Antonia Iliescu:”Tisa si pestisorul de aur. Mitul Cascadei (I) „

Tisa si pestisorul de aur  Mitul cascadei (I)

lui A.M. 21. 09. 2001

Au fost o datã ca nici o datã o mamã, un tatã, un psihiatru si un poet. Mama avea un fiu care era chiar strã-strã-strãnepotul pestisorului de aur din vechea poveste. Tatãl avea douã fiice si pe una o chema Tisa.

Pestisorul de aur, pe nume Tiny, se nãscuse în apele tulburi ale Muresului. Era un pestisor zburdalnic, dar si melancolic si înota cu plãcere în apele care îi dãduserã viatã. Din când în când mai alerga prin cimitire, fugãrit de strigoi si îsi pescuia uneori fratii ca sã-i punã pe grãtar. Se bãtea adesea cu pestisorul Feri si mama lui era tare speriatã ca nu cumva puiul ei sã-si iroseascã solzisorii de aur prin încãierãri pe maidane acvatice.

Tiny crestea si pe mãsurã ce crestea era din ce în ce mai curios sã cunoascã unde ducea firul apelor natale. Asa se face cã înota în fiecare zi din ce în ce mai departe, pânã a ajuns în apele Meusei. Aici a uitat un timp de apele Muresului si noile ape, la fel de dulci si de bune, ba chiar mai bune, l-au gãzduit cu bucurie. El si-a gãsit o nevastã si avu un bãiat si o fatã. Era un sot si un tatã bun. Isi adora copilasii si nu stia cum sã le mai intre în voie. Fiul lui îl iubea tare mult pe Pinocchio. “ Hai tati, mai spune povestea aia cu bãietelul de lemn, care s-a fãcut bãiat ca mine, mare si cuminte!”

Tiny i l-a cioplit din bucãti si bucãtele de lemn din ce în ce mai mici, pânã când Pinocchio a dispãrut. “ – Tãticule, de ce a dispãrut Pinocchio?” – se lamenta micutul. “ – Ca sã lase loc omuletului din el sã iasã la luminã “ – i-a rãspuns pestisorul.

Asa a gãsit el pe acele meleaguri strãine, tot ce îsi dorea. Era fericit. Si fiindcã fusese un pestisor bun si iubitor de oameni, zeul Poseidon i-a dat puteri supranaturale, anume, sã îndeplineascã oricãrei femei care îl va întâlni, diverse dorinte, cum ar fi: sã nascã usor, sã aibe copii robusti, sã fie ele însele sãnãtoase.

Astfel trecurã zile dupã zile, ani dupã ani si veni si clipa când mama pestisorului, care-i ducea dorul prin apele Muresului, îsi dãdu sufletul la ceruri. Tiny a plâns el ce a plâns, dar apoi a continuat sã trãiascã ca mai înainte, îndeplinind dorintele altora si înãbusindu-si cu tãisuri de sãbii si împunsãturi de sãgeti, amintirile despre casa pãrinteascã, prieteni si pãrinti. Mentorul lui, Cioran, îi spusese cã doar asa poti scãpa de dor si alte fleacuri de felul acesta. Avea toate dorintele împlinite si atinsese o anumitã stare de echilibru. Dar, fãrã sã prindã de veste, el devenea pe zi ce trecea tot mai melancolic. Inota zilnic în apele când albastre, când gri ale Meusei, dar gânurile îi cugeau mereu spre apele Muresului. Vorbea des prin ultrasunete cu prietenii lui din copilãrie de prin apele natale, sau de pe meleagurile helvetice sau ale Anzilor Cordilieri. Asa se face cã fiecare stia ce i se întâmpla celuilalt si cãutau sã se sprijine reciproc.

Prin anul 2001 Tiny intrã într-un adevãrat vârtej de coincidente. Toate erau însã niste semne pe care i le trimitea mama lui de pe lumea cealaltã. Se împlineau exact 5 ani de la moartea mamei lui. Ea plecase anume într-o zi de Pasti, pentru a-l preveni cã va continua sã trãiascã si sã fie mereu în preajma lui.

La început el nu stia ce sã creadã. Pânã într-o zi – ziua de 15 aprilie, tot o zi de Pasti – când a venit la el Tisa, o apã micã. Era si ea, ca si Tiny, un copil a meleagurilor Muresului. Venise fiindcã avea un mesaj pentru pestisorul de aur si i l-a spus în felul ei. Ea însã nu stia atunci cã era trimisã anume ca sol al lumii suprasensibile. Pestisorul a fost la început mirat, apoi curios sã pãtrundã cât mai adânc în vârtejul de coincidente, fiindcã si el iubea lucrurile stranii si dorea în adâncul firii lui sã patrundã în lumea lor magicã.

Tisa era o apã firavã, care multã vreme se vãrsase cuminte în Mures. Dar într-o zi, sãtulã si scârbitã de unele lucruri urâte sãvârsite de cei mari si tari de pe pãmânt, i-a venit sã plece în lume. Astfel, a ajuns si ea tot pe malul Meusei, la 12 km de locul unde pestisorul îndeplinea dorinte.

Tot umblând ea prin lumi necunoscute, a uitat într-o zi cine este si ce avea ea de fãcut pe lume. Un singur lucru n-a uitat: de unde venise. Gândurile si visele o purtau mereu acasã, ca sã fie împreunã cu ai ei. De atâta dor s-a îmbolnãvit si rãtãcea prin lume strigând mereu în tãcere : who am I ? De atâtea lacrimi câte a vãrsat era sã se înece în propiile-i ape, care dãduserã mult peste albie. Asa au rodit multe câmpii strãine, hrãnite de lacrimile ei, care nu încetau sã curgã.

Pestisorul i-a iesit în cale chair din al doilea an dupã ce sosise si ea pe aceleasi meleaguri. Tisa nu stia atunci cã el putea împlini dorinte rostite si nerostite; dar chiar dacã ar fistiut, ea nu avea la vremea respectivã nici o dorintã. In acea zi magicã de 15 aprilie, ea s-a hotãrât sã meargã la pestisorul de aur. Tatãl ei se fãcuse duh bun, cu mari dregãtorii în cer. Si i-a condus pasii cãtre lumea bisericii si apoi cãtre pestisor.

Când a intrat la el în cabinet, a luat-o ameteala. Duhurile erau pe aproape si ea le simtea, asa cum apele dau de veste la cea mai micã adiere de vânt, tremurând pe margini de cercuri. El i-a spus atunci un cuvânt care avea sã-i schimbe Tisei destinul. Cuvântul acesta de început, la fel de misterios ca si tainele creatiei, s-a numit “coincidente”. Auzind cuvântul, Tisa si-a dat seama cã acestea erau semne sfinte.

Cele douã duhuri de pãrinti – mama pestisorului si tatãl Tisei – ticluiserã ceva în cer. Copiii lor erau prea nefericiti si prea mândri ca sã o recunoascã. Au chemat în ajutor douã spirite luminate – pe Jung si pe Blaga – care si-au suflecat mânecile si s-au pus pe treabã. Jung a început sã caute în sacul cu sincronicitãti si a scos de acolo tot felul de coincidente, care mai de care mai nostime si mai sugestive, presãrându-le peste tot, în loc de hranã pentru pestisor si în loc de alge pentru Tisa. Blaga a lovit simultan cu bagheta lui fermecatã sufletele celor doi copii rãtãciti si a spart pietrele din suflet, lãsând sã iasã din nou la luminã dorul-dor, cu diversele lui forme: de casa pãrinteascã, de ape, de munti, de iubire.

Tisa, urmând sensul semnelor, se simtea mereu îndrumatã spre anumite cãrti, care-i cãdeau întâmplãtor sub ochi. Desi era destul de zgârcitã, ea se simti împinsã de duhuri, sã dea si pestisorului din comorile ei. Intr-o bunã zi pestisorul i-a spus Tisei:

– N-ai cumva prin bibliotecã o carte despre biografia lui Blaga?

Nu dupã mult timp, împletindu-se în alte siruri de coincidente, Tisa a gãsit în bibliotecã „Luntrea lui Caron”, scrisã chiar de poet. Asa a aflat pestisorul cã, desi avea toate dorintele împlinite, oricând se mai pot ivi alte dorinte noi, nebãnuite, care stau agãtate în ciorchini, pe spirala existentei. Cartea, cu vraja sensurilor ei, cu uimitoarele coincidente, care se împãrteau ca pâinea între frati între el si Tisa, l-au vindecat pe pestisor de melancoliesi de frustrare si l-au împins sã mai înoate într-o varã prin apele natale, împreunã cu prietenii lui din copilãrie.

Când s-a întors din Ardeal si a întâlnit-o pe Tisa, i-a povestit despre o cãpitã de fân si o cruce si despre casa bunicii. Aceate lucruri au emotionat-o adânc pe Tisa, cãci si ea avea amintiri legate de fân si sfintenie în casa bunicii. Apoi, el i-a mai povestit despre Brâncusi si alinierea marilor lui opere pe axa nemuririi. Asa i-a grãit pestisorul, în timp ce ea, Tisa, era pierdutã în ochii lui de culoarea mierii de salcâm si nu îndrãznea sã spunã nimic. Pestisorul i-a mai povestit cum îl revãzuse pe bãtrânul lui tatã, care tare s-a mai bucurat cã feciorul lui nu l-a uitat.

Pestisorul de aur, cel care avea toate dorintele împlinite, s-a trezit cã începuse sã o doreascã pe Tisa cu o fortã nebuneascã, ca si cum în ea s-ar fi concentrat si muntii si apele de acasã. Ea încarna tara lui si o iubea mai mult decât orice pe lume.

Dorul-dor l-a împins la unele imprudente: a privit-o cu prea multã cãldurã si Tisa s-a speriat. S-a speriat de câtã luminã se revãrsa din ochii lui tesuti din raze de soare. El îi privea ochii, ea îsi sãruta ochii. El îi privea buzele, buzele ei se sãrutau singure. El o îmbrãtisa cu toate razele si cu tot aurul din fiinta lui si atunci ea se lua în brate singurã. Deodatã însã, Tisa a simtit cã se desprinde de pãmânt si cã e gata sã atingã soarele. Aunci ea si-a tulburat apele, ca nu cumva efectul de oglindã sã îi orbeascã pe amândoi. Pestisorul, care era o fire tare mândrã, s-a îmbufnat si a amenintat-o cã o sã-i sece apele. Tisa s-a speriat atunci rãu de tot. Pestisorul, care avea în fond un suflet blând, vãzând acestea, a vrut s-o îmbuneze: „ As vrea sã-mi dai o casetã cu muzica ta.”

Tisei îi plãcea sã cânte si imortalizase rudimentar, pe fire de salcie, diferite sunete care teseau melodii si cuvinte, iar ele spuneau povestea ei. Atunci Tisa s-a îmbunat si i-a pregãtit o casetã din fire subtiri si mlãdioase de salcie tânãrã. Când a fãcut selectia de pe vechi casete îmbãtrânite si prãfuite, ea n-a avut nici o logicã, nici o intentie. Asa se întâmpla si atunci când se punea pe cântat: lua salcia si se lãsa purtatã de undele ei moi, care îi aduceau mesaje de la ceruri. Când a reascultat ce imprimase pe acea casetã, a vãzut cu uimire cã a 15-a melodie era tocmai „Biografie”, scrisã pe versurile lui Blaga, demult în tineretea ei. A mai vãzut cu uimire, cã unul dintre cântecele ei se numea „Dor, dor”. Toate aceste mici descoperiri au fãcut-o sã tremure de emotie, dându-si încã o datã seama de cât de fidele si insistente erau semnele.

Decând îl întâlnise pe pestisor, în acea zi de 15 aprilie, Tisa nu mai stia ce sa creadã. El citea în ea ca într-o carte deschisã si o lãsa mutã de uimire de câtã clarviziune avea. Asa se face cã ea si-a legat gândurile de el si de tot ce însemna viatã. Seara, nu mai adormea cu gândul la tatãl ei mort, întins vânãt în sicriu. O obsedau buzele lui triste, încremenite într-o resemnare amarã, cea a omului care nu voia încã sã moarã. El sperase sã mai apuce sã îsi mai vadã o ultimã oarã fiica lui dragã. Dimineata când se trezea, gândurile nu-i mai cãdeau în gol si nu mai rãtãceau în universuri îndepãrtate si stranii, pe care dorise cu ardoare sã le cunoascã cât mai repede. Toate ploile gri, care altã datã îi plângau pe fatã, acum ea le îmblânzise. Le aduna constiincioasã într-un buzunar impermeabil, pe care îl avea sub inimã.

Si din zi în zi, prinzând puteri, Tisa a început sã umble iarãsi prin lume, fãrã a-si mai tine ochii ascunsi. A început sã urce muntii, sprintenã si voioasã, fiindcã vrerile pãrintilor fuseserã împlinite.

Când a ajuns pe vârful muntelui soare, din Tara fericirii târzii, ea si-a deschis în sfârsit buzunarul de sub inimã si a lãsat apele-lacrimi în grija soarelui, sã le albeascã, sã le vindece de durere si sã le dezlege de blestem. Si toate ploile din lacrimi si lacrimile din ploi au devenit, ca prin minune, picãturi de apã-luminã caldã. Asa s-a nãscut o cascadã minunatã, cu ape ondulate, care cãdeau pe stânci ca pletele unei zâne. Astfel, Tisa aflã cine era ea.

Pestisorul de aur venea din când în când si înota contra curentului, în susul pletelor alb-aurii ale apei, pânã ajungea lângã inima Tisei. Stãteau acolo amândoi, câteva secunde, cât o eternitate si nimeni si nimic nu le putea tulbura fericirea.

Si asa s-au gãsit ei, La cumpãna apelor, de lângã Portile dorului, vegheati de mandala conturatã de cele patru spirite, ca patru piloni ai unei noi existente: o mamã, un tatã, psihiatrul si poetul.

Si numai Dumnezeu stie ce-o sã mai fie…