Theodor Codreanu: „Lectia de umanism”

MODELUL CULTURAL ROMAN

_______________________________________________

Astazi, e la moda curentul postmodernist de sorginte americana cunoscut sub denumirea de political correctness. Il imbratiseaza cu intransigenta revolutionara, in numele unei imaculate moralitati “europeniste”, numerosi intelectuali „cu greutate”, de la Gabriel Liiceanu (autorul celebrului Apel catre lichele) ori Tudor Octavian si pana la Ion Bogdan Lefter sau Liviu Antonesei. Ei si comilitonii sunt noii judecatori publici, multi dintre dansii devenind teleintelectuali, formatori de opinie, din al caror cuvant se decid adesea destine politice sau culturale. Si pentru morti, si pentru vii. Asa s-a decis ca maresalul Ion Antonescu nu are ce cauta in spatiul public romanesc, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Const.-Virgil Gheorghiu s. a. trebuie sanctionati drastic pentru simpatii de dreapta in tineretea lor, ca Noica a fost un „colaborationist” al regimului Ceausescu si trebuie respins ca filosof pentru ca a pariat pe national, gasind ca are relevanta filosofica un „sentiment romanesc al fiintei”, ba a mai si vazut in Eminescu „omul deplin al culturii romanesti” etc. Intr-un asemenea context, s-a „bucurat” de revolutionara „demitizare” si doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga (careia familia mea ii ureaza sanatate si ani buni la cei 85 de ani daruiti de Dumnezeu!). Si ea a fost „colaborationista” inraita si, in consecinta, opera domniei sale trebuie aruncata la cosul de gunoi al uitarii.

Cu siguranta, d-na Zoe Dumitrescu-Busulenga nu este o „revolutionara”. Inca Baudelaire ii impartea pe scriitori in „progresisti” si „sintetizatori”. Primii au in maini port-drapelul modelor, al experimentelor si sunt, fireste, iconoclasti si militanti. Ceilalti vin mai la urma, privesc lucrurile mai cu detasare si cu toleranta reala iar nu vorbita, ideologizata, cum o fac, de exemplu, „progresistii” postdecembristi. Acestia vorbesc despre „toleranta”, dar, in fapta, sunt de o intoleranta crasa. „Progresistii” (altadata comunisti cu avant, azi „europenisti” cu tot atata avant) ies la suprafata in momentele de criza, de „revolutie”, mediul lor ideal fiind turbulenta; „sintetizatorii” isi au locul si rostul lor in societati si culturi asezate, maturizate ca spirit critic. Dar sa ai luciditatea si seninatatea privirii critice in medii involburate e cu atat mai dificil. Ai nevoie sa fi cunoscut multe ca sa gasesti puterea creatiei sintetizatoare in vremuri nefiresti. Asta nu inseamna indiferenta sau compromis. Or, doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga este un asemenea spirit umanist. A-i cere sa se comporte nefiresc inseamna mentalitate procustiana. Ioanide, eroul lui G. Calinescu, este profund ancorat in linistea pasionata a constructiei de case si de catedrale in vreme ce intreaga lume din jur se arata ravasita de volbura „deconstructiei” pasionale pe fondul distrugator al razboiului. Putini au inteles tainele structurii acestui personaj extraordinar si, de aceea, n-au priceput nici comportamentul, in mizeria istoriei, al lui G. Calinescu insusi. Nu ma mira ca si el a fost acuzat de „colaborationism”, uitandu-se ca a mentinut, cu geniul sau, cultura romana in albia umanismului de adancime, distonand cu superficialitatea mutilanta a proletcultismului. Or, asta a facut si Zoe Dumitrescu-Busulenga, in vremuri jubilative pentru „progresisti” ca Sorin Toma, Ov. S. Crohmalniceanu, I. Vitner, Dan Desliu sau Ileana Vrancea. O recunosc unanim fostii studenti ai doamnei Zoe. O recunoaste pana si un acuzator postdecembrist ca d-l Gabriel Liiceanu, in dedicatiile pe cartile daruite profesoarei inainte de 1989, in care preciza ca in anii studentiei i-a „hranit pasiunea pentru bine si frumos”, iar nu pentru cultura mincinoasa, mutilatoare, impusa de ideologii marxist-leninisti. Oare e putin lucru? Nici vorba! Si atunci unde este impostura? In umanitatea de profunzimi spirituale sau in vicleniile versatilismului acuzator?

Alex. Stefanescu a scris un text splendid pe aceasta tema, in deplina cunostinta de cauza. In 1966, student fiind, a fost anchetat de securitate in urma unui denunt (si tineti seama ca faptele se petrecea in perioada „dezghetului” ideologic!) facut de un coleg, George Radu Serafim. Lucrurile au mers atat de departe, incat s-a pus problema nu numai a excluderii din U.T.C., dar si din facultate. In sedinta decisiva, acuzatiile oficiale, sustinute de conformisti, au devenit fulminante prin rechizitoriul denuntatorului. D-na Zoe Dumitrescu-Busulenga se afla in prezidiu si avea cuvantul decisiv. Isi aminteste Alex. Stefanescu: „Prelegerile sale de literatura universala nu erau niciodata prezentari neutre ale unor autori si opere, ci emotionante lectii de umanism. Dar – imi spunea cu ironie amara in sinea mea – principiile nobile enuntate ex cathedra nu sunt aplicabile in viata de zi cu zi. Ma inselam si eram nedrept. Chiar in clipa aceea, Zoe Dumitrescu-Busulenga l-a fulgerat cu privirea pe George Radu Serafim si l-a admonestat cu dispret:

– Dumneata iti depasesti atributiile! Stefanescu este un student eminent si soarta lui o hotaram noi, profesorii sai, nu dumneata.

Nu eram un student eminent. Dar profesoara mea a facut aceasta afirmatie ca sa pastreze discutia in raza competentei sale profesionale”. (Zoe Dumitrescu-Busulenga a spus nu securitatii, in Omagiu. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga la 80 de ani, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 2001, p. 149).

La deliberare, punctul de vedere al profesoarei s-a impus. Un astfel de comportament a fost constanta personalitatii Zoei Dumitrescu-Busulenga. Dar dupa 1989, in umanismul lor ciudat, unii au uitat lectiile de umanism ale profesoarei. Precum Gabriel Liiceanu si altii, care au preluat ceva din rechizitoriul lui George Radu Serafim. Cand a propus – isi aminteste iarasi Alex. Stefanescu – unei reviste de prestigiu un articol despre Zoe Dumitrescu-Busulenga, cineva din redactie „a strambat din nas”. Iar, in aceeasi seara, la televizor, l-a vazut pe George Radu Serafim, ramas tot „revolutionar” dupa 1989, „tunand si fulgerand impotriva securitatii…” Extraordinar, nu?!

THEODOR CODREANU