~Elena Buică: „Magia cuvintelor“

Pe la inceputul anilor `50, era o alta lume. In 1952, val-vartej, impinsa de vremurile potrivnice pentru parintii mei si pentru mine, imediat dupǎ terminarea Scolii pedagogice, m-am refugiat intr-o comuna mai izolata din Ardeal, Ineu de Cris, nu departe de Oradea, ca sa-mi pierd urma. Acolo mi-am desfasurat eu primii ani de invatamant, patru ani la numǎr. Anii acestia au constituit un lung sir de intamplari si o larga sursa de amintiri. Aveam numai 18 ani si eram in perioda desavarsirii personalitǎţii mele. Locurile şi oamenii imi ofereau multe aspecte de viata foarte diferite de cele pe care le intalnisem in zona de sud a tarii, de unde venisem.

Eram numai ochi si urechi incercand sa deslusesc intelesurile lumii cu atatea noutati. Aici imi facusem intrarea in „lumea larga” pe cont propriu. Acum s-au sters multe urme ale acelor vremuri, dar atunci erau o realitate vie, aproape de necrezut astazi, iar pentru mine care nu eram prea bine pregatita pentru viata, erau uneori socante.

Pe atunci se faceau cursuri de alfabetizare. Dupa strangerea recoltelor de pe camp, toti satenii nestiutori de carte erau obligati sa mearga seara la scoala pentru alfabetizare. Era si o anume parte a populatiei din comunǎ care nu se putea deplasa pana la scoala, tiganii, care locuiaiu intr-o colonie pe un deal cam izolat de comuna. Ei erau deprinsi cu o viata in deplina libertate, fara nici un fel de constrangere sau obligatie, nici macar aceea a muncii minime, datatoarea painii de toate zilele. Painea si-o castigau cersind prin sat. Asta era in exclusivitate treaba femeilor.

Intr-o zi cand ne aflam mai multe cadre didactice in fata scolii, a trecut bulibasa pe langa noi, ne-a salutat respectuos si ne-a spus fericit ca isi insoarǎ baiatul cu o fata foarte „vrednica”. „Ea se duce la „capatat” in fiecare saptamana, nu asteapta ca alte fete sa primeasca de la cele care au mers in sat”, ne-a spus bulibasa cu mandrie. Schimbarea acestor valori mi-a dat mult de gandit. Din cauza acestui soi de harnicie, multi dintre ei locuiau in bordeie. Unii nu aveau nici cu ce sa se imbrace sau sa se incalte ca sa poata iesi in lume, asa ca alfabetizarea trebuia facuta la ei acasa si nu la scoala. Mi-a revenit mie aceastǎ sarcina si inca altei colege nou sosita si ea in acel an.

Intr-o seara, cand colega mea era bolnava si nu a mai venit la alfabetizare, am plecat singura. A fost una din serile care s-a inscris pe rabojul vietii mele.

Bordeiele in care traiau erau niste gropi sapate in pamant si intrai inauntru pe un povarnis. Erau  acoperite cu paie, incat iarna, dupǎ o ninsoare mai mare, nu le mai puteai ghici existenta. Nu aveau cosuri pentru fum. Cand faceau focul ca sa-si pregateasca mancarea sau sa se incalzeasca, fumul se raspandea in interior. Padurea era aproape si isi aduceau vreascuri, cel mai adesea umede, care scoteau un fum ingrozitor, patrunzator si sufocant la care se mai adaugau şi mirosurile corpurilor nespalate, duhnind a alcool, ori a fum de tigari facute din frunze de tutun culese de ei de pe camp si rasucite in foile de caiete primite de la scoala. Poate ca erau si plini de raie si de paduchi. Multi traiau intr-o mare harmalaie, caci erau familii cu numar mare de copii, cati le dadea Dumnezeu, si Dumnezeu le dadea. Nu era de mirare ca speranta lor de vita era sub 50 de ani.

Conditiile acestea in care trebuia sa fac alfabetizarea, precum si alte motive adunate treptat, lesne de inteles – ma invinsese dorul de parinti si sentimentul instrainarii – nascusera in mine o stare de profunda  deprimare.  Nu mai intalnisem pana atunci asemenea aspecte de viata. Erau si cateva case, daca le puteam numi asa. Aveau o singura camera cu pereti de nuiele lipite cu pamant, totusi, se numea ca aveau acoperis. „Scoala” mea de alfabetizare era programata intr-o astfel de ”casa”, dar pentru ca ei nu veneau la „scoala”, trebuia sa merg eu sa-i aduc din bordeie.

Cât timp stateam la ei, aveam inima cat un purice. Mi-erea frica sa nu se mai repete o scena vazuta in prima vizita la ei, scena care, pur si simplu, ma daduse peste cap. Intr-o zi, directorul scolii si cu inca doi colegi m-au dus in colonia lor ca sa ma prezinte si sa cunosc locul  unde voi face alfabetizarea. Cand am intrat intr-un bordei, m-a orbit intunericul si fumul. Am zarit ca prin ceata intr-un colt o gramada de paie risipite pe jos. Acolo era ceva miscare pe care nu o puteam delusi. Nedumerita, am intrebat ce e acolo si m-am apropiat. Colegii m-au luat de umeri, m-au intors si m-au condus afara. Tot repetam intrebarea si ei nu imi spuneau nimic, doar zambeau intr-un anume fel pe care eu nu-l puteam intelege. Cand am ajuns la scoala, ei au povestit celorlati colegi aceasta intamplare si cu totii radeau copios. Numai eu nu intelegeam nimic si intrebam mereu de ce rad. O prietena m-a scos din cancelarie si mi-a spus: ” Ce tot intrebi atata? Tu n-ai inteles ca acolo pe paie ei faceau amor in pielea goala şi ca nu se sinchiseau de voi ca ati intrat in bordei?” Am rosit pana in albul ochilor si de rusine am fugit acasa. Nu mai vazusem asemenea aspect de viata. Pe atunci nu erau televizoare care sa-ti prezinte scene erotice. Parintii mei erau foarte pudici. Ca eleva la scoala numai fete si cu educatie  in vechea traditie, cu multa pudoare, nu se discutau asemenea subiecte, doar atat cat am invatat la orele de stiintele naturii. In timpul adolescentei eram prea intoarsa spre lumea interioara si cea a lecturilor intense. Parca se pusese o cortina intre mine si restul lumii. Pentru mine amorul era ceva sfant care trebuie sa te apropie de Dumnezeire, nu aveam cunostinta si despre aspectul animalic, pornit doar din instinct, desi aveam 18 ani. De aceea, in fiecare seara  de alfabetizare,  eram speriata la gandul ca dansul si bautura i-ar putea indemna sa dea curs instinctelor erotice fara sa se sinchiseasca de prezenta mea.

Si daca ar fi fost numai atat… Dar am aflat ca in seara aceea cativa tineri au vrut sa ma sperie ca sa nu mai vin la alfabetizare, fiindca le stricam ceva planuri. Au procurat niste beţe cu care voiau sa ma bata pe intuneric in zona dintre sat si colonia lor. A prins de veste careva dintre cei mari si l-au anuntat pe bulibasa. Acesta i-a chemat la el si i-a judecat dupa legea lor. Bulibasa m-a asigurat ca totul este bine si nu trebuie sa-mi fie frica. Stiam ca pot avea incredere in cuvantul lui, dar tinerii sunt intotdeauna sunt imprevizibili si cu spaima neprevazutului in suflet, am plecat acasa.

Doborata de amaraciune, pe o ploaie maruntǎ si rece, cu vant vrajmas care mi se insuruba in oase, pe un intuneric precum iadul si pipaind gardurile ca sa-mi pot tine directia, inaintam incet pe drum, mai mult moarta decat vie. Pe atunci gazul lampant se dadea limitat la cooperativa si numai pe oua, asa ca oamenii foloseau seara lampile foarte scurt timp si satul cadea repede in intuneric profund. Uneori imi ingheta inima de spaima cainilor care sareau la gard in latrat cu ecou infricosator in linistea ca de mormant a satului. Din noroiul vascos, cu greu scoteam fiecare picior afundat pana la glezna si inaintarea era atat de anevoioasa, incat ma ducea la epuizare fizica. Mi se parea ca nu voi mai gasi puteri sa lupt ca sa ajung pana acasa.

Cand credeam ca am ajuns la capatul puterilor, gata sa ma pravalesc in noroi, am intepenit auzind niste zgomote pe drum. Apoi am distins o voce care striga numele meu. Mi s-au muiat picioarele de frica si ca sa nu cad, m-am rezemat de gard. Mi-am zis: „Tinerii” si neputincioasǎ m-am lasat in voia sortii.  Zgomotele s-au apropiat si am inteles ca vine cineva cu o caruta trasa de un cal. Calul se opintea tragand cu greu caruta prin noroiul gros. Omul cu blandete in glas isi indemna calul la mers, parca il ruga indemnandu-l si il striga mereu pe nume, pe numele meu. La inceput mi s-a parut ca nu aud bine, ca ma aflu intr-un vis urat, dar incetul cu incetul, am inteles ca omul isi striga calul cu adevarat pe numele meu. Atunci supararea mea a atins culmea, a fost picatura care a facut sa se reverse paharul. Dupa ce caruta s-a indepartat, tot amarul din mine a izbucnit intr-un hohot de plans deznadajduit care imi scutura intreaga fiinta. Cand am ajuns acasa si m-a vazut gazda mea, nana Mariuta, s-a speriat. Nu mai stia cum sa-si potriveasca intrebarile ca sa ma faca sa vorbesc. Mi se asezase un nod in gat si nu mai puteam vorbi. Profunda drama sufleteasca alimentata de multe izvoare pe care o traiam atunci, nu putea fi adunata doar in cateva cuvinte ca sa i le spun si sa ma inteleaga. La vorba buna, blanda si calda a nanei Mariuta, n-am putut sa-i raspund printre hohotele de plans, decat ca am auzit cum un om isi striga calul pe numele meu. Si dintr-o data faţa nanei Mariuta s-a luminat si apoi a izbucnit intr-un ras plin de mare veselie. Pe fata ei se vedea deplina incantare.  Mi s-a oprit plansul in gat de nedumerire.

– Si dumneata razi de mine, nana Mariuta? am Intrebat-o eu uluita.

– Nu de dumneata rad, domnisoara mea. Rad fiindca sunt vesela, ca uite cine sunt eu in sat.

– Cum, adica?

– Pai, cine mai e in sat asa „gazdoaie” ca mine? Pe domnisoara mea o iubesc asa de tare oamenii, incat i-au dat numele la marhele (vitele) lor. Oamenii isi iubesc tare marhele si le dau nume frumoase sau numele oamenilor pe care ii au ei la inima. Asa ca eu sunt cineva in satul asta, fiindca sta la mine o domnisoara asa de iubita de oameni. Mi-au spus mie mai multi oameni ca tare te plac, dar acum stiu sigur ca e cu adevarat asa. De-aia-s mandra si sunt vesela, ca nimeni nu e o „gazdoaie” ca mine. Pai ce domnisoarǎ am eu!…

Si nana Mariuta, imbiindu-ma cu mancarea aburind pe masa, turuia cu veselie smulgandu-ma din ghearele durerilor sufletesti. Treptat m-am linistit, am uitat de noroi, de vant, de noaptea cea intunecata, de fumul orbitor din bordeie, de caietele fumate… Cu cuvinte ce te trimitea la inteligenta de veacuri a taranului roman, ea aruncase in cine stie ce colt din sufletul meu toata durerea care ma macina. Ea  era  acum asemenea unui magician ce-si invartea bagheta facatoare de vraji. Sensibila la aceasta magie a cuvintelor ei, invaluita de caldura domoala a focului din lemne de brad, am alunecat in somnul cel binefacator. In timp ce nana Mariuta ma acoperea cu plapuma si imi invalea si sufletul cu haina blanda si buna a vorbelor pline de vraja, eu murmuram in gand: „ce magie pot avea cuvintele, ce vraja pot contine, daca mi-au putut aduce atata alinare sufletesca ! Cu o intorsatura de vorba poti sa ridici pe cineva sau sa-l dobori la pamant.”

…Si cuvintele nanei Mariuta, ca un adevarat cantec de leagan, se stingeau treptat in ecouri tot mai indepartate, impletind-se in boarea somnului ce ma cuprindea si cu murmurul meu abia soptit: „Ce magie pot avea cuvinteleeee!  Ceee maaagiiieee !…”

ELENA BUICĂ