Antonia Iliescu : „In lumea lui Rob Goncalves „

IN LUMEA LUI ROB GONSALVES

Pana ieri, 6 sptembrie, nu-l cunoscusem pe Rob Gonsalves. Daca Ben australianul nu-mi trimitea acea diaporama, cine stie cand as fi aflat despre Rob? Fara sa dau atentie titlului acelui fisier atasat, care mi-ar fi dezvaluit si autorul, am deschis diaporama, curioasa sa vad ce era inauntru. Scriu aceste impresii manata de entuziasmul ce m-a inflacarat, in acest ceas tarziu de noapte, cand a 37-a imagine incheia seria acelor tablouri. Trecand din pictura in pictura, pe masura ce avansam in miezul acelei diaporame, incercam sa aflu cine pictase acele “idei” de “magic realism”. Magritte? Da, poate… Desi atunci cand i-am vizitat expozitia la Palais des Beaux Arts de Bruxelles nu vazusem acele opere. Numele autorului l-am cautat zadarnic pe acele reproduceri in format electronic. Stilul imi era oarecum familiar si ma ducea cu gandul cand la Dali, cand la Magritte. Picturile din acel colaj basculau intre formele suave, aproape fara contur, dar incarcate de sens, ale lui Dali si ideile pictate sub un clar contur, in culori vii, ale lui Magritte. Dar nu am gasit nimic care sa-mi aminteasca de vreun elefant pe picioare filiforme, nici de vreun nud ganditor; n-am gasit nici o Fecioara cu pruncul, nici o sfera, nici un mar, nici un melon, nici o pipa, nici o colivie in pieptul batranului de sub mantie… Erau doar imagini in oglinzi imaginare, taiate sub diferite unghiuri. Asadar nu era nici Dali nici Magritte. Elemente din pictura lui Magritte se regasesc totusi in picturile lui Gonsalves. Un exemplu ar fi acele treceri ale omului in materia obiectului cu care este in contact. “Georgette au piano” nu-si plimba degetele pe clape, ci degetele devin clapele insesi, albe si negre. Pictura lui Gonsalves continua parca pictura idolilor disparuti, care ar mai vrea inca sa picteze, de dincolo. Asa se face ca “La maison du mystère” a lui Magritte se metamorfozeaza in “White Blanket”, imbogatindu-se totodata cu elementul uman. Casa lui Magritte pare sa fi traversat doua anotimpuri, in tabloul lui Gonsalves. Vara a trecut deja in iarna, aducand cu ea elementul nou, purificator – acea tanara dormind sub o patura de zapada asternuta in fata casei. Zapada este impartita in mici “diferentiale” care repeta motivul plapumioarelor calde de puf. Elementul repetitiv, acel ingredient miraculos care da savoare tablourilor lui Gonsalves, este acea noutate care il distinge net de predecesorii sai. Lumea lui este o permanenta redimensionare a obiectului material, pana la obsesia transfigurarii lui in subiect uman. Elementul care se repeta pare a fi in miscare perpetua, venind de departe, din genuni, si mergand spre nicaieri. El avanseaza incet, aproape imperceptibil, mergand fie pe ape, fie pe zapezi, schimbandu-si mereu pozitia, alura si chiar si sensul. Pe masura ce inainteaza spre ochiul privitorului, ca intr-o succesiune de imagini ale unui film animat, obiectul multiplicat la infinit traverseaza o succesiune de regnuri – mineral, vegetal, animal,- pentru ca in final sa devina om. Sunt extrem de putine tablorile in care artistul nu picteaza omul. Dar chiar si atunci cand omul lipseste, apare o casa. Omul, chiar si atunci cand nu se arata, se face simtit. Surpriza pe care ti-o creaza pictura lui Gonsalves este multipla. In “Ladies of the lake”, imaginea brazilor din fundal, reflectati in ape, sculpteaza in materia lichida, suave fecioare imbracate in alb, care ies din ape purtand in maini lampi aprinse. Vestmintele lor albe sunt tesute din acelasi material ca si spuma norilor de pe cer si din ape. Ele prind contur pe masura ce se apropie de ochiul nostru din ce in ce mai uimit de acele salturi de sens, nesteptate. Parcurgand acel unic drum al bandei lui Möebius, norii, cerul, apele, brazii si fecioarele, toate aceste elemente, plus focul, refac legenda lumii pe o bucata de canava, care de-o data, sub ochii nostri, devine aur pur. Picturile lui Gonsalves s-ar parea ca au mai multe straturi de ulei, constituite intr-o adevarata structura grafitica. Fiecare plan de clivaj aduce un element nou, ca un scenariu de film. Artistul picteaza in toate planurile posibile, real, imaginar, terestru sau celest, dandu-ne chei multiple pentru bucuria ochiului si a mintii. Realul si imaginarul se confunda in tablourile lui Gonsalves, acest fapt fiind in esenta ceea ce defineste acest nou curent in arta picturala, numit “realism magic”. Oamenii au dimensiuni normale si gigantice in acelasi timp. Nepotul si bunicul care joaca sah pe panza tabloului “Chest Master”, muta cu usurinta turnurile rotunjite din fata terasei unui castel. Jocul se petrece in plina iarna, cand petecele albe de zapada alterneaza cu palcurile de brazi, creand fondul unei imense table de sah, la poalele muntilor. Dar muntii sunt albiti de zapada, si in planual cel mai indepartat al tabloului, ei devin una cu cerul, si el albit de nori. Unde se petrec lucrurile? In cer sau pe pamant? Esti suspendat intre real si “magic”, cu o senzatie de ameateala, ca intr-un carusel, pe care el, pictorul, dintr-un plan nevazut al tabloului, il invarteste cu mana din ce in ce mai repede. Lumea lui Gonsalves este o lumea a copiilor adulti, a adultilor ramasi copii in adancimea sufletului lor, a batranilor care se mai joaca cu placere. Lumea lui este o lume vie, atat de vie incat pana si piatra devine om. In «The performer and his public» chitaristul, suit pe acoperisul unei cladiri, isi uimeste publicul de piatra pana acolo incat fiecare casa din oras se transforma, in adancimea tabloului, in oameni cu capuson, cu fete extaziate. Chitaristul nu canta pentru cineva anume, ci pentru intreaga lume unita prin magia muzicii. Violonistul din “Listening Fields” canta intr-un chiosc amenajat in mijlocul unui lan de floarea-soarelui, unde fiecare floare este o femeie care asculta vrajita pe maestru. Lumea pictorului este o lume a “lumilor scrise”. “Written Worlds” este, la prima vedere, o scena surprinsa intr-o biblioteca, unde o mama si un copil rasfoiesc carti. Dar fiecare carte este asezata in picioare cu fata la noi, nu cu cotorul. “Iata un mod neobisnuit de a tine cartile in biblioteca” – pare sa spuna mama, care priveste intr-o carte deschisa, de pe etajera. Copilul pune si el mana pe o carte, dar abia ii atinge copertile, fiindca abia el incepe sa traiasca. In pictura lui Gonzalves chiar si cel mai mic amanunt are sens. Pe peretele opus al bibliotecii nu mai sunt nici rafturi nici etajere ci doar usi deschise spre “afara”. Cartea vietii devine chiar viata traita si personajele ies din tablou prin acele usi deschise. Fiecare isi alege singur etajul pe care il va citi. Cei mai indrazneti sunt tentati chiar de luna si sunt gata sa paseasca spre lumea lui Jules Vernes, unde ii ademenesc dirijabile frumos colorate. O scara in sus, alta in jos, ne arunca in fata sensuri nenumarate pe care trebuie doar sa le imaginam. Tablorile artistului sunt drumuri ramificate la inrucisarea carora el pune cate un mic indicator, abia vizibil, dar atat de important, prin recompensa pe care o aduce celui care nu trece usor peste lucruri. Lumea lui Gonsalves este acea lume visata de noi toti, in care omului i se reda toata splendoarea, cu un simplu gest de pensula, ispitindu-l sa coboare dintre stele. Acea luminita de pe bolta albastra lasandu-si in urma haina ei de stea, ia forma de om, iar omul, cu o lampa aprinsa in mana, incepe deja jocul lui pe aceasta lume plutind printre nori, care cad, in grele si albe zapezi, peste paduri de brazi. Dinspre tablou vine o adiere de rasina si miros alb, de ninsoare proaspata cazuta parca direct din lumina lunii.

In lumea lui Rob Gonsalves, cartile sunt caramizi de catedrala, de unde omul se poate servi ca dintr-o biblioteca. Viata – asa cum apare in picturile lui, – este o lunga plimbare prin labirint, este un joc de puzzle gigantic, unde realitatea ia locul jocului insusi, din care lipsesc doar acele bucati netraite inca. Lumea lui este o lume unde norii trec in zei, zeii trec in statui iar statuile prind viata pentru a ne da viata, noua, acelora care am indraznit sa inaltam un zmeu catre cer.