Elena Armenescu -” Seara in Capitala ”

ELENA ARMENESCU

Seară în capitală

„ Să amuţească buzele mincinoase care vorbesc cu îndrăzneală, cu
trufie şi dispreţ celui neprihănit.

O! Cât de mare este bunătatea Ta pe cere o păstrezi pentru cei ce se
tem de Tine în faţa fiilor oamenilor” (Psalm 30-18, 19).

Da, aici s-a deschis cartea sfântă azi când vorbeam cu M despre
nimicnicia lumii, războiul nevăzut al teroriştilor, explozia din
metroul londonez care a secerat zeci de vieţi după multe alte atentate
cu bombă în diferite părţi ale lumii şi după dezastrele naturale
despre care suntem informaţi zi dezi, seară de seară, la jurnalul de
actualităţi.

-Firea umană, zice M este înzestrată de bunul Dumnezeu, de Marele
Programator, cu toate tendinţele, pasiunile si exuberanţa necesară
desfăşurării lor, cu instinctele primare ale supravieţuirii

într-un mediu ostil dar si cu capacitatea de transcendere, de aflare a
sacrului, să fie el înt-adevăr templul, salaşul vieţii şi al
iniţiativelor. Că este sau nu în concordanţă cu ce oferă
contemporaneitatea fiecărui timp în care el trăieşte, ba mai mult
decât atât, să-şi depăşească semenii, dar în bine, nu escaladând răul
ci stimulându-l sa se manifeste la cele mai mari amplitudini, sub cele
mai subtile forme, rămâne să dmonstreze fiecare prin faptele sale.

-„Să amuţească buzele mincinoase” (reiau eu citatul), Doamne!dar care
dintre oameni nu a minţit sau nu s-a minţit pe sine niciodată de când
s-a născut? Oare chiar toti suntem condamnaţi la amuţire? Prin ce
metode? Noi, oamenii conştienţi de faptul că Dumnezeu ne-a conceput
după chipul şi asemănarea Sa, trebuie să găsim o soluţie de salvare.

-Toate minţile luminate, strălucite , din  cele mai vechi timpuri,
s-au aplecat asupra găsirii unei căi, de a ajunge la armonie, pace şi
bună înţelegere.

-Este adevărat că sunt mari diferenţe în primul rând culturale între
oameni, că puterea lor de înţelegere şi capacitatea analizei
evenimentelor ori fenomenelor înconjurătoare, nu este egală, de aceea
unii vorbesc „cu îndrăzneală”, cu trufie şi dispreţ celui neprihănit,
adică celui ce încearcă să se  menţină curat într-o lume a murdăriei
văzute şi nevăzute, să se îndepărteze de sursele „nămolului”, ale
bălăcelilor în mlaştinile ignoranţei, ale neadevărurilor, ale
trufaşilor, ale încrezuţilor mediocri.

– Da, da , ale mediocrilor şi chiar a proştilor; ţi-aminteşti
proverbul”Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”

-Uită-te în jurul nostru acum. S-a ajuns în etapa când prostia chiar
urlă pe străzi. Parcă este un urlet continuu, auzit doar de cei
sensibili, cei născuţi să fie înzestraţi cu receptori, care se deschid
mai ales serile, când aceşti oameni vor să lase să vină spre ei pacea
îngerească. Ce aud ei în schimb? Alarme auto declanşate spontan sau
stimulate de trecerea unui câine care se atinge de o aripă a maşinii,
ori aud frâne puse brusc, cu sunetele ascuţite de supunere forţată a
fierului sub voinţa unui şofer paranoic, sau poate a unuia cumsecade
care fereşte un beţiv care tocmai dădea colţul străzii fără să se
asigure.

Afirm toate acestea, pentru ca chiar ieri seară, pe la ora 23,15
m-a sunat doamna profesoară C

o persoană mai în vârsta, cercetator, o erudită, care după un scurt
schimb de salut, mi-a spus disperată: doamnă, nu pot să adorm pentru
că sună sirenele, latră câinii, e un vacarm,  faceţi ceva, duceţi-vă
la radio, la tv, scrieţi articole, protestaţi, organizaţi manifestaţii
ale societăţii civile, că nu mai putem, nervii nostri nu mai suportă
atâta stress, o să înebunim cu toţii aici în oraşul ăsta, îmi vine să
deschid geamul şi să urlu…

– Doamna profesoară, zic eu, acum la ora 23,20 vreţi să mai adăugaţi
vocea dumneavoastră acelor „sirene” care v-au deranjat? Vă daţi seama
că sunteţi prima care trebuie să rezistaţi, să vă calmaţi, vă rog să
vă reculegeţi, luaţi din bibliotecă una din cărţile preferate, poate
chiar un autor antic şi călătoriţi cu el pe ţărmurile Mării Egee,
mergeţi în Grecia. Doamnă profesoară, părăsiţi mental cartierul acela!
Dumneavoastră aparţineţi unei lumi pe care, mulţi dintre vecinii
dumneavoastră nu o cunosc. Impactul dumneavoastră cu noua tehnologie
este mare, tocmai pentru că veniţi de departe

în timp şi acum cei ca dumneavoastră, ce se alătură coloanei umane ce
mărşăluieşte spre nicăieri, sunt în mare dificultate, sunt
dezorientaţi, simt oarecum rătăcirea. I-am adus şi alte argumente,
prelungind convorbirea, încercând să-i sugerez regăsirea armoniei, a
echilibrului interior.

– Mulţumesc, faptul că am vorbit cu dumneavoastră m-a mai liniştit.

-Mă bucur! răspund eu. Noapte bună!

Mă bucuram într-adevăr că s-a liniştit, numai că, eu adormisem la ora
23,oo, şi telefonul m-a deranjat efectiv, primul somn, cel profund a
fost tulburat şi simţeam o oarecare ameţeală  (nu era pentru prima
oară!). Pe jumătate buzele mele au fost mincinoase, din dorinţa de
a-mi proteja interlocutoarea, dar în realitate nici un trezit din somn
nu poate să-ţi producă bucurie, mai ales când eşti pus în situaţia să
vorbeşti despre…cauzele care nu-i lasă pe oameni să doarmă.

Aici apare complicaţia. Viaţa este foarte încâlcită, ca un ghem
deşirat ale cărui fire s-au încurcat şi când tragi de un capăt, dacă
nu eşti atent, se mai face un nod.

-Trebuie totuşi să fie un anumit secret al menţinerii stării de
echilibru, zice M

-Nu există nici un secret, totul este aici în cartea cărţilor, în
Cartea sfântă, aşa cum bine ştii şi tu, care doar din când în când te
mai apucă asa…câte o „criză”.

– Lasă-mă pe mine, spune ce înţelegi tu!

-Opţiunea mea o ştii: contactul şi legătura permanentă cu natura, cu
creaţia Domnului, în toată splendoarea ei. Să nu treacă o zi fără să
te bucuri de pomi, de arbori, de iarbă, de flori, de cântecul
păsărilor, de cerul senin sau înnorat, de vânt, de ploaie, de razele
soarelui. Trebuie să-ti acorzi timp pentru toate acestea.Găseşte-ţi
timp şi seara câteva minute şi priveşte cerul înstelat, ori întunecat,
adânc, profund, înfricoşător, copleşitor de tainic.

Stii, o dată , un pacient a fost întrebat de medicul lui psihiatu:” de
când nu ai mai privit cerul?” Omul stă, se gândeşte, se agită puţin în
scaun, îndreaptă privirea spre pământ, se uită apoi spre perete
evitând privirea doctorului.

-Hai, răspunde!ţi-ai amintit? insistă medicul, cu o voce caldă, dar
fermă, privindu-l insistent.

– De vreo 4 -5 ani, vine răspunsul cu glasul pe jumatate, oarecum
strangulat, parcă ruşinat, exprimând un sentiment de culpabilitate, pe
care-l simţise chiar din clipa când fusese întrebat.

Revenind, mă întreb: cum e posibil să nu te uiţi la cer
4-5 ani? Unde ţi-ai trimis gândurile?

Doar pe orizontală, până la piaţă?

De aceea a doua parte a răspunsului ţi-o dau recitind:” O cât de mare
este bunătatea Ta pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine, şi
pe care o arăţi celor ce se încred în Tine” (prin urmare cei care-l
caută şi îl cunosc). Sublinez încred, adică încrederea în cineva
puternic Puternic, ETERN şi evident Drept, Iubitor şi Iertător, aşa
cum nu poate fi altcineva decât Creatorul tuturor văzutelor şi
nevăzutelor..

      Elena Armenescu

                  Iunie 2006 Bucuresti

–
Revista SEMANATORUL
________________________
Serie noua # Editor: ARP\n
ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU
Adresa Postala:str.Ciprian Porumbescu nr.10
BUCURESTI,ROMANIA,cod postal 010652
tel/fax:0040/21/317.01.14
Redactia:0040/21/317.01.10
Posta electronica:\nredactia.semanatorul@gmail.com

http://www.semanatorul.ro

–
Dr.Artur Silvestri
http://artursilvestri.wordpress.com\n

professeur de Gestion Immobiliere &expertise patrimoniale”,1] ); //–>            Sigur există şi relatiile interumane, dar acum eu sunt în
situaţia să afirm că romanii ştiau ei ce ştiau când spuneau” Non licet
bovis, quot licet Iovis”. Peste puţin timp M, care se afla la mine în
vizită, pleacă spre casă.Rămân singură.

Deodată lumina se împuţinează, cerul se întunecă. Se aud primele
tunete. Se declanşează furtuna însoţită de ploaie. Picături(le) mari
izbesc cu furie în ferestre. În locul unde trebuia să fie geamul, în
bucătărie nu este decât o sită care să ne apere de invazia unor
intruşi nedoriţi (ţânţari, muşte). Apa este proiectată pe gresie.
Fulgeră. Aştept tunetul şi apuc să număr până la cinci, pana-l aud .
Mă gândesc la viteza luminii şi la cea a sunetului. Pot calcula
distanţa de la mine până la nori, dar nu o fac, zâmbesc. Sunt
recunoscătoare Creatorului si minţilor luminate de Dumnezeu care au
adus informaţii de-a lungul veacurilor,  ca eu, azi, aici, asemeni
multora să pot înţelege, sa stiu mai mult.

      Elena Armenescu

                  Iunie 2006 Bucuresti