LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Aurel Anghel: „Eu nu zic că viaţa mea este un roman, dar sigur este, ca a fiecăruia dintre noi”

REVENIREA PIETREI …ÎN CAPUL FOSTULUI COCOR ÎNĂLŢAT ÎN FUNCŢIE ŞI ÎMPUŞCAT ÎN ZBOR
Sunt dator să refac punct cu punct drumul vieţii mele , al celei scrise în Întoarcerea Cocorului şi Galeria cu ploşniţe.

Având eu un cititor atât de instruit în problematica textului trebuie să dau dovadă că am citit cu atenţie cele scrise pe şase pagini de către scriitorul Gheorghe Iova.

Eu deja am scris despre cărţile Domniei sale o carte ÎNTEMEIEREA TEXTULUI dar scrisul acela e deja departe de mine şi va fi publicat separat.

În textul cărţii mele nu mai am cum să intervin. Cartea a fost o mărturisire, „o declaraţie” ca la poliţie pe care dacă o voi schimba şi voi încurca iţele, va fi mai rău şi sigur voi primi o condamnare mai grea.

Mulţumind lui Gheorghe Iova pentru seriozitatea şi cerbicia lecturii dau samă la cele citite şi scrise spre luminarea mai întâi de toate a propriei mele conştiinţe.

Abia acum înţeleg că am scris de fapt o trilogie autobiografică pe tema rătăcirii.

Cartea se va numi RĂTĂCIREA, va avea două părţi distincte, ÎNTOARCEREA COCORULUI ŞI GALERIA CU PLOŞNIŢE.

Ideea sugerată de Gheorghe Iova de a alege tematic structurile narative pe care eu le împletisem aproape haotic e bună şi deja mi-am însuşit-o spre binele celor care vor citi cartea şi al meu că voi fi mai clar în ce am dorit să spun.

Cât priveşte”obiceiul unei atingeri de epolet” este adevărat că acest obicei i-a făcut pe mulţi mari de tot, dar atât de mari încât ,DINCOLO vor plezni de atâta umflare, înainte de a da socoteală. Pe pământ,  aici la noi nu au cum. Vor fi morţi demult când li se va spune cine au fost, care au fost şi mai ales cu ce s-a ocupat fiecare după numele şi faptele lor. Va fi prea târziu. Eu mă refer la câteva aspecte care vor părea simple copilării celor care au fost hrăniţi zeci de ani cu tristeţi, dureri, împilări şi nenorociri. Descrierea lor necesită talent .Nu e şi cazul meu.

Eu nu zic că viaţa mea este un roman, dar sigur este, ca a fiecăruia dintre noi. Deosebirea de cei care au romanul în sângele lor este că eu mi-am retezat o venă, a curs sânge cât să scriu vreo 300 de pagini, am făcut tăietura cu oarece ştiinţă şi n-am pierit, cum a păţit Esenin care scria :v etoi jizni umirati ne novo/ da i jiti conecino ne novei/ v etoi jizni umirati ne novo delati jizni znaciotelino trudnei/, (să mori în lumea asta nu-i un lucru nou/ nici să trăieşti nu-i al vieţii cadou) terminând cerneala roşie care curgea din vena tăiată.

Eu mi-am ciupit doar vena , picăturile au mâzgălit foile, a fost un gest , l-am săvârşit şi îl voi face public.

Ce vor zice cititorii mei este treaba lor, ce am zis eu e deja zis şi „scripta manent”, ca şi „Viirea la text care „e din scrisul non-literar care i-a făcut puterea!”

Abia scriind acum înţeleg ce apreciere deosebită mi-a dat cititorul meu Gheorghe Iova care vede în tot ce am scris doar pregătirea terenului pentru ajungerea la text, desluşind în cartea mea semne că o voi putea face.

Viziunea reglării alonjei există şi se desprinde chiar din aceste scrieri neliterare.

La pag. 102 eram perfect. Doar la pagina respectivă, doar o clipă, atunci când m-am gândit că măcar la modul fizic eram cel mai puternic, când eram UTM-ist faţă de azi când sunt fără partid şi-mi caut puterea doar în Cuvânt.

Am citit mult, am folosit alonja numită internet şi am plăcerea să dau de ştire despre „…amintitu de bandă Mobius:”eram perfect”: Termenul de biocenoză a fost propus de Karl Mobius în 1877.Între organismele unei biocenoze există numeroase relaţii de interdependenţă::intraspecifice: de reproducere; de concurenţă; interspecifice: de concurenţă; de cooperare; de parazitism; neutre.

Am revenit în 1990 pe cealaltă parte, cu susu-n jos, ca furnicile ce fac şir la nesfârşit pe banda lui Mobius.

Banda lui Mobius Daca te pui in mijoc, vezi o linie cu doua capete. daca te uiti din alt unghi, vezi ca extremele duc in acelasi punct. Eram perfect, fusesem ca tăiat în două, dar am reuşit să fac abstracţie şi de indicaţii şi de eventualele tăituri ca să corespund şi mi-am făcut despre mine o imagine-iluzie, că sunt perfect. Sigur nu mai sunt , dar am fost. Nu voi modifica textul meu iniţial.Curajul de a spune o asemnea propoziţie este deja un text în sine.

Georghe Iova a intuit perfect. Şi ce mi-a scris voi publica integral, cele şase pagini sunt perfecte ca text.

Da, recunosc, nu ştiam eu prea multe despre tex , dar uite că am învăţat şi pot spune că am fost neatent la text, fiind neinstruit. Făceam proză şi nu ştiam(Molliere) şi adevăr grăieşte cititorul meu că textul m-a adus la zi.

Nu ştiu ce va mai face el, textul cu mine, nu am un plan organizat, dar scriu cu bucurie, citesc, compar, scriu, iar citesc, folosesc alonja Internet, mai dau foia şi prin cărţile scriitorilor ruşi, pe care îi degust pe limba lor şi rezultatul e cât de cât promiţător. La îndemnul Lui Gheorghe Iova mă voi apuca şi de tradus, dacă nu mă va traduce viaţa pe mine. Îmi place cum scriu, mai place şi altora, alţii poate strâmbă din nas ,dar a scrie să placă tuturor cititorilor este o imposibilitate absolută. Cine va reuşi va fi singurul scriitor al lumii. Îl vom citi în cor şi vom aplauda zi şi noapte, vom scoate un singur ziar, vom scrie doar despre el, vom înfiinţa edituri care să editeze operele lui , vom folosi cărţile altora drept combustibil în criza energetică ce se anunţă şi va fi multă iubire de literatură pe această planetă cu un singur scriitor.

N-am să fiu acela eu …ce păcat!

Imaginea albului pe care l-am tăiat bucăţi este o imagine care m-a obsedat întreaga viaţă, ca şi aceea a funiei legată de un dud din mijlocul curţii de care ne-am ajutat ca să aducem furaje pentru animalele din gospodărie. Viscolul a fost atât de puternic încât riscam să pornim în zbor odată cu zăpada care se înfăşura în jurul nostru.

Da, să nu minţi mamă, sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le-a rostit mama mea pentru mine şi ceilalţi cinci fraţi, dar recunosc, au fost ca o sfântă învăţătură de care nu am ţinut întotdeauna cont. Nu am minţit prea mult, nu am exagerat, nu am folosit minciuna în locul adevărului, dar am minţit şi recunosc în faţa cititorilor mei pentru a şti că minciuna era aproape principiul de bază care a stat la scrierea textului, „principiile vieţii şi muncii comuniştilor, cel mai mincinos text inventat de comuniştii aflaţi la putere.

Dau o explicaţie. Ezixtă o explicaţie.O are orice Leană, dapăi eu, care mai şi scriu cărţi.

Dacă aş fi iubit pe duşmanii mei, pe ploşniţele scrise în cartea mea ar fi văzut şi ei, m-ar fi lăsat în pace şi mi-ar fi mers bine. Aveam origine sănătoasă şi câteva încreţituri sub părul negru şi ondulat. Aş fi reuşit să evit statul la coadă ca cel mai nou stat. Era un asemenea banc pe acele vremuri, faţă de staul în cur ca cel mai vechi stat.

Pentru comunişti m-am rugat şi atunci şi mă rog şi acum, să-mi fie iertată răutatea, dacă se poate să ajungă la talpa iadului şi cât mai curând cu putinţă, să n-aibă loc de fascişti şi nici de muslumani fundamentalişti, cum zice o biată lenuţă din prejma noastră.

Da, este o adevărată aristocraţie să poţi iubi şi pe „duşmanul tău”, e o dovadă că jertfa supremă a omului Isus nu a fost zadarnică.

Nu sunt la acest nivel, mă străduiesc se pare zadarnic.  Nu voi putea niciodată iubi pe cel care ucide un copil, un bătrân, o femeie, indiferent din ce raţiuni. Credinţa mea se opreşte aici şi gândul alergă la o altă viziune asupra omului care cade în păcatul omuciderii.

Voi ajunge în iad, e aproape sigur, dar voi crede în oameni, în bucuria lor de a fi liberi şi a trăi curat.

De aceea scrierile mele sunt atât de personalizate. pag.31-33

„indiferenţă. cuvântul însuşi mă deranjează, l-aş scoate din dicţionar este cea mai înjositoare întruchipare de conţinut într-o formă de exprimare. Indiferent este sinonim cu tot ce poate fi mai rău pe pământ. La adăpostul indiferenţei creşte turbăciunea, plantă otrăvitoare, violul plantă contemporană, crima plantă universală, războiul plantă istorică. Indiferenţa cuvântul conţinând toate relele din lume.

pag.47, Oană,iată un om cu acest nume, fără de care aş fi fost atât de singur într-o clipă hotărâtoare a vieţii mele. Un profesor, un ardelean, un om, o personalitate de care ţii cont şi care vede şi nimicul de lângă el, adică un biet student pus in insectar de forţele oarbe ale regimului de atunci.

Naşul Caroschi, un personaj pentru un viitor text. Poate va fi, oricum este de neuitat pentru mine.

Cele trei luni din Rusia cu amintiţii din carte, (le voi şterge numele şi le voi lăsa funcţiile) au fost pentru mine o dovadă sintetizată perfect în expresia auzită de la ruşii cu care am lucrat ca translator la Fabrica de geamuri prin anii 80. Kamunizmu pizdeţ. Această expresie este atât de sugestivă încât atunci când s-a întâmplat , mi-am amintit cu câtă seriozitate o pronunţau ei care ştiau mai bine decât noi despre ce este vorba. Noi râdeam. Pizdeţ un un fel de p..mă-si adică ducă-se de unde a venit.

Mai rău era că nu avea nici tată nici mamă. Avea doar învăţători , doi evrei filosofi, şi doi dictatori, primul sifilitic de tânăr.

Aşa că multe am mai auzit eu, dragi cititori calificaţi, scriu acum pentru Ghorghe Iova, am un singur regret. Am pierdut cele mai frumoase discuţii avute vreodată la telefon cu un scriitor. Poate ne-a înregistrat cineva. Poate , iată, actuala securitate „să vă fie de folos”, ca urările de Anul nou. Poate ni le pune pe tavă. Ar fi un nesperat cadou pentru slăvirea cuvântului „vigilenţă„.

Am fost între cadre o vreme ,dar nu în rezervă.

Unu prodecan, sper să trăiască şi să citească , nu avea cum să mă aşeze în rezerva de cadre după ce l-am făcut tâmpit în biroul lui de universitar fără liceu.

Am citit aseară o povestire PROBLEME EXISTENŢIALE  dintr-o carte a Marianei Brăesu, despre un marin dumitru care visa să fie filozof. Citez.”Marin Dumitru, făcu primul pas în cariera lui de filozof. Îşi depuse dosarul. Fu repede aruncat într-o copcă îngheţată de o secretară scârboasă şi vopsită care deschise în grabă dosarul, îl fulgeră cu privirea de pisică sălbatică şi-i strigă. Unde-i diploma de bacalaureat ?”

De furios ce-a fost, pentru a ne umili şi pe prietena mea, a doua zi după Anul nou, când partidul ne mobilizase la studiu, în sala de lectură din Matei Voievod, această demenţă comunistă, s-a apropiat de masa noastră, a obligat-o pe prietena mea să spună o poezie patriotică, ea a recitat Căţeluş cu păru creţ, a râs toată lumea, el s-a înfuriat şi a zbierat la fiul de 7-8 anişori, să spună el. Am auzit o rostire cu voce de copil nevinovat. „Partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare” N-a aplaudat nimeni şi demenţa a luat forme hidoase. Zbiera ca un dement într-o casă de nebuni. Cuvintele spuse nu mai au importanţă.

La pagina 65 sintagmele înregimentate în ghilimele sunt adevăruri pe care le-am scris , le-am şters şi le-am scris din nou. Le las la locul lor. Mă reprezintă.

La rusă intrasem exact cum m-am exprimat. Cumva; cu 10 la Istoria României, cu 9,50 la Română scris şi oral şi cu 4 la rusă, scris şi oral. Am avut de învăţat, dar am reuşit.

Se afişau notele la examene şi eram arătat cu degetul: 

-Ăsta e ala. Ăsta e ala…, adică, ăla cu examenele luate cu zece. Câţiva de nouă. Iar eram perfect. Învăţam pe brânci, a început să-mi placă.(dar nu limba lui Lenin, cum ni se spunea zilnic), mai ales cântecele ruseşti pe care le interpretam la mandolină, imitam balalaica, mai cânt şi acum spre uimirea altora şi chiar a mea. Am crezut că am uitat, nu mai cântasem demult. Textele bată-le vina, dar am luat mandolina în mână, eram cu o familie de foşti elevi, luasem o gustare cu o bere bună şi dintr-odată am atacat un Gopac ca pe vremuri.

Nimic nu se uită când se învaţă bine şi cu bucurie. Bursa republicană cât două salarii de învăţător n-a fost de colo timp de patru ani! Vara mă întorceam de la Bucureşti cu cadouri pentru toţi, parcă m-aş fi întors din Spania de la furat.( căpşuni şi carduri).Iată de ce a fost şi frumos , e viaţa mea şi nu pot minţi că am stat numai în tensiune. Limba rusă a fost mijloc de existenţă, dar şi de bucurie; cărţi , muzică, Rahmaninov, Galeriile Tretiakov, Muzeul Puşkin, Muzeul de literaturaă, casele memoriale ale marilor scriitori, micul apartament al lui Maikovski , unde a murit de plămâni, fusese glonţul prea rece, Lacul lebedelor cu Ulanova, la Klin cu un grup de redactori de la radio Moskova, celebrul pian al lui Piotr Ilici, care se deschide o dată pe an pentru cel mai mare pianist în viaţă ce trece pe acolo, Cimitirul Novodevicie, plimbarea pe râul Moskova, ce vremuri! Separt de grup, cu profesoara mea de la institut. Ermitajul, Iasnaia Poliana, rusoaicele de vârsta mea, Kremlinul, sala armelor,( unde am intrat pe balt cu un grup de studenţi britanici), colegii mei au sat pe afară. Nu m-au invidiat. Doar m-au informat că m-am desprins de grup cu nişte capitalişti.  10 dolari intrarea în 1960 era o sumă. N-o aveam. Am ţinut dolari în mână după revoluţie.

În Franţa am fost cu orchestra Casei studenţilor din Bucureşti. Am cântat la vioară, repetiţii multe, spectacole prin uzine, ajutam cum puteam şi eu regimul, cultura de tip nou. Dar eram alături de Gheorghe Zamfir şi de Stanciu Simion şi de Petre Săbădeanu şi Cicerone Limberea, „cel isteţ ca un proverb”, fiu de preot, voiajor prin politehnică şi cu acordeonul după el toată viaţa. Alături de mulţi alţii, dar şi de securiştii care ne stăteau în coastă ca reprezentanţi ai Ministerului Învăţământului. Toate astea sunt pasta narativă a Galeriei mele, e multă factologie, sunt multe întâmplări de care cititorii se puteau lipsi. Eu am un cerc de cititori care le aşteaptă şi asta mă face bucuros. Pentru ei am scris cărţi în afara literaturii. A fost o viaţă trăită din plin , o acumulare de texte. Am fost în acţiunea textuală ,n-am fugit, nu m-am retras, n-am stricat viaţa nimănui. Şi mai ales n-am scris texte informative, nu-mi amintesc să fi scris vreo reclamaţie în viaţa mea, chiar dacă mi s-ar fi tăiat un deget cu care cânt la vioară. Nu sunt Paganini dar aş fi cântat şi în patru. Ce am greşit am povestit pe larg în carte. Şi nu pot renunţa la dorinţa ce am avut ca cei ce vor citi să ştie ,cum se trăia când eram noi „Tineri şi la trup curaţi” Acţiunea textuală în care am fost sunt chiar cele trei cărţi ale mele care alcătuiesc trilogia Rătăcirea. Titlu sugerat de Gheorghe Iova, care a rostit la telefon două cuvinte, să le ţin minte. Nu le-am uitat. RĂTĂCIAREA ÎNTEMEIAZĂ.  Dar ştiu eu dacă m-am întemeiat? Mai e mult până să ating acest obiectiv. Rătăcesc din plin şi acum, am însă bucuria că voi mai scrie cu mai multă încredere în mine, în cuvânt şi valoarea textului care mă va reprezenta vreodată. Deocamdată cred şi eu ca şi mulţi alţii că scriu literatură. E foarte posibil. Oricum, mulţumesc lui Gheorghe Iova pentru bunăvoinţa de a mă citi şi a mă scrie în cele şase pagini. El e scris în cartea Întemeierea textului, aflată momentan în chinurile editării la editura CEEA CE.2 oferte: 1. bani să-ţi plăteşti telefonul. Nu primesc. l-am desfiinţat. 2. fii biograful meu. primesc şi am început din proprie inţiativă cu citirea operei şi scrierea impresiilor despre unele dintre ele.  Am părerea că s-ar putea scrie , textualiza cam de trei ori mai mult decât a scris autorul Gheorghe Iova, un scriitor cu o viziune cu totul originală asupra literaturii, a cuvântului ei şi a rostului de a scrie.

Aurel Anghel

29.06.2007     13:04:47      Buzău

Domnule Gheorghe Iova, aceasta a fost soluţia aleasă de mine în legătură cu ce mi-aţi scris. Textul va fi publicat aşa cum m i l-aţi trimis, tipărit şi pe o disketă pe care am rătăcit-o. O caut de câteva zile.

Am rugămintea, dacă mai păstrati conţinutul în calculator, să faceţi efortul de a mai transfera pe o altă disketă şi o trimite la adresa mea.

M-aţi scuti de fortul de a rescrie cele 6 pagini, existând şi posibilitatea de a nu scrie exact toate semnele cuprinse în text, semne de punctuaţie, ortografie, etajări specifice unui scriitor pentru care şi albul foii are o semnificaţie. Vă rog, dacă nu vi se pare rugămintea mea prea mare şi inoportună.

Poate voi mai reveni, în funcţie de timpul ce aveţi pentru mine.

Cu bucurie şi aleasă consideraţie,Aurel Anghel.

P:S:Vă mai trimit câte ceva:Începutul unei cărţi de Ghictori pentru cei foarte mici, (Acuş vine 1Iunie 2008 şi Primăria Buzăului abia aşteptă să mă sponsorizeze, că încă n-a virat banii pentru cea de anul acesta) dar şi pentru cei mari. O revistă de la Vioreanu, lansată cu câteva zile în urmă. O reacţie de presă din Helis, Slobozia, Judeţul Ialomiţa. Lucrăm cu vecinătăţile. Mai am puţin şi sar peste Ilfov direct în Bucureşti. Păzea bucureşteni, vine COCORUL.

a.a.  

Anunțuri