Mihai Cimpoi: „Vatra noastră arhetipală”

Toţi românii au pogorât din Maramureş, spune undeva Eminescu, pecetluind un adevăr cu aer de legendă şi totodată de realitate concretă.

Dacă avea doar mărturia documentară a pogorârii lui Dragoş şi Bogdan, care se suprapun şi se identifică de altfel într-un proiect de dramă eminesciană de tinereţe (Bogdan-Dragoş), ar fi suficient pentru a ne convinge că venim dintr-acolo, dintr-un leagăn şi dintr-o matrice peste care s-a exercitat doar influenţa culturală a imperiului roman, invaziile ulterioare ale străinilor nesupunând românii ce populează aci., Maramureşul este, astfel, o cetate naturală, un simbol al rezistenţei, continuităţii şi demnităţii, un palladium al românismului originar care a ridicat blazonul nobleţei sub formă de munţi numiţi cu străvechi nume de felul Toroioaga, Peceal sau Farcău ca o adevărată armură a zeiţei Pallas Atena..

Spunea tot Eminescu, citat de Slavici, că nu există popor român, ci numai putinţa de a-l închega.

Poporul român există, căci a existat putinţa de a-l închega din două matrice: din cea dacică, brăzdată de valul lui Traian, şi din cea maramureşeană, formată din piscurile muntoase şi văile noastre stră-străvechi.

Graţie acestei vetre matriciale rie-am mai numit şi Bogdania, ţara lui Bogdan, – ţara Bogdanilor, care la origini înseamnă Ţară dată de Dumnezeu. Motivul mioritic „Pe un picior de plai/Pe-o gură de rai“ cosfinţeşte mitopoetic frumuseţea divină, prototipală, care e copie platoniciană, „umbră“ a strălucirii primordiale zeieşti. Frumuseţea tragică, fiindcă a fost râvnită de alţii şi pătată cu sângele confratelui „mai ortoman“.

Citim în Istoria românilor a lui Samuil Micu: „Românii cei de către Tara Leşească avea pe mai-marele său în Maramorăşiu, în oraşul ce se chema Bogdan, unde intră apa Mara în Tisa, şi pe mai-marele îl numea cu cuvânt slovenesc Voevod, adecă povăţuitorul de oaste. Acolo multă vreme au voevozit familia Bogdan; poate fi că au familiia’de la acel oraşiu, au oraşul acela de la acea familie s-au numit. Aceşti români din Maramorăşiu sunt românii de carii pomeneaşte Bela IV, craiul Ungariei în diploma sa cea din anul 1248, în care zicea că fraţilor ospitalului de la Ierusalim dă toată Gumaniia afară de pământul lui Senislav, voevodul românilor, care pământ lor îl lăsăm, precum ei păn-acum l-au ţinut (Bucureşti, 1995, p. 286).

Prin urmare, am ţinut acest pământ de când e lumea.

Cuib de voievozi români, Maramureşul este un ţinut al descălecărilor voievodale prin care am redobândit pământurile tot atât de străvechi ale Daciei. Este, cum ar spune Eminescu, un „curs repeţit“ al istoriei româneşti. Spaţiul şi timpul românesc au curs de aici, s-au extins holografic, într-o desfăşurare nucleară, în lanţ natural. Moldova, Muntenia, Oltenia, Banatul şi Ardealul au luat naştere din acest embrion generativ iniţial.

 

Bogdan şi alţi voievozi care au pogorât pe-aici n-au făcut decât un act justiţiar: reinstaurarea românismului în tot spaţiul lui matricial în care ela existat în formele lui aurorale, incipiente până la căderea în istorie.

Maramureşul este, astfel, ideea de Românie şi Românism în embrion.

Maramureşul înfăţişează într-un chip Concret ideea eminesciană din pogorâre general-românească. Suntem români, adică maramureşeni.

Umbra Maramureşului se întinde în mod august şi înfiinţător peste întreaga noastră istorie.

Maramureşul este început de istorie şi însăşi istoria românească în devenire.

acad. MIHAI CIMPOI