae picturile. De aceea spuneam că trebuie să mă explic; ca să ştiţi cum s-o priviţi. Maşina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat; dar l-am pictat pe aceeaşi pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. Şi ca s-o puteţi vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviţi; altminteri, n-o puteţi recunoaşte(…) Dacă vă spun că este una şi aceeaşi pânză(…). Nu pot să le-o arăt, strigă Ştefan, pentru că n-au cum s-o vadă!”.

 

Există, în roman, trei tablouri:

 

a-TABLOUL SUPREMĂ SINTEZĂ MAGICO-MITICĂ, cel din camera de hotel a lui Ştefan;

 

b-Tabloul, tot din camera lui Ştefan, care reprezintă câteva flori de câmp, aruncate neglijent pe măsuţă, lângă ele fiind aruncată mănuşa neagră a unei Femei “care s-a dus să răspundă la telefon” – lui Dumnezeu, probabil, care-i dă indicaţii iniţiatice, despre “dincolo de parapet”…; acest tablou este, de fapt, REPREZENTAREA MISTICĂ A ILENEI SIDERI/ILEANA-STELLA MARIS/ILEANA-MATER UNIVERSALIS…

 

c-“Tabloul de Rubens”²⁹, fără chip…pe care Dragonul Vădastra şi Duşmanul Antim-Cărturarul şi-l dispută – până când efectul tabloului va fi, asupra celor doi: Dragonul se va abstrage în ORGINARUL/FOC, regăsindu-şi familia mistică (pe care o împarte cu Ştefan-ul: Irina cu Gheorghiţă/Ioana cu Răzvanul), iar Antim-ul este trimis, prin efectul tabloului, în Gară şi în Valiza Misterelor Lumii…Adică, tot spre originaritate!!!

 

Deci, deducem noi, din punct de vedere funcţional-sacral, avem de-a face cu unul şi-acelaşi “TABLOU” – care, de fapt, are funcţia oglizii, din nuvela Uniforme de general: prin tablou nu doar “se află” , ci chiar SE TRECE în Lumea Cealaltă, în Anistoria MITULUI…

 

Tot aşa stau lucrurile şi cu CAMERA SAMBÔ. Întâi era “CAMERA INTERZISĂ” (în primul rând, era interzis să vorbeşti/precizezi despre ea, dar, mai ales, să aduci în ea elemente din “istorie” – bomboanele copilului Ştefan… – căci o “spurcau”/desacralizau/înapoiau în transcendenţă camera, iar pe “inculpat” în azvârleau, din nou, pe pământ, în contingent.… – căci, vorba lui DANIEL, preluată de la Sf. Apostol Pavel – cf.vol I, p. 43 – “Asta e o taină mare…Taina aceasta este mare” ) – de la Movila – apoi a devenit camera de hotel bucureştean, a lui Ştefan, vecină cu a Dragonului Vădastra (tot la hotelul unde “vânzătorul de Biblii” bate la uşi…): (cf. vol. I, p. 91)”Mi se părea că totul pluteşte acolo, într-o lumină verde; (…). Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambô. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor iniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa³⁰. Căci în Sambô simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. (…). Mai târziu, amintindu-mi de Sambô, am fost sigur că acoplo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe deîndată ce-i călacam pragul(…).”. Fără să-mi dau seama, am luat o bomboană şi am început s-o sug. Imposibil! Nu avea nici un gust. Şi nici n-o puteam suge. Gura mi-era uscată. Nu-mi purteam mişca limba. Nu puteam face nimic în Sambô. Nu mi-era foame, nu-mi era sete, nu mi-era somn. Trăiam pur şi simplu în Paradis“.

 

Camera de hotel, vecină cu Dragonul – este funcţională pentru dez-identitatea umană(de fapt, pentru “pipăirea” supra-identităţii” sacrale a Omului – până la urmă, efectul fiind tot transgresarea… – cu deosebirea că paradisul nu mai înseamnă “înţepenire” a iniaţiativei, ci, dimpotrivă, maximum de iniţiativă, dar tot spre Zona Sacrală…)): (cf. vol. I, p. 94)“Cum aş face să pot avea o altă identitate?(…)În ca,era ata secretă sunt liber să mă contrazic, liber să fac ce-mi place(…)o cameră extra-istorică şi atemporală(…) N-am să vă pot spune tot, pentru că nu ştiu cum aş putea exprima asztfel de lucruri obscure…”

 

Culmea MISTICII romanului este MAŞINA, cu “cheile” pe “Inelul”-ouroboros-ul care stăpâneşte, mistic, toate ciclurile.…

 

(cf. vol. I, p. 255) “Maşina aceea din Pădurea (s.n.) Băneasa (n.n.: spaţiul mitic de esenţă eminesciană…) EXISTĂ(s.a.). Eu am văzut-o de mai multe ori. Ea n-o vede, încă, dar într-o bună zi, fără să-şi dea seama(s.n.), are s-o vadă şi ea. E maşina ei” – subliniind astfel INSTINCTUL SACRAL al Femeii-Ilenei!) – MAŞINA pe care toţi o aşteaptă, pentru drumuri în Necunoscut³¹ – dar numai cuplul Ştefan-Ileana au aşteptat-o pentru a trece de parapet: ei erau, prin ipostazele lor din drumul de iniţiere (Dragonul Vădastra , Ciru Partenie, Bibiceascu, Biriş, Orbul Băleanu,Cătălina, chiar Walkiria…) pregătiţi pentru TRANSGRESARTE, ca ANDROGINIZARE…

 

Dar şi TABLOUL, şi CAMERA SAMBÔ, chiar şi MAŞINA – stau sub semnele Suprem Sintetice, din punct de vedere semnificativ-simbolic, ale LABIRINTULUI şi SFEREI – despre care Ştefan îl însărcinează pe Biriş să ducă un MESAJ SECRET SUPREM (un fel de traducere, în limbaj denotativ, a MESAJULUI TUTUTOR MESAJELOR: ÎNVIEREA MIORITICĂ – mesaj pe care Biriş îl rosteşte singur, din pântecul balenei³²-puşcărie, în numele nu doar al Ştefan-ului, ci al tuturor Pantelimonilor, care-şi ştiu identitatea mistic-divină – şi al “Bârsanilor”-torţionari care-şi uită identitatea divină…Dar, paradoxal, tocmai datorită torturii/ torţionarului/JERTFEI, Biriş poate extrage din el Mesajul Suprem: Iuda are, şi el, o funcţie fundamentală, în “scenariul golgotic” , al MÂNTUIRII UMANITĂŢII – precum Bursuc-Ispititorul/MOTOCICLISTUL (funcţie cvasi-charonică/psihopompă)… – popă şi „securist”, profet şi iudă, Putrefacţie de Hoit Moral şi Spirit Îndemnător la Pocăinţă, concomitent…

 

Iată Mesajul pe care Biriş trebuia să-l transmită Ilenei, ca o contrapondere la “istorica” măsea fără nerv, “osul morţii”, şi la “cariul-Ceasornicul Morţii”, din biroul cu scrin: (cf. vol. I., p. 253-258)”Am să te rog să transmiţi mesajul acesta Ilenei. (…)Acolo, în labirint, mă simţeam închis din toate părţile. Parcă m-aş fi aflat prizonier într-o imensă sferă de metal. Parcă nu mă mai găseam în pântecul balenei, ci înlăuntrul unei imense sfere de metal. Nu-I vedeam nicăieri marginile, dar mă simţeam închis iremediabil înlăuntrul ei(…). Şi totuşi, într-o zi, aproape fără să-mi dau seama – am sfărâmat coaja şi am ieşit (n.n.: este pupa-crisalida-Om-Sine Spirituală, care-şi găseşte eliberarea chiar în/prin Sfera Androginică- Paradisul!), aşa cum ai ieşi dintr-un imens ou(…). Şi am ieşit din nou la lumină, am ieşit din labirint.(…) Spune-i că maşina există, că ferestrele există, că sfera aceasta în care suntem închişi este numai în aparenţă de oţel, în realitate e spartă în nenumărate locuri, e asemenea unei coji de ou spartă în toate părţile.”

 

Nu suntem prizonieri decât atâta timp cât trebuie să ne iniţiem, atâta timp, deci, cât nu ştim că suntem liberi…Cât nu ştim că noi, şi nu altcineva, suntem ANDROGINUL-PARADISUL, că suntem în Paradis şi ca Paradis…Din nou şi din nou, Orbul Agentinian JORGE LUIS BORGES are perfectă dreptate: “Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”³³…(s.n.).

 

*

 

4-CÂTE CEVA DESPRE DRAGONUL VĂDASTRA…ŞI DESPRE ALŢI DRAGONI…PĂMÂNTUL ŞI “BIBLIOTECA PENTRU TOŢI…

 

Spuneam într-un subsol explicativ anterior, încercând să descifrăm ciudatul nume şi încă şi mai ciudata personalitate a alter ego-ului lui Ştefan Viziru, SPIRIDON VĂDASTRA, că el poate fi: fie Cel care Zguduie/Cutremură, prin Însămânţarea Spirituală a lui Ştefan-Coroana; II-fie Sămânţa Cutremurării/Zguduirii “Vizir”-ului (Celui Hotărât ca să Fie Stăpân; III-Fie Diavolul Încolăcit, Zguduitorul prin Ispită – şi cel care este “Hornul/Buba” de evacuare a Răului, din Ştefan-ul Încoronatul Stăpân al Tainelor…Oricum, Spiridon este şi VĂDASTRA – adică CEL CE VEDE/VĂDEŞTE ASTRELE!!!…Sau, precum DRAGONUL – ÎNGHITE AŞTRII/ASTRELE!!! Cert este că “învecinarea” lor, Ştefan-Vădastra, faţă de Camera Secretă/Sambo, este profund semnificativă, pentru evoluţia spirituală a Vizir-ului/Încoronatului/Pictorului (să nu uităm că numele lui Spiridon Vădastra se leagă de un tablou de Rubens, pe care Iancu Antim vrea să-l traficheze, şi…Antim moare, părând că tabloul a fost uitat/rătăcit pe la “poliţia” (Arhanghelii!) “londoneză”…Nici vorbă! VĂDASTRA este şi simbol al BALAURULUI /DRAGONULUI PĂZITOR/PĂSTRĂTOR DE MISTERE, deci Vădastra însuşi este Rezumatul Mistic al Nopţii de Sânziene, în ambiguitatea ei infinită, pentru einiţiaţi, şi în fixitatea Privirii Ochiului de Sticlă, Demonic şi Dragonic, care păzeşte, pentru iniţiaţi, Misterele Eterne!

 

A se observa că Iancu Antim este Duşmanul cu care se războieşte Vădastra-Eul Dragonic (cu un ochi de sticlă!) al lui Stephanos, pentru Tabloul lui Rubens (alter ego-ul Tabloului din Camera Sambô! – cf. vol. I, p. 288:”pândeam pânza asta de douăzeci şi opt de ani” – 2+8=10, adică, din alt ciclu al Creaţiei… ). Dar Antim îl şi cunoaşte şi avertizează asupra lui cel mai corect: (cf. p. 385)”Dar NU I S-A GĂSIT CORPUL!/”neîndrăznind (…) atât timp cât nu i se făcea dovada că murise Vădastra ARĂTÂNDU-I-SE CORPUL!!!” – adică, îl defineşte, în sensul polimorfismului dragonic!!! Dragonul învinge, în sensul că-l “îngurgitează”-şi-l asimilează pe Antimahos, căpătând un trup schimbător ( a se vedea ipotezele infinite ale identităţii/identificării sale) – dar rămâne Veghetorul/Păstrătorul Secretelor. Practic, cuplul Vădastra(Dragonul) –Antim(Adversarul Dialectic) veghează la Trecerea Dincolo de Parapet a cuplului Împărat-Împărăteasă (Ştefan-Ileana): “Ochiul de Sticlă”(Ochiul-din-Frunte, Ochiul-Otrăvit, Ochiul-Vederii-Magice, se numeşte CARVUNCUL, la Dragoni!!!) al Farului MAŞINII este, de fapt, OCHIUL LUI VĂDASTRA-DRAGONUL… Proteismul lui Vădastra se face simţit încă de la început: este Paznicul/Ştiutorul “Radiului”, “Aurului” etc. Se îmbracă în Uniforma Locotenentului/COLONELULUI ³⁴(deci, împrumută funcţia mitico-magică a Conducătorului Spiritual…) “Băleanu” – adică, “împrumută” ipostaza de extensie spaţio-substanţială a Paznicului/Arhanghelului/Dragonului, prin “balele” de Foc…

 

Se autonumeşte cu Nume de Voievod şi Alchimist/Muzician-Orfeu şi, deci, Stăpân asupra ISTORIEI (“DIMITRIE CANTEMIR”!!!- dar “locum tenens”/locotenent Dimitrie Cantemir… – cf. vol. I, p. 132 – ţine locul Orfeului/Alchimistului/Stăpânului Istoriei, pentru că el, Dragonul, are şi alte misiuni secrete – spre exemplu, de a încurca femeile şi petrolul chtonian… – de a primi “palme”³⁵de la “locum tenens” Băleanu, înainte ca acesta să-şi asume ORBIREA şi, deci, funcţia sacrală de COLONEL/CĂLĂUZĂ SPRE ANDROGINIZARE) – identităţi transmisibile, dar şi de a le refuza asumarea!!! – NU ŞI MESAJE!!!). Este proteic şi instabil , de nefixat în “NOMEN” – precum MERCURUL semantic – stârnind replica “tatălui”: (cf. vol. I, p. 135):”Numele este ce are omul mai sfânt pe pământ. Numele lui este al lui şi al nimănui alt, înafară de el şi copiii lui. Numai Dumnezeu îi poate schimba numele. Şi dacă-l porţi, se cheamă că porţi numele părinţilor tăi, care ţi-au dat viaţă…”

 

Tocmai aici este problema DRAGONULUI VĂDASTRA – că el nu are părinţi, ca “oamenii”… – originea lui este FOCUL CHTONIAN , iar aripile îi vin din bătălii celeste, alchimice, dintre SULF şi MERCUR…DIMITRIE CANTEMIR este ÎNCORONATUL CELEST, dar este şi VOIEVODUL CHTONIAN (se trage din ţăranul Constantin…) şi PROTEIC (“prinţ printre filosofi şi filosof printre prinţi”), dar şi lucrarea lui este una de Înaltă Alchimie…(punând Moldova sub vălul Orientului Dublu: OTOMAN şi RUSESC!).

 

Pe de altă parte, DRAGONUL VĂDASTRA zboară foarte aproape de Ceruri, de Dumnezeu… – deci, identitatea lui este una ştiută doar de Dumnezeu (care îi schimbă numele după funcţie, după “forma spirituală “RUPA”) – el cunoaşte identitatea TABLOULUI ALCHIMIC AL RE-ANDROGINIZĂRII…

 

Atunci când îl îngurgitează pe Antim-Antimahos, se azvârle în originaritatea lui – SE AZVÂRLE ÎN FOC!!! – acolo unde vede o femeie cu un copil : Irina este Soţia-Fecioară a Dragonului, dar Dragonul are nevoie şi de Ipostaza Eirene-Paşnica+Copilul-Dragon, pentru a-şi perpetua funcţia de Paznic al Focului Tainelor Sacre!!! Şi această ipostază şi-o creează singur, prin re-întoarcerea la Originea Pirică – “înghiţind Focul, Vădastra este încă şi mai proteic, adică mai UBICUU!!!

 

“Dispariţia” corporală a lui Vădastra-Dragonul Proteic, în timpul bombardamentului londonez, se produce pe (cf. vol. II. p. 372) “9 septembrie 1940: adică

 

a-9+2=11 (adică, cifra “în oglindă” a lui Dumnezeu – este semnul “mascaradei” demonice…),

 

b-1+9+4=14 (este semnul stăpânirii, cincomitente, a celor două lumi, de la Hotarul/”parapetul” lor…).

 

DRAGONUL-VĂDASTRA este “siamez” funcţional cu Mişu Weissmann – precum Bibicescu este “siamezul” spiritual al lui Ciru Partenie… – căci:

 

a-Mişu Weissmann păzeşte, la Paris, hotarele-limitele dintre lumi (Apusul şi Răsăritul Europei/Lumii, Hotarul dintre Moarte -Viaţă şi “manuscrisele”-MESAJELE REVELATOARE sunt în păstrarea lui, iar el le dă celui care trece/depşeşte hotarele – Ştefan-ul;

 

b-“Nu i s-a găsit corpul!” – cf. vol. II, p. 385: “deşi totul lăsa să se înţeleagă că Mişu Weissmann s-ar fi sinucis pe o plajă din Belgia, faptul că încă nu i s-a găsit corpul anula toate concluziile care s-ar putea trage din disariţia lui misterioasă. Aşa se întâmplase şi cu Vădastra.”

 

Ştafeta Ultimă a Mesajului Sacru, Ştefan-ul, descoperă că Dragonul Vădastra şi cu Ciru Partenie se trag din ACEEAŞI IUBIRE – iar IUBIREA(numită, livresc, de Ciru/”Urcatul” Partenie – ELEONORA-LENORA – Ciru s-a îndrăgostit de ea, pe la 17-18 ani), este, de fapt, aceeaşi persoană cu “Croitoreasa” DOAMNA ZISSU (de care s-a îndrăgostit Vădastra, la vârsta de 15-16 ani…iar DOAMNA ZISSU AVEA 40 DE ANI!!!) . Dar esenţial este că DOAMNA ZISSU (deci, Doamna Croielii/Ajustării/Armonizării/Zicerii-Logos-ului, Doamna Mitului/Zicere/Spunere/Pronunţare magică-Secretă – este MAMA ILENEI… – deci, Ileana este, din punct de vedere spiritual, “fiica” nu doar a CĂPITANULUI SIDERI/CĂLĂUZA STELELOR, sau a lui MITICĂ PORUMBACHE (Demeter a Porumbelului/Sfânt Duh – adică, din nou, Un Paznic al Mesajului Trasmundan, al Porţilor, Parapetelor, Bălţilor…: cf. vol. II, p. 383: ”Căpitanul sosise pe neaşteptate de la Iaşi şi o găsi pe Eleonora cu lăutarii la masă, petrecând cu Mitică. Copilul e al meu? A întrebat-o, foarte palid şi totuşi liniştit. (…)E al meu tot aşa cum sunt copiii croitorului copiii lui?” – ci şi a cuplului “îndrăgostit juvenil” – de fapt, PAJII MISTICI!!! – DRAGONII VĂDASTRA ŞI CIRU PARTENIE…Iar tatăl mistic/COSMICO-POTENŢIAL al tuturor este, din punct de vedere mitic, ORFEU-CROITORUL/ARMONIZATORUL…Mamă şi Amantă .

 

Ileana este fiica (concomitent, şi logodnica potenţială… – în mod sigur, a fost logodită/înfrăţită mistic cu Tony/Anton … – de la ANTHOS=FLOARE – şi Hristos-Încoronatul-cu-Spini este Floarea cu 1000 de petale… – de fapt, Floarea este tot STEA…stelele sunt “florile cerului”… – de aceea, şi “moartea” logodnicului-Floare se produce în/cu MAŞINA…LUNTREA LUI CHARON) potenţială a tuturor acestor Dragoni şi Paznici…: Căpitanul-Călăuzitor al/spre Stele(lor), Mitică-Demeter-ul Terestru cu Viziune spre Porumbelul Sfântului Duh Celest, Vădastra, Ciru Partenie…Poate şi Eternul Copil al Logos-ului Spectacular-Bibicescu…

 

Că aşa este, că, de fapt, Semnul/Mesajul Mistic este al Armoniei Orfice – este PIANUL, sub a cărui fascinaţie au stat ambii dragoni:

 

a-Vădastra-cu-Carvuncul, dar şi Cel care nu avea decât TREI DEGETE LA MÂNA DREAPTĂ…Adică, exact peceţile pentru CELE TREI LUMI…

 

b-Ciru Partenie, cel care este fascinat de Ideea de Lux/Paradis al Arminiei, pe care, în Logos-ul/Expresie, o aduce IDEEA DE PIAN…

 

Şi, de aici şi până la MĂNUŞA ILENEI³⁶ – cale lungă nu este…Se sugerează, întâi, că Şoferul (Maşinii/Luntrei Charonice dintre Lumi, nu?) a adus tocmai de la Statuia Brătianu o pereche de mănuşi ale Ilenei, pe care alt personaj-Dragon/Paznic al Hotarelor – PORTARUL, i le înmânează lui Ştefan(cf. vol. I, p. 5):”Dar măcar e sigur că sunt mănuşile ei?” – urmând pasajul cu “deschiderea cerurilor(cf. vol. I, p. 6):”Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile(…). Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească”. Da, trebuiesc privite/văzute sub aspectul ÎNTREGII LOR ARMONII PLATONICIENE/MUZICA SFERELOR, ARMONIA PIANISTICO-ORFICĂ/CROITOREASCĂ (“Croitorul” Lumii este Dumnezeul Demiurg…) – privite cu tot cu Sider-Sideris-STELELE/LUMILE DE DINCOLO…

 

Ştefan o poartă pe Ileana “în efigie”, iar, la rândul ei, IUBIREA/JERTFĂ SACRALĂ a Ilenei este prfigurată de tabloul din casa lui Ştefan (cf. vo. I, p. 252), care îi place acestuia, dar şi alter ego-ului său Biriş-Vizitatorul, dar şi Purtătorul Mesajului Pantelimonic-Mioritic, cel mai mult:”câteva flori zvârlite parcă în mare grabă pe colţul unei mese, alături de o mănuşă neagră de femeie. O aştept mereu să se întoarcă de la telefon, îi spusese odată Ştefan(…) am impresia că am intrat la cineva care, puţine minute înaintea mea, tocmai se-ntorsese dintr-o lungă plimbare în afară de oraş; abia a avut timp să lase pe măsuţa din antret florile acelea de câmp, cu cozile lungi, nedibaci tăiate, şi să-şi scoată o mănuşă – şi a auzit telefonul sunând. A alegat să răspundă. Eu stau aici, privind când florile, când măsuţa, şi o aştept. Nu s-a întors încă. Dar n-am obosit, nu m-am plictisit. O aştept.” Plecase la/între Stelele ei/Lumii Celeilalte…de la care nu învăţase deplin limba lumii acesteia…Ea nu aduce, însă, mesaje (doar dacă “blestemul” nu-l socotim mesaj – noi considerăm că este doar avcertizare asupra Labirintului Iniţierii) – ci AŞTEAPTĂ ÎNVĂŢAREA/DEPUNEREA MESAJELOR SACRE, la Portari/Paznici/Dragoni!!!

 

Dar, exact la miezul nopţii, MAŞINA AR FI DISPĂRUT – (cf. vol. I, p. 9):“Nu putea s-o fure. Era încuiată. Mi-ai arătat cheile”(CHEILE LUMILOR SUNT LA ILEANA-LUI ORFEU-CROITORUL…).

 

(“MAŞINA” poate fi şi “MOTOCICLETĂ”, dacă este “maşina” diavolului Ispititorului-“Modernizatorului-de-Biserică”-BURSUC…: cf. vol. I, p. 52:””Că ce-or să spună credincioşii când şi-or vedea popoa pe motocicletă? Ne modernizăm şi noi, Sfânta Biserică, i-am răspuns. Ne modernizăm!… – şi Bursuc izbucni în râs, închizându-şi pe jumătate ochii” – închiderea “pe jumătate” a ochilor îl aduce şi pe Bursuc-Ispititorul în funcţia de “hotarnic”…).

 

Dar cine pot fi Soţia-cu-Copil şi cine Copilul Dragonului (cei care se arată „în flăcări”, adică „în originaritatea Dragonului” – în timpul bombardamentului german din Londra)? Nu pot fi decât IOANA+RĂZVAN (Răzvan are varianta Copilului Etern al Logos-ului – BIBICESCU…): de aceea şi „mor” (de fapt, se întorc în Originaritatea-de-Foc!!!), în timpul bombardamentului american din Bucureşti – căci Eliade, prin suprapunerea continuă a spaţiilor şi timpurilor/acţiunilor secvenţiale, tocmai aceasta sugerează, ca şi Eminescu, în Sărmanul Dionis: nu există Spaţiu şi Timp REALE!!! Ioana şi Răzvan sunt, deci, identici cu „femeia şi copilul” anonimi, de la fereastra casei incendiate din Londra; faptul că Răzvan este Fiul Dragonului îl afirmă, misric, însuşi Ştefan, cf. p. 51 – când afirmă că”Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă: un M…Dacă nu(…), copilul va fi al lumii…”Care Lume – având în vedere roamanul solstiţial, adică al Marii Taine a lui SOL-SOARE?! Al FOCULUI/LUMINII!!! „M” este de la MAESTRU/INIŢIAT!!! Deci , Copilul este anterior iniţiat solstiţial „tatălui”-Ştefan – el este iniţiat, dinainte de a se „naşte” fizic, de Vădastra, pentru care Spaţiul şi Timpul sunt mult mai mobile/proteice, decât pentru Ştefan…Şi a se ţine cont de repetarea, în transă, de către „Tatăl”-Ştefan, a datei „naşterii”terestre a lui Răzvan: 17 februarie 1937…Adică: 1+7+2; 1+9; 3+7…Rezultă situarea lui Răzvan sub semnul TRIPLEI CREAŢII COSMICE – Răzvan aparţine tuturor celor Trei Lumi Mi(s)tice: Cerul, Pământul şi Subpământul…”Rese” înseamnă “cuvânt”/”discurs”, iar “vano” înseamnă “ a aşeza, a pune”: deci, Răzvan AŞEAZĂ LOGOS-UL NEAŞEZAT (încă). Pregăteşte, cu alte cuvinte, Armonizarea Androginică a lui Făt-Frumos-Tristan, cu Ileana Sânziana…Toate, sub Priveghere Ochiului de Dragon/CARVUNCUL-Vădastra!!!

 

…Ochiului din Ceruri îi corespunde Pântecul Infernal – despre care vorbeşte Ştefan (“pântecul de balenă”) şi în care transmite MESAJUL ELIBERATOR SPIRITUAL/ÎNVIETOR – Biriş, celălalt alter ego, infernal prin poziţionare, al Ştefan-ului: “puşcăria”/”pântecul balenei”, în care se produc revelaţiile, în urma torturii/iniţierii întru MESAJUL DIVIN-Mioriţa este, de fapt, LABIRINTUL INFERNAL, iar LUMÂNAREA CARE STRĂPUNGE LA CERURI devine izotopică semantic cu REVELAŢIA OCHIULUI CELEST AL DRAGONULUI/CARVUNCUL…

 

La eventuala întrebare:”Dar unde este Charon-ul din Maşina-Luntrea lui Charon?” – răspunsul ar putea fi nu doar: Tony-Floarea, “murită” în MAŞINĂ – ci şi: “Este Răzvan-Carvunculul, este Copilul lui Ştefan-Spiridon-Vizir-Vădastra… Armonizatorul Logos-ului /Creaţiei/Creaţiilor/Lumilor/Luminilor…”

 

Foarte interesant este aşa-zisul “tată” al lui Vădastra – care Tată nu poate fi decât un Maestru/Iniţiat. Şi, într-o logică perfectă a Mitului, aşa şi este: “învăţător de sat”…Dar este şi Dionysos, mereu beat, dar mereu înţelept…Re-făcător de Lumi! Atunci când, prin alăturarea Eternei Fecioare a Păcii-EIRENE/IRINA (“născătoare” de GHEORGHIŢĂ/GHEORGHE…”Cel ce Străpunge/Luminează Pământul”), de DRAGONUL VĂDASTRA.

 

Pe ÎNVĂŢĂTORUL/TATĂ DE DRAGON îl numeşte Eliade GHEORGHE VASILE. De observat lipsa numelui… – sunt două pronume: acesta este semnul funcţiei sacrale – anonimitatea “de facto”… Să nu uităm că doar el, Învăţătorul, adoptă, faţă de proteiformul său “fiu” (care, în restaurant, îmbrăcase/”se deghizase”, de fapt, SE REVELASE DREPT CĂPITAN SPIRITUAL!!! – cu hainele/uniforma de locotenent, pe care Spiritul Dragonic îl “avansează” sacral la “rangul” de CĂPITAN ) atitudinea duplicitară: nu-l recunoaşte şi îl recunoaşte, succesiv…Deci, îi recunoaşte esenţa sa proteiformă, de DRAGON…Ce înseamnă funcţiile Învăţătorului – ne ajută puţin etimologia prenumelor/”numelor” sacrale:

 

a-GHIORGHIOS- LUMINĂTORUL PĂMÂNTULUI/ÎNTUNERICULUI CHTONIAN, şi

 

b-VASILE-BASILEUS/STĂPÂNUL/ÎMPĂRATUL (deci, funcţionează, în regimul sacral, foarte aproape de Împăratul/Ştefan…

 

Cât stă în casa lui Antim, “cuscrul” Învăţătorului şi CUNOSCĂTORUL/POTRIVNICUL DRAGONULUI, Învăţătorul pare a “fura”/vinde cărţile rare, lăsând, spre împlinire/completare obsesivă, doar cărţile din colecţia “Biblioteca pentru toţi”…Iar când pleacă, împreună cu Irina, să “lumineze” pe cei de la sate, creând AŞEZĂMINTELE CULTURALE(cf. vol II, p. 150) – el intră în LABIRINT, dar, datorită Fecioarei de lângă Dragon – Eirene/Irina, el vede şi ÎNGERUL LUMINĂTOR/VESTITOR/REVELATOR (cf. vol. II, p. 156), figurat prin Avionul/Aviatorul (zâmbitor către Eirene/Irina…) , nevăzut de oameni, văzut doar de Învăţător şi de Fecioara Dragonului…Labirintul nu poate fi “descifrat” decât “pe la gropile lui Davidoglu”/Centrul Labirintului(cf. vol. II, p. 157) – în jurul cărora se roteşte, mereu, la care revine, mereu…. De fapt, “ o cărămidărie părăsită de lângă Gropile lui Davodoglu” – ceea ce arată că toate cărţile “Bibliotecii pentru toţi” sunt, de fapt, noile cărămizi, pentru clădirea Noii Lumi Revelate. Pe drumul Giurgiului, se rupe roata căruţei/Luntrei Charonice… – de fapt, cărţile trebuie să ajungă la IZVOARELE/ORIGINEA LOGOS-ULUI(cf. vol. II, p. 163). Ieşirea din Labirint, deci re-iniţierea desăvârşită, cuplul Învăţător-Fecioara Dragonului găsesc “şoseaua”, marca tă prin Axa Lumii – SALCÂMUL: (cf. vol. II, p. 163): “Şoseaua a acolo unde se vede salcâmul…”. Chiar dacă “vin ruşii”, Irina ştie Taina Împlinită: “Să n-aveţi grijă, că acum aţi ieşit la şosea!”.

 

Finalul/împlinirea sorţii cărămizilor Logos-ului? Fireşte, îngroparea în pământ: “Biblioteca pentru toţi”…Pământul este ADEVĂRATA ORIGINE/IZVOR al Fiinţei Adamice – dar şi BIBLIOTECA ADAMICĂ, în care toate formele umano-formale se întorc, stocându-se, până la Judecata de Apoi, reunificatoare de Spirit cu Trup…Dovada că Tatăl Dragonului este, de fapt, Iniţiatul Demon al Materiei – este modul raţionalist-“ştiinţific” în care îl vede pe Dumnezeu(cf. vol. II, p. 159).

 

De fapt, Învăţătorul nu este, cum bine simte Dragonul Fiu, Tatăl Desăvârşit de Dragon – pentru că el ştie doar taina focului Chtonian, despre “Biblioteca pentru toţi “ a Pământului/Chtonos – dar nimic despre Focul Celest/Spiritul Ales, pe care “îl vinde pe nimic” (documentele şi cărţile rare din Casa Demonului-Antim, care capătă Voia Zborului DINCOLO, într-o gară londoneză, unde face “infarct”…).

 

…Antim este, am putea spune, Cealaltă Aripă/Celălalt “Tată” al Dragonului : aripa Zborului Spiritual…Tabloul “de Rubens” (despre care nu vom şti niciodată cum arată…) – şi pe care nimeni nu-l va “găsi” – este, de fapt, Sufletul Ştefan-ului…Tabloul (lui Ştefan, de fapt Ipostaza Mistică a Spiritului Conducătorului/Încununatului cu Lumină-Stephanos!) pe Care Nimeni Nu Distinge Nimic (deşi acolo este totul, este şi Maşina-Luntrea lui Charon-Ipostaza Mistică a Lui Dumnezeu), din Camera Secretă-Sambô…

 

5-TEATRUL ŞI FUNCŢIA CRISTICĂ/MAGDALENICĂ A CĂTĂLINEI

 

Există , mereu, MAREA SCENĂ(cf. vol. I, p. 109), cum spune Ioana – aşteptată, temută, dorită secret…Există travestiri şi travestiţi, “qui pro quo”-uri, “locotenenţi” (de la “locum tenens” – înlocuitori…).

 

Toate personajele romanului “au întâlnire” şi/sau sunt “aşteptate”, TEATRAL, de o Maşină…Cel ce fusese “locotenentul” Băleanu, câtă vreme fusese vecinul Dragonului Vădastra (împrumutându-I, fără să ştie, “uniforma” (în care Vădastra este numit/recunoscut de propriul tată drept “Căpitan…) – după ce orbeşte, în război, devine COLONELUL BĂLEANU – şi devine amantul de suflet al Cătălinei…fosta amantă a Copilului Spectacolului Etern al Logos-ului – Bibicescu – şi voind, din milă, să-şi dăruiască corpul lui Biriş, cel care o iubea în secret. Şi atunci când Cătălina este pe moarte – după ce o lovise un camion al Armatei Sovietice de ocupaţie – Colonelul Băleanu o vizitează la spital pe aceasta – Cătălina fusese lovită de camionul rusesc exact în ziua pe care şi-o alesese, cu o obsesie funestă, pentru moarte: 19 octombrie…³⁷ – şi, la plecare, spune: “Pe mine vă rog să mă iertaţi, spuse el încurcat. Am o întâlnire…”. A doua zi, de faţă cu Colonelul Băleanu, Cătălina îi spune lui Biriş un vis al ei, despre STAREA DE GRĂDINI: (cf. vol. II, p. 192)”Ne plimbam amândoi pe Strada Unirii din Botoşani. Parcă toate grădinile erau pline de flori ŞI EU ŢI LA ARĂTAM, ŞI TU ÎMI SPUNEAI: NICI PE ASTA NU O CUNOSC, NICI PE ASTA…Erau flori foarte frumoase, nemaivăzute pe la noi”.

 

Durerea de cap o face să spună: (cf. vol I, p. 193)“Te rog, sună infirmiera(…) să-mi dea ceva că nu mai pot…” Când Biriş şi Colonelul Băleanu trebuie să plece – Biriş îi spune : “La revedere, domnule colonel” – şi, apoi, prin Mişu Weissmann, află de moartea Cătălinei: “Vino repede, îi spuse Weissmann lui Biriş. Mi-a telefonat de la spital că a murit Cătălina. (…) Biriş se prăbuşi moale, ca şi cum s-ar fi rupt de la mijloc”. Când se trezeşte din “leşin”, Biriş îşi dă seama că “amanta visată şi refuzată” , Cătălina, “avea expresia ei de la 19 octombrie (n.n.:al fiecărui an, deci ciclica moarte aşteptată…), avea ochii de la 19 octombrie”³⁸ – Ştefan răspunde :”Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an”… – iar Biriş zice:”Aş vrea să mă duc s-o mai văd o dată(…). Am să-i duc nişte flori de câmp. Îmi spunea că i se făcuse dor de câmp. Cred că mai am atâta putere să merg până la spital, mai ales dacă ai să vii şi tu cu mine, luăm o maşină”. Biriş află, însă, de la ceilalţi, că “A fost înmormântată azi-dimineaţă”. Şi răspunde, şoptit:”Ah, da…Evident, trebuia să mă gândesc”. Doamna Porumbache “izbucni în plâns:”O plângeau toţi, şi tu aiurai şi râdeai în somn şi o chemai: Cătălina! Cătălina! Îi spuneai că ai s-o plimbi în grădină şi ai s-o acoperi toată cu flori, şi pe ea o coborau în groapă, şi o acopereau cu pământ! Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa…” Este aceeaşi doamnă Porumbache care ăi repeta lui Biriş, despre Cătălina, că “ e o târfă!”.

 

Nu-i vorba de mahala, ci de un misteriu. Evident, florile de câmp sunt cele din tabloul din camera Ştefan-ului – cele “pictate” dimpreună cu “mănuşa stângă neagră”, Cea a Plecării în Lumea de Dincolo. Evident că şi Cătălina, ca şi Ileana, este Mireasă Sacră, după ce fusese Prostituata Sacră. Căălina a plecat atât să-l întâlnească pe Colonelul ORB – Băleanu – Mirele ei Mistic – cât şi să pregătească “scena sacră” pentru Moartea/Trecerea în Grădina Icoanei” (unde va fi lăsat cadavrul lui Bibicescu, având, în loc de cap, AUREOLA PĂLĂRIEI NINSE!!!) – cât şi pentru celălalt AMANT PLATONIC, Biriş – cel care, din pântecele balenei”-Puşcăria Vieţii-Război “Ideologic” – va trece pe Vaporul, unde va ţine o lumânare, în mână, cu lumina căreia va străounge Cerul – şi cu Cuvântul-MESAJ MIORITIC (de ÎNVIERE!!”!) va străpunge pereţii-burta balenei/limitele vieţii non-sacrale, în care sângele lui este unul “hemoptizic/ftizic”, iar nu sângele “vital”… Poate că “Sângele Rău/Otrăvit” să fie semnul V.I.T.R.I.O.L.U.M.-ului…Căci Biriş este ALESUL (alter ego al Ştefan-ului/Parsifal!), pentru MESAJUL SACRAL AL ÎNVIERII MIORITICE!!! Spune Biriş, bâjbâind prin întunercul celulei-burtă de balenă” : cf. vol. I, p. 340)”M-au închis aici de viu, parcă ar fi ştiut că o să mi se încredinţeze un mesagiu”.

 

Este sângele JERTFEI NEVINOVATE, PENTRU BIRUINŢA DESĂVÂRŞITĂ!!! (cf. vol. I, pp. 341-343) – despre Biriş vorbindu-se (“securiştii”-arhangheli şi apostoli/mărturisitori…) ca despre Iisus Hristos: (cf. vol. I, p. 341) ”Au venit femeile să-i ceară corpul” (s.n.).

 

Ea, Cătălina Palade³⁹, nu este “sfântă”, ca Irina, decât după ce trece prin “războiul spiritual” al Mariei Magdalena…Ea are, deci, cum corect formulează Biriş (cf. vol. I, p. 229) “vocaţie de sfântă”! Este o Cătălină eminesciană, cu funcţia inversată: nu aşteaptă jertfa Luceafărului, ci pregăteşte-“antrenează” jertfa “luciferică” ( a lui Biriş-Cristul, întâi – apoi pe cea a Copilului Ei Mistic, Bibicescu – doi Crişti, dar urmându-şi funcţia distinctă: Biriş pe aceea a Mesajului Mistic Mioritic, Bibicescu pe aceea a Mesajului ca Logos Spectacular-Teatral – dar tot TEATRUL ESTE TOT MESAJ SACRAL!!! – …Spectacolul este tot cu încifrare ESOTERICĂ, a dinamismului Lumii/Istorie, dar Istoria văzută drept Cale spre Ieşirea din Sinele-Istorie, şi transgresarea în MIT!!! : Întoarcerea de la Stalingrad, Călăuza Mistică, spre Noul Ciclu, a lumii care încă nu ştie că a murit!!! – fiind COLONELUL ORB!!!… – este, în fapt, Mitul Mioritic/Românesc şi Cosmic, totdeodată!!!, întors spre Apocalipsă… – dar conţinând “PRIVEGHIUL” Noul Ciclu Cosmic… – adică, Mitul Mioritic Explicitat, în toate fazele Sale!!!) – deci, Cătlina pregăteşte-“antrenează” lumea/Principiul Masculin al Lumii/Luceafărul, prin propria EI jertfă!!! Este identificabilă Sfânta Treime Luciferic-Masculină, transgresată în CRISTICITATE: Biriş, Băleanu, Bibicescu… -–toţi trei cu iniţiala “B”!!! De la Bir/Jertfă, Biruinţă şi Bucurie (Beatitudine)Finală…

 

Lui Bibicescu îi este amantă (“târfă”, conform expresiei doamnei Porumbache), dar şi MAMĂ⁴⁰: (cf. vol. I, p. 231):”Am groază de moarte. Cu viaţa am început să mă obişnuiesc, dar de moarte, de gestul morţii, mi-e o frică teribilă…Şi mi-era milă de Dan(n.n.:Bibicescu). . S-a obişnuit cu mine. Ce-ar fi făcut dacă eu m-aş fi sinucis pe loc? Aşa, mi-am propus să-l obişnuiesc cu ideea. Îi dau emoţii o dată, cel mult de două ori pe an. În restul timpului e liniştit”.

 

Datorită Jertfei Cătălinei, maturizarea spirituală a lui Bibicescu va transfera TRAGEDIA SHAKESPEARE-iană în Daco-Romania…Evreul Mişu Weissmann, Paznic al Hotarelor, ca şi Iozi, fiul rabinului, din Pe strada Mântuleasa, voia să-I facă lui Bibicescu un teatru special, în care acesta să-l joace pe Shakespeare. Jertfa Cătălinei, Orbirea Colonelului Băleanu, toate Războaiele Metafizice ale Istoriei Năvălite, cu o inconştienţă şi chiar inocenţă teribilă (precum rusul care năvăleşte, de Crăciun, peste Biriş, Gheorghe Vasile, doamna Porumbache, doamna Ivaşcu, apoi şi peste Irina-cea-Sfântă – simulează, ca într-un joc de copii, secerarea tuturor oamenilor cu automatul, dar el, de fapt, voind să se distreze, câteva clipe să-şi adoarmă/oprească/păcălească Dezastrul Istoriei/ Determinismului Absurd/De-Neînţeles , în mijlocul unor oameni, care nu-i înţelegeau nici limba. Nici intenţiile… – şi-apoi pleacă, aproape cerându-şi scuze, văzând, mereu, tot chipul dezastrului, în plină încercare de beţie… – Irina venise să vestească moartea lui Bibicescu… ) – îl transfigurează pe Bibicescu, care, prin Jocul Spectacular, de Teatru Mistic, interpretat şi imaginat, totdeodată, nu doar că se izbăveşte de determinismul Istoriei Absurde, ci descoperă MITUL/TRAGEDIA, ca esenţe ale existenţei Lumii – deci, şi ale acestui EST-Stalingrad, despre care, nimeni neştiind nimic, se afirma, cu obstinaţie, că nu e capabil să dezvolte spiritul TRAGEDIEI…Întoarcerea de la Stalingrad este nu doar teatrul/descoperirea de sine-Fiinţă Matură, deci ajunsă la Conştinţa Tragediei Umane, a unui Copil OM-Bibicescu, ci descoperirea de Sine-Esenţă Mitologică/Tragică, a întregii Lumi (Lume Necunoscută de Lumea însăşi…).

 

*

 

6-“E DEPARTE STÂNA?” – CUM ARATĂ DUMNEZEU? – ULMUL-AXA LUMII(vol. I, p. 116). WALKIRIA ŞI RĂZBOIUL METAFIZIC NECESAR

 

…La început şi la sfârşit, totdeauna, este MITUL…La începutul existenţei HĂRĂZITE a Ilenei pe Pământ – a fost Ulmul/Axis Mundi, în NORDUL MISTIC(geografie transfigurată în mitologie “dinamic-iniţiatică”…) – apoi, a fost vestirea misiunii EROICE, a RĂZBOIULUI PENTRU CUCERIREA STELELOR/GRĂDINII PARADISULUI – Războiul pentru meritarea, absolut deplină, a “paşaportului” de trecere, dincolo de “PARAPETUL/ HOTARUL/ FRONTIERA” – spre “SIDERI”-STELE/GRĂDINA LUI ANISIE – eroism vestit atât prin URSUL PUTERNIC, care provoacă! – tot un simbol al NORDULUI MISTIC – căci pe Drumul spre Paradis trebuie ca totul să fie NECESITATE SIDERALĂ/CALEA LACTEE(cf. vol. II, p. 402)::”Trebuie să te duci să întâlneşti imaginea(…). Va trebui s-o întâşneşti, ca să te convingi că Ştefan Viziru e o simplă imagine, că n-are nici viaţă, nici sânge, nici suflet, că supravieţuieşte doar pentru că o însufleţeşti tu(…). Du-te cu MAŞINA”(s.n.) – dar şi prin prietenia cu zeiţa WALKIRIA⁴¹ , zeiţa NORDULUI MISTIC(“buna” Walkiria o însoţeşte-călăuzeşte, la îndemnul/stimularea Ursului Puternic/Provocator, până în Apropierea Ştefan-ului, la final… – în MUNTELE Elveţiei).

 

Există, apoi, Călăuza prin Mitul Celui care Urcă – CIRU PARTENIE. (vol. I, p.86.) – cel care face ca diferenţa/hotar/parapet dintre STÂNA MUNTELUI şi GRĂDINA PARADISULUI – să dispară…”Cu semn de întrebare(…) Căci aşa începe nuvela: povestitorul se apropie de acel personagiu misterios şi-l întreabă: E departe stâna?(…) Povestotorul întâlneşte un om singuratic în muntze şi-l întreabă: E departe stâna? (…”) . Ştefan replică:”În aparenţă, e o întrebare ca oricare altele. Dar dacă omul acela singuratic pe care l-a întâlnit Partenie este una şi aceeaşi persoană cu Anisie, atunci întrebarea ar putea avea şi o semnificaţie ascunsă. Bunăoară: Mai e mult până în rai? Sau:E departe Dumnezeu? Sau: Unde e Dumnezeu? Mai e mult până la Dumnezeu?”

 

Iar Anisie este un personaj care pendulează între “realismul” Logos-ului lui Ciru (“Partenie e un realist, un psiholog realist. Opera lui nu are semnificaţii mistice” – afirmă, deocamdată, Biriş, tocai cel care ascunde în el cel mai mistic CIRU – Mioriţa ca Mesaj Suprem…) – şi revelaţiile lui Ştefan: (cf. vol. I, p. 83)”E un om cu câţiva ani mai mare ca noi (n.n.: deocamdată, cu cei 30 ai lui Hristos, dinainte de începerea efectiv-dinam,ică şi vizibilă a Misiunii Sale Terestre…). A învăţat multe: a urmat conservatorul din Viena (n.n.: a dobândit iniţierea ORFICĂ⁴², dar şi pe aceea a Victoriei Vieţii…), s-a apucat apoi de teologie (n.n.: iniţierea de căutător al Porţilor/Hotarelor/Parapetelor), a studiat matematicile( iniţierea orfico-pitagoreică, întru Creaţie), fizica (n.n.: iniţierea întru dinamismul Formelor/RUPA), biologia (n.n.: iniţierea întru morfologia Formelor/RUPA, dar şi în Taina Vieţii şi Morţii). N-a vrut să sfârşească nimic; nu şi-a luat nicio diplomă (n.n.: refuzul supunerii la Legile Formalismului/Formelor Trecătoare…). Acum vreo cinci, şase ani a avut un accident: a alunecat în timpul unei ascensiuni şi a zăcut nu ştiu câte luni; s-a crezut, la început, că şi-a rupt şira spinării(n.n.: a cădea din ascensiune=a aluneca spre Capătul de Jos al Axei Lumii, preludiu necesar pentru Urcarea/Revelaţia Susului Celest) (…) …atunci, în acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelaţia; a simţit cum trece timpul (s.a.) şi a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă…(…)De atunci, el nu mai trăieşte, ca noi, după un orar mai mult sau mai puţin complcat, şi nu mai are un program să-I spunem, personal (n.n.: iniţierea întru TRANSINDIVIDUALITATE este una strict individuală!). Nu mai ţine seama decât de timpul cosmic (n.n.: la fel, strict individuală este REINTEGRAREA RITUALIC-SACRALĂ ÎN COSMICITATEA/RITMICITATEA SOLEMNĂ A CREAŢIEI!!!): de zi şi de noapte, de creşterea şi de descreşterea lunii, de anotimpuri. Şi acest timp cosmic, după câte mi-a spus, va fi, într-o bună zi, pentru el, abolit. Dar, deocamdată, are nevoie de Timp ca să se regăsească pe sine (n.n.: este aşa-zisa recapitulare întru INTEGRALITATEA COSMICO-FIINŢIALĂ, întru gestualul esenţialitate/Cronica Akasha!)(…): să ia cunoştinţă de fiinţa lui plenară, integrală(…). Pentru el, luna nouă sau luna plină, echinoxurile şi solstiţiile, răsăriturile şi crepusculele, nu au, ca pentru noi, o simplă funcţie calendaristică. Fiecare dintre ele îi revelează un nou aspect al întregului, al Cosmosului.(…) hotărât să nu ţină seama decât de timpul în care au loc evenimentele cosmice: evoluţia lunii, anotimpurile, rotaţia Pământului(…). Trăieşte astfel o neîntreruptă revelaţie (s.n.). (…) El descoperă în Natură nu acea vacanţă a Spiritului pe care o caută unii din noi, ci cheia primelor revelaţii metafizice: taina morţii şi a reînvierii, a trecerii de la nefiinţă la fiinţă. Şi omul ăsta, care e de abia la începutul experienţei lui, a izbutit deja să se susragă Timpului. Nu numai timpului istoric(…), dar şi timpului fiziologic. Deşi are câţiva ani mai mult ca noi, pare cu zece ani mai tânăr. Pare un băiat de 25 de ani…”

 

Dar “experienţele” /Integrarea Cosmică /Iniţierea lui Anisie continuă – în Grădina unde el ORÂNDUIEŞTE, precum un Dumnezeu, în “trecere” accidentală (?) pe Pământ…

 

Pe Dumnezeu-Anisie nu poţi să-l vezi decât din patru în patru ani(cf. vol II, p. 68): “N-aveam ce să-ţi spun. L-am întrebat cum e Dumnezeu (s.n.) şi mi-a răspuns să vin peste patru ani…(…). Când ai venit să mă vezi pentru prima oară? Îl întrebase, petrecându-l, în dreptul plopilor care străjuiau poarta. Exact acum patru ani, în mai 1937 (n.n.: este “poarta” de cunoaştere către Ileana, pe care o va “întâlni” la solstiţiul acestui aşa-zis “an”: 1937 – înseamnă de două ori zece: 1+9=10 şi 3+7=10 + deci, la horarul dintre lumi, cu “promisiunea încălcării hotarului, prin “resintetizarea” Lumilor, întru ANDROGINITATE). Anisie îi apucă mâna şi i-o strânse, privindu-l adânc în ochi. Întoarce-te peste patru ani(n.n.: 1941 – de fapt, : 1+9=10, şi 4+1=5: CINCI este Semnul Nupţialităţii – deci, Anisie profetizează RE-ANDROGINIZAREA/HIEROGAMIA, aparent funebră, în realitate, sub semnul mioritico-zalmoxian al ÎNVIERII- Ştefan-Ileana/Făt-Frumos-Yang/Ileana Cosânzeana-Sânziana ).O să vorbim atunci şi despre înfăţişarea lui Dumnezeu”(s.n.).(…)L-am rugat, l-am implorat să-mi spună ceva. (…)Dar oamenii de felul lor nu sunt generoşi, ca sfinţii. Nu ştiu, nu vor să te ajute. Nu sunt ca Irina”.

 

Foarte interesant. Deci, Anisie nu este SFÂNT, în sensul EIRENE-ÎMPĂCĂTOR DE LUMI. El nu calmează, nu influenţează Labirintul/Lume/Istorie…Deci, el, Anisie, este UN OBSERVATOR şi, deci, UN PAZNIC/DRAGON, disimulat în Grădina Paradisiacă. Dar, în definitiv, şi Dumnezeu face ca Anisie: lasă, ba chiar stimulează – Războaiele Metafizico-Iniţiatice!!! Sfinţi sunt “operatori” ante-factum (“intervenţionişti direct în Iniţiere, spre catalizaea Iniţierii – precum Irina, care se auto-martirizează pentru ca Vădastra să aibă răgazul Misiunii Sale de Paznic al Hotarelor/Parapetului, pentru ca Bibicescu să ajungă în Grădina Icoanei etc.) – pe când Anisie este “operator “post-factum” – adică, după Războiul/Labirintul Desfăşurat ca Necesitate al Iniţierii întru Conştientizarea NORMALITĂŢII TRANSGRESĂRII, ca ÎNTOARCERE LA ORIGINAROTATE…

 

Poate că Anisie este un ARICI, un CO-DEMIURG…Oricum, este un Maestru Iniţiator, pentr că, la fel ca Spânu din Povestea lui Harap-Alb, după Iniţierea Erotică Suprem-Stelară a Cuplului – dispare în “pulberile” Rpzboaielor Metafizice…îşi re-grupează/ re-disimulează esenţa, în spatele zgurilor istoriei/Labirintului Iniţiatic…Cu Ipostaza lui Anisie-Grădinarul se vor întâlni, Re-Androginizaţii, în Paradisul de dincolo de Parapet…

 

Evident, Luntrea lui Charon-Maşina îi va duce, pe Ştefan-Ileana, ANDROGINUL, din nou, precum la origine – …illo tempore… – în faţa/la FAŢA lui Dumnezeu…(“unde fără unde şi când fără când…” – “tu le vei găsi pe toate lângă Dumnezeu” – îi spune Irina-Împăciuitoarea Lumilor- cf. vol. II, p. 219 – căci “Tot ce-ai trăit nu este nici vis, nici nălucire – ci astea rămân la Dumnezeu, pentru vecie, şi când vei pleca şi tu, le vei găsi pe toate lângă Dumnezeu. Dumnezeu le ştie şi le ţine minte pe toate, şi când cheamă un om lângă El, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, toate câte I s-au întâmplat, până în cele mai mici amănunte, lucruri pe care omul le-a uitat de mult, dar pe care Dumnezeu nu le va uita. Şi le înapouiază pe toate, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, aşa cum n-a cunoscut-o el niciodată, căci omul îşi trăieşte viaţa bucată cu bucată, şi când trăieşte un an, uită ce-a trăit în anii ce-au trecut, dar Dumnezeu nu uită nimic. I le dă pe toate deodată. Îi dă din nou pe toţi oamenii cu care s-a legat şi pe care I-a iubit el. De aceea, numai sufletele odihnite cunosc fericirea; pentru că un suflet, în Cer, le are pe toate deodată, în timp ce noi, oamenii vii, le avem pe rând, şi nici nu înţelegem bine ce avem. Numai după ce ne cheamă Dumnezeu la El, înţelegem…”.

 

De aceea, din această Revelaţie prin Irina/EIRENE, am afirmat mai sus că nimic/nimeni dintre multiplele personaje ale romanului eliadesc nu trebuie văzut decât în spiritul integralităţii OMULUI COSMIC/ŞTEFAN.

 

Dar, până la Faţa lui Dumnezeu – trebuie să duci toate necesarele Războaie ale Lumii…Numai aşa se urcă spre NORDUL MISTIC (cf. vol. I, p. 113):”Îţi plimbi melancolia în burg vetust, germanic”), pe AXIS MUNDI-ULMUL/FRASINUL YGGDRASIL al mitologiei Nordului Mistic (cf. vol. I, p. 112) :”Când era mică, mama îi arăta un album cu scărţi potale ilustrate. Punea mâna pe câte una din ele şi întreba ce e. Ulm, I-a răspuns ea odată. Nu înţelegea de ce, dar numai de răspunsul acesta şi-a amintit mai târziu: ULM”.

 

De luat în considerare, în primul rând, secvenţa despre primirea, de către aşa-zişii “legionari”, a veştii asasinării CĂPITANULUI, în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde Ştefan-ul se împărtăşeşte cu strugurii cristici: (cf. vol. I, p. 215) reacţiile celor de-acolo nu semnifică altceva decât devirsele grade de iniţiere în Epoca Mihaelică, spre/în care CĂPITANUL SPIRITUAL trebuie să introducă omenirea!!! (după Noaptea Sfântului Andrei/Toaderilor/Lupului Fenrir, noaptea când “citesc sau ascult poveşti cu strigou” – cf. vol. I, pp. 214-215), adică Noapte Reziduurilor Spirituale ale fostei Epoci Terestre – EPOCA GABRIELICĂ!!!)

 

“Apoi Ştefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: L-au împuşcat pe Căpitan! Nu se mai auzi, atunci, nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită I se păru mai cumplită decât orice strigăt. În clipa următoare, îi văzu pe toţi căzând în genunchi, izbucnind în plâns, gemând. Unii se loveau cu capul de pământ. Alţii urlau ca nişte câini loviţi. Cu armele în mâini, jandarmii îi priveau. Ştefan îşi făcu o cruce şi-şi plecă fruntea, fără gânduri”.

 

În romanul Noaptea de Sânziene, Eliade nu şi-a propus nici să apere, nici să condamne ceva – ci să descrie, să pună PROBLEMA MESAJULUI SACRU. Să nu uităm motto-ul lui David: “Taina aceasta este mare” – adică, nu ne este dat nouă s-o judecăm, ci doar s-o aflăm. Mişcarea Legionară (prin conducerea ei… – nu prin componenţa ei!), pe fondul celorlalte conflicte spiritual-militare (dictatura regală, dictatura antonesciană, războiul alături de nemţi, răzbiul sub ocupaţie rusească etc. – toate aceste aparente “evenimente istorice” sunt tot atâtea “probe ale Labirintului”! – Întoarcerea de la Stalingrad devenind Mit al Tragediei Lumii Întregi, dar şi al Viitoarei Transfigurări/Transgresări a Lumii…) – apare, unor personaje, precum Bursuc-Ispititorul, ca fiind prea curată…(“naivă”…) – un fond de spiritualitate care stinghereşte “Ispititorii”: cf. vol. I, p. 160)”Garda de Fier e condusă de nişte naivi, fără spirit politic” – dar şi de către cei implicaţi mai direct în socio-politica Lumii, ca Biriş, este privită NU ÎN SINE (ar fi fost imposibil, pentru că este vorba de SINGUIRA MIŞCARE SPIRITUALISTĂ A SECOLULUI XX!!!) – ci tot ca fundal de evidenţiere a Labirintului infernal, al degradărilor Logos-ului Societate (Legiunea Sfântului Arhanghel MIKAEL este pretext de instaurare a dictaturii/bunul plac al unui om, chiar dacă, formal, purta coroană… – chiar dacă, formal, se numea “monarh constituţional…): (cf. vol. I, p. 207)”Dacă sunt înfuriat împotriva legionarilor (…) sunt înfuiriat şi pentru că din cauza lor s-a ajuns la restricţia drepturilor civile. Luptând împotriva lor, guvernul e silit să aplice metodele fasciste” (n.n.: deci, Eliade spune clar că NU Mişcarea Legionară este fascistă, ci neînţelegerea scopului ei de Revoluţie Spiritual-Planetară, de către membrii alcătuitori ai Logos-ului Social, a servit ca pretext pentru completa aneantizare a Logos-ului Social, într-o formă brutală/vetust-demoniacă…).

 

Să ne întoarcem la pasajul despre primirea veştii “morţii” Căpitanului Spiritual (adică, a trecerii Logos-ului în aspectul său Mistic/Nevăzut, dar continuând lucrarea spirituală terestră, într-un alt registru, cel non-senzorial!), în lagărul de la Mircurea Ciuc (de subliniat, din nou, stilul foarte precis, discursul expresiv foarte minuţios organizat, din punct de vedere simbolic – între secvenţele/mostre de evoluţie/involuţie spirituală nu există virgulă, decât atunci câ’nd se poate detecta o posibilă stare de comunicare între palierele evolutiv-spirituale – dar se pune punct, între cele, deocamdată, imposibil-comunicative evolutiv-spiritual !!! – ceea ce sugerează că, deocamdată, există rupturi de netămăduit, între diversele “etaje” / paliere ale evoluţiei spirituale terestre) :

 

a-“tăcerea împietrită” – este reacţia fundamentală, de temelie a viitoarelor evoluţii gestual/expresive, în legătură cu marcarea palierelor evoluţiei spirituale; primul palier de evoluţie este cel saturnian; “mai cumplită decât orice strigăt” – sinteză a Logos-urilor-Lumi Viitoare;

 

b-“toţi căzând la pământ, izbucnind în plâns, gemând”: cei care (toţi!) cad la pământ sunt spiritele terestre “încercătoare” de experienţe spirituale (se coboară la capătul cel mai de jos al Axei Chtoniene, pentru a spera la accederea la “Zenit/Apogeu”); “plânsul” este atitudine profund soteriologic-creştină; “geamătul” este onomatopeea, profund semantizată de Eliade, care marchează cutremurul terestru, pregătitor de Revelaţie;

 

c-“unii se loveau cu capul de pământ” – aică, unii rămân incapabili de a se desprinde şi de mediul spiritual saturnian, şi de el chtonian; este, deci, descrierea stadiului rudimentar al efectelor/zguduiri ale Epocii Mihaelice; dar”loviturile” ca repetare promit Scara – Urcarea spre viitoarele stadii, sau oscilaţia spre/între stadiile evolutiv-spirituale;

 

d-“alţii urlau ca nişte câini loviţi” – stadiul animal/lunar – superior celui saturnian, dar departe de stadiul solar şi de cel spiritual terestru… – deci, cu mult depărtate, încă, de stadiul “vulcanic” al Spiritului Umano-Divin…Cu alte cuvinte, lucrarea Căpitanului Nevăzut este încă la începuturi, Istoria/Labirint trebuie să mai “tortureze”/iniţieze încă întru multe, pe cei care se năzie a se înscrie în Drumul spre MAŞINA/ASCENSOR/LUNTREA INIŢIAŢILOR ORFICI (Re-Andoginizarea!).

 

Arhanghelii/Jandarmi nu intervin, ci doar privesc…FIRESC!!! Nu trebuie uitat nicio clipă că trăim, prin Eliade, în Ortodoxia, deci funcţionează THEANDRIA…

 

Ştefan reacţionează cel mai conform cu actualul stadiu evolutiv spiritual terestru: îşi face “tradiţionala” (deci, netrecuta prin filtrul conştientizării!) CRUCE – se supune “viscolului din Labirint”(unde şi intră, în toate sensurile şi direcţiile de mişcare ale viscolului, dinspre Răsărot spre Apus şi înapoi spre Răsărit!) – şi este “fără gânduri”: “sărac cu duhul” însemnă, în limbajul esoteric creştin, să aştepţi să te umple, integral, DUHUL SFÂNT – care să-ţi înlocuiască total/transgreseze propriul “duh” – cel meschin-individual…

 

Ce va urma după această secvenţă “împietrită” – profund parabolică?! – …încep “mişcările”/”dinamismele istoriei”…Labirintul trebuie parcurs… – până la “parapetul” Lumii, dincolo de dispariţiile lui Anisie, sau a lui Bibicescu, a lui Biriş sau a Cătălinei…Să nu uităm că Dumnezeu le dăruieşte celor din “Lagărul/Pântecul Balenei” Lumii/MIERCUREA CIUC (Mercur=Zeul Protector al Trecerilor/Legăturilor dintre Lumi!!!) – STRUGURII CRISTICI – deci intervine discret, cu permisiunea/promisiunea soteriologică…

 

*

 

CONCLUZII

 

Suntem în prezenţa unui roman iniţiatic. MESAJELE sunt multe, dar MESAJUL ESENŢIAL este unul singur: ÎNVIEREA CREŞTIN/ZALMOXIANĂ, întru EPOCA ARHANGHELULUI SPIRITUALITĂŢII/MIKAËL.

 

Nu contează “lumea episodică/istorică”, decât în măsura în care contribuie la formarea “pântecului balenei”: “pântecul” care, precum în cazul lui Iona, este athanorul în care se coace fiinţa re-cosmicizată. Coacere prin Ispitire/Căutare!!! De aceea, Ispititorul BURSUC numeşte acest proces şi pe cel care are curajul să iasă din logos-urile mediocre şi să credă în Unicitatea Logos-ului obsedant (oniric!) – CONQUITADOR…Şi cifra 1938 este interpretată esoteric de Mircea Eliade: sfârşitul/definitivarea existenţială a unei lumi (1+9=10) – şi intrarea într-un Nou şi cu Totul Diferit Ciclu de Existenţă – EXISTENŢA SUB CONDUCEREA/AUTORITATEA SPIRITUALĂ A NEVĂZUTULUI – Noul Ciclu/Lume – cu o teribilă încărcătură spirituală dublă/”de confruntare metafizică”, de Rău şi Bine, de confruntare/înfruntare directă, atroce, “armaghedonică”, între Legiunile de Îngeri şi Legiunile de Demoni – între Dumnezeu şi Satan (3+8=11)⁴³. “Temniţa/Lume”, “Războiul/Lume” – sunt necesare doar în măsura în care le conştientizezi ca Labirint, deci, ca Preludiu al RE-Întoarcerii la Originea-ANDROGIN. La ADAM PROTOGONOS. Din starea de Spectacular/Teatru/Tragedie Shakespeare-iană – în starea de Paradis Non-Sectacular – trecut, deci, dincolo de limitele Gestului şi ale Logos-ului vorbit/exprimat.

 

Paradisul este Supremul Logos, de dincolo de toate logos-urile: TĂCEREA EXTATICĂ, de după epuizarea “teatralităţii” martiriului Fiinţei. Şi nu poate fi dobândit prin DRAGONI, ci doar prin IUBIRE RE-ARMONIZATOARE/RE-INTEGRATOARE ÎN ORIGINAR. Dragonii sunt, însă, indispensabili, ca jaloane pe Drumul către către Revelaţie: Revelaţia Ultimă este ORBIREA – iar Drumul este unul contrar acelor de ceasornic: “Întoarcerea de la Stalingrad” este TRAGEDIA UNEI VICTORII DECISIVE: Întoarcerea din Labirint, din Starea Maxim-Conflictuală, din Starea de Abolire a Oricărei Logici/Speranţe Logice Umane – la STAREA DE EXASPERARE/”CRĂPARE” A OULUI/PUPĂ/CRISALIDĂ, din care se eliberează ÎNGERUL/”AVIATORUL NEVĂZUT”, care zâmbeşte/vesteşte iminenţa REVENIRII ANDROGINULUI, DIN INFERNUL INIŢIATIC AL “RĂZBOAIELOR” (şi necesarelor înfrângeri-Crăparea Oului, întru Integralitatea Trasindividuală – Sinea Cosmică…) – al RĂZBOAIELOR METAFIZICE…Confruntările Sinelui cu Sinea!

 

Curajul de a-ţi “distruge”(a dezintegra pentru Reintegrare Superioară), sistematic, Sinele – spre Zborul către Sinea Cosmico-Transindividuală – “ACOLO”, unde sunt “PĂSĂRELE MII ŞI STELE FĂCLII”…”ACOLO”, unde IOANA/ ILEANA/ DOAMNA (DOMNIŞOARA) ZISSU, la fel ca şi ŞTEFAN/CIRU/ANTON/BERNARD nu sunt multiple/ multipli, ci sunt ARHEUL OM/ UMANITATE…

 

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

_________________________

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] -Cf. Mircea Handoca, Prefaţa a II-a şi tabelul cronologic la Noaptea de Sânziene, prima ediţie în româneşte, Minerva, Buc., 1991, p. LVII.

2 -Cf. Mircea Eliade, Fragments d’un journal, Gallimard, Paris, 1973, p. 108.

3 -Cf. Dumitru Micu, Prefaţa la ediţia din 1991, a romanului Noaptea de Sânziene, p. VII.

4 – Iată de unde pot izbucni scandalurile literare…de la astfel de afirmaţii, fără nici cea mai mică acoperire în realitatea textului!!!

5 -Trimiterile la textul romanului Noapte de Sânziene se vor face spre această primă ediţie, Minerva, Buc., din 1991.

6 -De fapt, avem doi ÎMPĂRAŢI: pe Ştefan-ÎMPĂRATUL DRAGOSTEI (Ioanei, dar şi a MISTICULUI PANTELIMON!), şi pe Anisie-ÎMPĂRATUL-Grădinarul Paradisului-cu-Timpul-Oprit (cf. vol. I, .p. 66).

7 -Prin Iancu Antim, avem şi indicaţii(cf. vol. I, pp. 162-163) despre vremea puterii/stăpânirii turcilor, în cosmosul balcanico-terestru, de sub semnul Logos-ului Văcărescian (n.n.:VACA-simbol sacral în Indoeuropa: de la Vaca Sacră a indienilor, până la Bourul Moldav…): “puterea relei soarte şi anii mei cei grămădiţi” (condensarea temporală) sau “când ţara veghea turcită”(indicaţia unui timp secret, al acţiunii spirituale/veghe, sub regimul “turcirii”-forţei brut-materiale, de fapt, forţă iniţiatică, precum un Spânu Cosmico-Balcanic…).

8 -cf. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, Minerva, Buc., 1991, p. 258.: “<<N-am s-o pot niciodată ajunge, e ca Ileana Cosânzeana…>>Se opri o clipă şi se reaşeză pe scaun, intimidat…<<E curios că şi Bursuc tot aşa îi spune, adăugă. <<O cauţi pe Ileana Cosânzeana?>> – mă întreabă. Şi, evident, izbucneşte în râs.>>” Acest monolog este rostit de Ştefan Viziru în faţa lui Petre Biriş. “Preotul-securist” Bursuc (adică, cel care vine de la/din tainele subpământului, către soare, ca şi Şarpele…) joacă rolul Ispititorului-Demonului, deci, în oarecare măsură, al unui Maestru Iniţiator!

9 -Idem, p. 388: “Parcă pe-aici, pe sub arborii înalţi, arşiţa după amiezii (n.n.: e trecut de “mezzo del camin”=30 de ani – are 34 – adică, 3+4=7 – Numărul Creaţiei Divine!!!) de vară nu pătrunsese încă. Nel mezzo del camin di nostra vita…Una selva oscura…”

10 -Idem, p. 304: “Multă vreme n-am înţeles că, cel puţin în parte, seceta de acum un an se datora şi faptului că eram un om dezechilibrat, că nu o căutasem pe Ileana” . Iată cum căutarea Ilenei devine O QUESTĂ CAVALEREASCĂ ŞI COSMICĂ, totodată / necăutarea Făcliei/Călăuzei Cosmice de către Omul Cosmic, devine consecinţă a dezastrelor cosmice!!! “Seceta din Moldova era în parte consecinţa secetei noastre sufleteşti. Era întocmai ca şi seceta din legenda Regelui Pescar. Până n-a venit Parsifal să pună întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă: <<Unde este Graalul?>> – seceta a continuat şi Regele Pescar nu s-a putut înzdrăveni. “ Din acest moment, lecturarea cărţii Noaptea de Sânziene, prin grile politico-istorice – devine o greşeală fatală oricărui lector, cu pretenţie de hermeneut!!!

11 -Cf. M.Eliade, op. cit., pp. 298-299: “Eu iubesc de mulţi ani o fată, Ileana. Ileana Sideri(…). Poate auzi de ea. O cheamă Ileana Sideri”. Cum am mai subliniat, acolo unde este repetiţie, la Eliade este CHEIA SEMANTICĂ…sau, măcar, una dintre “chei”…

12 -Aceeaşi fucţie psihopompă, ca şi “trăsura”/dric, din nuvela La ţigănci…

13 -“Mireasă Cosmică”(neconvenţional-terestră, pentru că Ileana, cea de pe pământ, după ce se logodise, se şi căsătorise, între timp…), precum Moartea, deci în sensul mioritic al Învierii Spirituale, întru veşnicie – cum, de altfel, afirmă şi Biriş-cel-Torturat tocmai de Bârsan (“torţionarul din temniţa comunistă” ajunge sub/întru simbolica Mioriţei Bârsane/Năzdrăvane, Fratele Mistic al Celei de Sub Masca Razelor (pentru că cuvântul “bărsană” are sensul de cea cu Lână Lungă – iar Lâna nu poate fi decât cea a lui Iason – LÂNA DE AUR, ca şi CREANGA DE AUR – simboluri ale “trecerii dincolo de parapetul” non-cunoaşterii terestre, în zona “fără parapet/limită”, a cunoaşterii cosmico-divine…) – Biriş, când este presat să “divulge” Mesajul Suprem, pe care l-ar fi preluat din zona Viziru-Misticul Pantelimon (în greceşte, pan=totul, total, iar elemon=milos, milostiv – deci: CEL CE DĂ/ARE ÎNTREAGA MILĂ CELEST/CREŞTIN-ZALMOXIANĂ), recită versurile Mioriţei – care, într-adevăr, este MESAJUL SUPREM AL NEMURIRII/ÎNVIERII ZALMOXIENE…

14 -Atenţie! Se trimite, din nou, la mituri eminesciene, precum mitul geniului luciferic/”nebunul”, din Luceafărul sau Scrisoarea IV (“Vai!…organele-s sfârmate şi maestrul e nebun…”)– precum şi la cel al strigoiului/vampirului (H)arald şi al Reginei sale/Făclie, din Strigoii…

15 -Semne ale Necesităţii Re-Androginizării Celeste…”Împlinirea” nu se poate face decât prin “pătimire” în planul terestru, pentru împlinirea/beatitudine, din planul celest/sacral.

16 -Orbirea=Căpătarea Viziunii Divine, în contextul în care “farurile maşinilor din faţă” nu sunt altceva decât fulgurările îngerilor, care pregătesc Revelaţia Suprem-Mioritică…a Învierii întru Dumnezeu…De subliniat cum demonismul modern al MAŞINII este transfigurat, prin elementul “faruri”, de Eliade, în simbol al Dumnezeirii Revelate, prin Eros Total…PAN-ELEMON – Misticul “PANTELIMON”…MILA/IUBIREA TOTALĂ…

17 -Cum am constatat şi în romanul Maitreyi, celelalte “iubiri” sunt fie ispitiri (cf. Jenia Isaac, pentru Allan…), fie trepte iniţiatice către Revelarea Androginică (cum este Elsa pentru Gavrilescu, sau cum sunt Mavrodin şi Hasnaş, pentru Ileana/Lena…Deci, acest rol, ultim, de trepte iniţiatice/pregătitoare, din punct de vedere spiritual, către Revelaţia Eros-ului Total, reprezintă şi soţia-Ioana, şi domnişoara Zissu…

18 -Lansăm, deja, supoziţia că şi Spiridon Vădastra ar putea fi unul dintre Chipurile Mistice (sau de Zgură?) ale lui Ştefan Viziru: numele de Spiridon poate veni fie de la speira=spirală, colac/Încolăcitul, fie de la speiro=a însămânţa/Însămânţătorul (cel care “aruncă” provocarea-Sămânţă Spirituală, pentru Ştefan-Vecinul lui Vădastra, în Camera Sambô…) cu Piatra Filosofală- cf. pp. 3-4: RADIUM sau AUR); fie de la grecescul spyri= I–grăunte, bob, sămânţă, şi II–coş, bubă – la care se adaugă grecescul dono=a scutura, a vibra, a zdruncina, a zgudui. Deci, adunând, ar putea fi : I – fie Cel care Zguduie/Cutremură, prin Însămânţarea Spirituală a lui Ştefan-Coroana; II-fie Sămânţa Cutremurării/Zguduirii “Vizir”-ului (Celui Hotărât ca să Fie Stăpân; III-Fie Diavolul Încolăcit, Zguduitorul prin Ispită – şi cel care este “Hornul/Buba” de evacuare a Răului, din Ştefan-ul Încoronatul Stăpân al Tainelor…Oricum, Spiridon este şi VĂDASTRA – adică CEL CE VEDE/VĂDEŞTE ASTRELE!!!…Sau, precum DRAGONUL – ÎNGHITE AŞTRII/ASTRELE!!! Cert este că “învecinarea” lor, Ştefan-Vădastra, faţă de Camera Secretă/Sambo, este profund semnificativă, pentru evoluţia spirituală a Vizir-ului/Încoronatului/Pictorului (să nu uităm că numele lui Spiridon Vădastra se leagă de un tablou de Rubens, pe care Iancu Antim vrea să-l traficheze, şi…Antim moare, părând că tabloul a fost uitat/rătăcit pe la “poliţia” (Arhanghelii!) “londoneză”…Nici vorbă! VĂDASTRA este şi simbol al BALAURULUI /DRAGONULUI PĂSTRĂTOR DE MISTERE, deci Vădastra însuşi este Rezumatul Mistic al Nopţii de Sânziene, în ambiguitatea ei infinită, pentru einiţiaţi, şi în fixitatea Privirii Ochiului de Sticlă, Demonic şi Dragonic, care păzeşte, pentru iniţiaţi, Misterele Eterne!

19 -Idem, p. 409.

20 –Sânziana – (în cultura agrară) zeiţă agrară, protetoarea lanurilor de grâu înspicate (deci, subiect şi obiect de cult, în cadrul Misterelor Eleusine, ale zeiţei Demeter…) şi a fetelor aflate în preajma căsătoriei. Drăgaica (Dărdaica) sau Sânziana păstrează amintirea marii zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iunona, în pantheonul roman, şi cu Hera şi Artemis, în pantheonul grec; Împărăteasa (de aceea, lui Ştefan i se spune, de către Ioana: ÎMPĂRATUL, adică perechea Ilenei-Sânziana!!! – dar şi cu propensiune clară către Împărăţia Celestă, pentru că tot Împăratul este numit şi Anisie-Grădinarul Raiului cu Timpul Oprit…), Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa (ea-Ileana este Mireasa-Jumătatea Androginică a Încoronatului-Stephanos!!!) , ar umbla pe pământ sau ar pluti prin aer, în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial, format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Coroana împletită din floarea de sânziană (Drăgaica) şi din spice de grâu, reprezentare a zeiţei agrare, în dimineaţa zilei de Sânziene sau de Drăgaică (24 iunie) se numeşte “cununa de Sânziene”. Aceasta este o efigie divină, cu puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară, în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei, o simbolizează pe zeiţa agrară. Agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în crucile de hotar şi de cimitir, are funcţie apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundaţie); aruncată pe acoperişul casei sau al şurii, indică, prin anume semne (dacă va cădea sau se va fixa pe acoperiş), dacă cel căruia I-a fost menită, sau cel care a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau ur’t), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă.

21 –Melanos=negru/vânăt (precum giulgiul lui Hyperion, din cele două ipostaze: angelică şi, respectiv, demonică…).

22 -Idem, p. 237: Spune Ştefan, despre “dublul” său, cu funcţie de Călăuză către Logos: “Din cauza mea l-a împuşcat(…). L-a confundat cu mine. Într-un anumit sens, eu l-am omorât”.

23 -În greceşte, “antimahos” înseamnă adversar, duşman, inamic.

24 -Doina Ruşti spune, în Dicţionarul… ei: “Simbol născut, probabil, în spaţiul iranian, apare în mai multe legende româneşti, comentate şi de Eliade, ca sfătuitor al lui Dumnezeu, deţinător al secretelor universale şi animal cu rol important în naşterea lumii. Într-o legendă (pe care o comentează şi Lucian Blaga) se spune că pentru a regăsi echilibrul dintre pământ şi apă, Dumnezeu a cerut sfatul ariciului. Eliade dă povestea în mai multe variante, în De la Zalmoxis la Gingis-han, considerând că este vorba despre un mit de circulaţie populară, ilustrativ pentru spiritualitatea românească – şi, în parte, a Europei orientale – deoarece propune imaginea unui Dumnezeu bolnav de singurătate, distrat, obosit şi, în cele din urmă, incapabil să desăvârşească creaţia numai cu propriile mijloace. În această stare îndepărtată şi tristă, se află personajul din Noaptea de Sânziene, un alter-ego al autorului, care trăieşte cu presentimentul creaţiei: are un impuls inexplicabil spre pictură, reconstituie sensul existenţei din semne şi fragmante izolate. În legătură cu acest personaj apare simbolul în discuţie. Ştefan are obsesia că nu a găsit cale de comunicare cu ariciul, pe care îl consideră sfătuitor posibil şi deţinătorul unui secret absolut. Personajul din NS este un creator obosit şi Eliade introduce o serie de sugestii în sensul acesta, între care povestea despre ariciul, căruia nu a ştiut să-I vorbească şi care avocă sensul legendei de mai sus”.

Dar Doina Ruşti ar fi trebuit să consulte întreaga mitologie românească (aşa cum a făcut Eliade, căci, indiferent ce scrii, important este ce concepţie de ordin general ţi-ai alcătuit, în planul viziunii mitice!!!), despre ARICI: ar fi aflat, atunci, prin Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, EFCR, Buc., 1996, pp. 81-89, că Ariciul este co-demiurg de esenţă demonică, al lui “deus otiosus” – şi, deci, trebuie combinat cu un “adjuvant” simbolic pozitiv, pentru desăvârşirea autenticei demiurgii: cu ALBINA!!! – “Însă Dumnezeu, văzând că albina I-a spus ce a auzit ea la ariciu(n.n.: e vorba de diversificarea Creaţiei, prin “încreţire”etc.) a binecuvântat-o ca nu numai ea singură, ci şi oamenii să-i mănânce baliga şi…aceea este mierea” – cf. S.Fl. Marian, 1903, p. 125-126, şi B.P.Haşdeu, 1970, I, p. 193, T.Pamfile, 1913, pp. 32-37) – dar şi alţi “soli” trimite Dumnezeu către Ne-Fărtatul-ARICI: Sf. Petru şi Şoarecele…: “Dumnezeu l-a blestemat: <<Ariciule, de araci te-ai ferit, de-acum să-i porţi în spate!>> Şi astfel Ariciul s-a făcut ghem şi s-a pomenit plin de ţepi”. Lumea făcută de Dumnezeu era una perfect sferică( “ca o minge”), deci unitară/perfectă (dar non-umană…); Ariciul “s-a băgat pe sub pământ (gest APOCALIPTIC!), a ridicat munţii, a făcut gârlele, a scos izvoarele şi de la dânsul pământul e aşa deluros şi râpos cum îl vedem”. Comentariul lui M.Coman: “Rostul cosmogonic al Ariciului este(…) acela de a găsi un echilibru între contraste (n.n.: dar tot Ariciului i se datorează contrastivitatea diversificarea lumii! – e drept, o lume “îndretatră” după “cheful” nostru, uman…- de unde se poate deduce “dozajul” demonico-divin al “plăsmuirii” numite “Om”…); el stabileşte RITMURILE din natură, proporţiile fireşti (n.n.: în accepţiune umană!) dintre elementele firii. (…)Mediază între ordine şi haos.(…)Ariciul este şi STĂPÂN/PAZNIC (n.n.: joacă rolul DRAGONULUI…) al tainelor şi bogăţiilor pământului. (…)Spre deosebire de şarpe(…) Ariciul păstrează cu străşnicie secretul unui rod al pământului (…)planta care asigură omniscienţa şi chiar harul de a pătrunde prin uşile raiului”. Spre a sublinia că “rău cu rău, dar mai rău fără rău”, că şi co-demiurgia necesită concesii şi diplomaţie divină – se spune, de către M.Coman, că Dumnezeu l-ar fi şi binecuvântat/blagoslovit (nu doar blestemat…) pe Arici:”Oriunde te va închide, tu vei putea deschide” – primind iarba fiarelor…

25 -Cf. Mircea Eliade, In curte la Dionis, Cartea Românească, Buc., 1981, p. 222:” …secretul era cam ăsta: că dac-or găsi vreodată o pivniţă părăsită plină cu apă, să caute nu ştiu ce fel de semne, şi dacă găsesc semnele toate, să ştie că pivniţa aceea e loc vrăjit, că pe-acolo se poate trece pe tărâmul celălalt”.

26 -Despre care vorbeşte, apăsat, Vasile Voiculescu, în povestirea Pescarul Amin:

27 -Însuşi Eliade, prin personajul Ştefan, face şi trimiterea la romanul Salambô, al lui Gustave Flaubert, unde Matho-mercenarul vede (şi fură!) vălul zeiţei cataginezo/feniciano-egiptene Isis, al cărei cult este echivalentul sacral al Misterelor Eleusine greceşti: Misterele Creaţiei…

28 -Afirmaţia noastră, de aici, va inflama pe mulţi dintre eventualii noştri cititori: nici vorbă că Eliade ARE STIL (în niciun caz nu stau în picioare tembelismele cu “stilul camilpretrescian anticalofilic!!!) – dar stilul lui este unul cu totul nou, în epoca noastră, şi nu-i aparţine decât prin adopţiune – este vorba de stilul RITUALISTICO-MITOLOGICO-VIZIONAR, singurul în care se sintetizează perfect iluzia de realitate cu transcendenţa/semnificaţiile intraductibile în vreunul dintre limbajele denotative sau conotative: este stilul RITUALISTIC, mistico-magico-vaticinar, al lui Corneliu Zelea Codreanu, din Pentru legionari, Circulări şi manifeste, Însemnări de la Jilava … – …de asta se şi emit infantilismele încremenitoare, conform cărora Codreanu ar scrie pentru “handicapaţi mintal”…Da, tot pentru “handicapaţi mintal” scriau Profeţii Vechiului Testament sau Evangheliştii Noului Testament…

29 -Probabil de la “rubin”, ca simbol (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol. III, p. 178) “al fericirii” – (…) rubinul este ochiul unic cu luciri roşiatice pe care-l au în mijlocul frunţii dragonii – CARVUNCUL”(s.n.)…Păi, Dragonul Vădastra îşi “disputa”, cu Antim-Duşmanul – TOCMAI ESENŢA VIZIONARĂ şi VEGHETOARE!!!

30 -Doar această sete de pipăire a Absolutului îi apropie pe Eliade-Camil Petrescu – dar, în niciun caz, modul de exprimare a acestei sete…

31 -Tony/ANTON-FLOAREA, logodnicul şi soţul llenei (şi el, ca şi BERNARD-“URSUL PUTERNIC”, soţul care aşteaptă la FRONTIERĂ/HOTAR: cf. vol. II, p. 403 – “Dacă pleci chiar acum, ai putea ajunge înainte de miezul nopţii la frontieră…” – sunt soţii “de antrenament”, pentru Miezul Nopţii de Sânziene, pentru trecerea hotarului spre Paradisul-Re-androginizare… – sunt SOŢII COMPLEMENTARI, prin simbolistică : LUMINĂ+PUTERE; “antrenamentul soţilor Ilenei” este pentru LUCRAREA SACRĂ A SOŢULUI UNIC ŞI MISTIC – Ştefan Viziru), este legat, prin Nuntă şi Moarte, de MAŞINĂ: (cf. p. vol. I, p. 155)”La vară ne cumpărăm maşină(…) şi facem voiajul de nuntă în maşină” – iar “moartea” – şi ea, moartea “celorlalţi bărbaţi-soţi” a Ilenei, se săvârşeşte tot ca “antrenament de TRECERE SPRE HOTAR/PARAPET” – se produce tocmai prin “accident de maşină” a Nunţii…Toate “antrenamentele” cu “locci tenenti” se produc pentru UNICA TRECERE DEFINITIV-BIRUITOARE, cu cel care nu este “LOCUM TENENS” al nimănui– ÎNCORONATUL/ÎMPĂRATUL…

32 -Simbolul Universului ca Închidere…A fost excelent speculat estetic şi mitic, acest simbol, în drama Iona, a lui Marin Sorescu!

33 -Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, p. 345.

34 -De observat că, la început, Vădastra, prin uniforma LOCOTENENTULUI Băleanu – este “lucum tenens”=cel care ţine locul… – dar “tatăl” său – adică, cel care-i cunoaşte esenţa – GHEORGHE VASILE/ÎNVĂŢĂTOR/LUMINĂTOR ÎN ÎNTUNERIC/STĂPÂN – îl va numi “colonel, maior”(“Sau poate n-o fi colonel/…Prea tânăr ca să fie colonel. Poate o fi maior, ce zici?” – cf. vol. I, p. 128 – regresie către CĂPITAN – dar numele de CĂPITAN MISTIC nu apare /totuşi, funcţia aparţine altuia…)…- CĂPETENIA SPIRITUALĂ…Este Vădastra “locum tenens” al ORBULUI/BĂLEANU (viitorul…), sau al ŞTEPHANOS-ului/ÎNCORONATLUI – sau este, prin el însuşi, Căpetenie Spirituală? Opinia noastră este că, din moment ce el este “ÎMPRUMUTĂTORUL” PROTEIC, nu poate fi decât “locum tenens” al Căpitanului – iar CĂPITANUL poate fi sintetizat, sacral-funcţional, din ORBUL MISTIC+ÎNCORONATUL LUMINII MISTICE (recte, Băleanu+Ştefan).

35 -PALMA, ca şi PICIORUL/TALPA, sunt rezumate şi “loci tenenti” ale Fiinţei Umano-cosmice…

36 –Mănuşă – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Buc., 1995: “semnul sfidării/provocării; a purta mînuşi(…) echivalează cu un fel de neprihănire(…)mănuşa evită mâinii contactul direct, neglijent, cu materia impură(…) dă impresia de linişte, seninătate, tihnă(…) nobilimea purta m. mai ales pe mâna stângă(…); A-ţi scoate mînuşa/mănuşile în faţa unei persoane ar însemna a-I recunoaşte superioritatea sau a-ţi manifesta supuşenia, dezarmându-te în faţa ei”.

37 -“Când m-am trezit după operaţie(…) mi-am spus: E 19 octombrie. Nu ştiu de ce, m-am simţit deodată fericită.” 19 (1+9=10) a lunii a zecea…: din nou, doi de 10: Cătălina trăieşte, şi ea, Veghetoare la Hotarele dintre Lumi!!!

38 -În acea zi, Cătălina a avut revelaţia ZĂDĂRNICIEI, citind o carte despre Buddha. Biriş îi reproşează : (cf. vol. I, p. 228):”O dată absolut arbitrară, un 19 octombrie 1939 sau 1949”. Nu este aşa: 10+12 şi 10+13 nu sunt deloc cifre arbitrare: 12 înseamnă încheierea ciclului 3X4 (Cer+Pământ), iar 13 înseamnă începerea unui nou ciclu cosmico-fiinţial (după Moarte-Demonizare!). “…n-ai citit nici măcar o antologie de texte buddhiste într-o traducere convenabilă!…Ai citit un roman mediocru, făcut pe lucrări de a doua mână, şi cartea asta ţi-a revelat zădărnicia vieţii! Iată ce înseamnă să ai vocaţie de sfântă în tine!…” Toată viaţa noastră avem mici revelaţii, “din lucrări de a doua mână” – darul/harul Cătălinei este să “citească” viaţa pe sub amănunte, în Revelaţia ei Sintetică şi Esenţială…

39 -Paladiu=statuia de lemn a zeiţei Pallas Athena, aflată în cetatea Troiei şi socotită ocrotitoarea cetăţii (cât timp trăieşte Cătlina în această lume, trăiesc şi “bărbaţii” din jurul ei – iar când va pleca, o vor urma în Cealaltă Lume…Transferul Troiei Eroice, în Eternitate – dar nu prin aroganţa Raţiunii-Palade, ci prin JERTFA Cristică a Cătălinei!).

40 –Bibic=copil răsfăţat…Se sugerează, prin nume, şi bâlbâiala-gângureala, ca forme de neînţelegee/neintegrare corectă şi totală, a lumii în sinele uman. Dar gestualitatea Copilului-Bibicescu, pe măsură ce “otrava” tare a Jertfei Cătălinei se infiltrează într-însul, va deveni una TRAGICĂ, ADÂNC ÎNŢELEGĂTOARE şi ATOTASIMILATOARE/ATOTINTEGRATOARE: va crea/scrie neîntrerupt, va deveni însăşi întruparea, pe jumătate comică, pe jumătate tragică, a Teatrului ca MIT!!! De la “plagiator” al lui Ciru/Urcuşul spre Cer, va deveni Creatorul-cu-Aureolă, aşezat pe Banca din Grădina Icoanei, cu “etichetă” pe piept ( ultima zgură a Spectacularului Neintegrat/Degadat/Desacralizat: “Dan Bibicescu, mare scriitor român. Patria recunoscătoare” În josul foii, Învăţătorul Chtonian, Gheorghe Vasile, îşi scrisese, şi el, numele său, de înţelegător al Istoriei PĂMÂNTULUI – ŢĂRÂNĂ/”BIBLIOTECĂ PENTRU TOŢI”: “Fie-i ţărâna uşoară!”…(cf. vol. II, p. 292).

41 –WALKIRIE – CF. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Buc., 1983 – dar şi Walhalla şi Thule – mituri şi legende vechi germanice, Minervak Buc., 1977: “Zeiţă a luptei, în mitologia scandinavă; ocroteşte destinul războinicilor şi este mesageră a lui Odin, Zeul Suprem. Walkiriile sunt “echipa executivă” a lui Odin, aducând victorie celor hărăziţi să învingă, şi, după ce le inoculează eternitatea printr-o sărutare pe frunte, îi transportă în Walhalla pe cei aleşi de Odin, adică eroii căzuţi pe câmpul de luptă. Ştefan şi Ileana sunt “eroii căzuţi pe câmpul de luptă”, adică Aleşii/Învingători lui Odin/NORDULUI MISTIC!

42 -De reţinut că Eliade, mai ales în nuvela Nouăsprezece trandafiri, atrage atenţia asupra izbitoarei similitudini funcţional-MITICE, dintre IISUS HRISTOS şi ORFEU… – deci, între zalmoxianism şi creştinism!!!

43 -De remarcat în romanul lui Mircea Eliade obsesia Iudei, ca necesitate tragică, întru demiurgie; fără martiriu, nu există izbăvire (cf. vol. II, p. 108) – fără Bursuc-Ispititorul, n-ar exista Biriş-Martirul şi Revelaţia Mioritică, prin MARTIRIU: ”Ce faceţi cu banii pe care-i încasaţi de pe lucrurile vândute?” – întreabă Ştefan – şi tot el continuă, reluând celebra replică a lui Hristos, prezentă numai în Evanghelia lui Ioan, prin care Hristos se adresează lui IUDA:”FACEŢI REPEDE CE CREDEŢI CĂ TREBUIE FĂCUT”. Cu alte cuvinte, “Grăbiţi /comprimaţi cât puteţi timpul acesta de iniţiere prin Labirint-Martiriu”…pentru a străpunge “parapetul” spre MÂNTUIRE/VICTORIA EPOCII SPIRITUALIZANTE, cea a Arhanghelului Mikaël!!!