~Corespondenta Pamfil Seicaru -Ovidiu Vuia (fragmente)

Giessen, 7 Oct. 1976

Mult Stimate Domnule Pamfil Şeicaru.

Am primit scrisoarea dvoastră care m’a bucurat foarte mult. Vă mulţumesc pentru detailatele informaţii privind cazul Fany Rebreanu, care au constitui totodată şi un mic şi preţios medalion de cultură românească. De-altfel şi înainte de a primi lămuririle Dvoastră am intuit, după cum v’am scris, întreg adevărul.

Vă rog să-mi trimiteţi cât de urgent “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi m’ar cinsti dacă ar purta şi o semnătura a Dvoastră. Pentru toată admiraţia pe care o am pentru dvoastră m’ar onora s’o am în biblioteca mea.

Sigur, ţin să mă înscrieţi pe lista celor abonaţi şi la viitoarele dvoastră publicaţii. Istoria presei româneşti scrisă cu talentul, priceperea şi experienţa dvoastră o prevăd ca pe un unic monument al culturii româneşti.

În ce mă priveşte, să vă dau câteva informaţii cerute de-altfel de dvoastră. Giessen-ul este la 60 km nord de Frankfurt am Main, deci nu aproape, dar nici prea departe de Muenchen şi vă asigur că mi-ar face plăcere să vă am odată oaspetele meu aici la Giessen, dar bine înţeles nu în calitate de medic. Sunt specialist în bolile nervoase cercetate de mine ca neuropatolog. Deci sunt ceea ce se cheamă cercetător ştiinţific, specialitate exercitată şi în Cluj, apoi la Bucureşti, iar din 1970, la Munchen şi, în prezent, la Giessen.

Vă rog însă să nu vă lăsaţi înşelat de meseria mea fiindcă preocupările mele depăşesc cu mult specialitatea în care lucrez.

Sunt absolut de acord cu ceea ce aţi scris în 1941 despre Istoria literaturii române de G. Călinescu. Acum mă simt nevoit să vă fac o mărturisire, aproape copil prin 1943-1944, cartea lui Călinescu m’a fascinat, cu toate că tata mă avertizase asupra adevăratului ei conţinut. Mult timp am socotit-o drept cartea mea de căpătâi şi iertam autorului “inexactităţile lui istorice”, lăsându-mă furat de metaforele spumoase, fuga de idei, de comparaţiile sonore fără niciun suport real, pe care le întrebuinţa criticul impresionist, nu chiar rar. Consideram respectiva lucrare, ridicată la cub prin dimensiunile sale, şi dacă admiteam că nu-i în niciun caz o istorie adevărată, este preţioasa din punct de vedere literar, neputându-se contesta şi cred că aici sunteţi de acord cu mine talentul literar al criticului impresionist.

A trebuit să treacă oarecare vreme până să-mi dau seama că dvoastră aveţi dreptate, cartea lui Călinescu e o buruină neplivită a culturii româneşti, recunoscându-i-se locul lângă torsul numit Istoria literaturii române contemporane de Ov. Crohmălniceanu, cel ce consideră că singurul poet român de talie mondială ar fi … Tristan Tzara.

Recitind nu demult Viaţa lui Eminescu de acelaşi G. Călinescu, tradusă în germană, am rămas rău impresionat de felul cum descrie boala marelui poet român. Mai la fiecare pagină vorbeşte de sifilisul “care-i joacă în sânge”, de “infecţia luetică ce-i întuneca minţile” etc. etc. şi asta într’o epocă în care sifilisul nu cunoştea un diagnostic serologic reacţia Bordet-Wassermann fusese descoperită în 1906, reacţie pe care ne bazăm astăzi în diagnosticul pozitiv al bolii sifilitice.

Analizând tabloul clinic al bolii lui Eminescu aşa cum apare el descris de medicii germani, dar şi din observaţiile prietenilor contemporani cu poetul, Vlahuţă şi Slavici, ne arată cu certitudine că Eminescu nu a suferit de sifilis cerebral, inclusiv paralizie generală progresivă.

G. Călinescu citează şi un act de autopsie executată la poet, din analiza lui reese creierul său nu avea modificări patognomonice pentru sifilisul cerebral ca atrofia difuză cerebrală, greutatea era de 1490 gr. ca a lui Schiller, mort de o boală pulmonară deci se poate trage concluzia definitivă că Luceafărul poeziei româneşti nu a avut semne de sifilis cerebral, boala lui corespundea unei psihoze de tip maniaco-depresiv, în cursul căreia cum o demonstrează şi cazul lui Hoelderlin, schizofrenic cronic suferind mai bine de 40 de ani, boala psihică permite creaţia artistică, datorată menţinerii facultăţilor de bază cerebrale prin care se poate realiza, prin luciditatea respectivă actul în sine, creator.

De unde se poate deduce că Eminescu a suferit de o boală psihică ce nu-i anula capacităţile creatoare deci nu a suferit de o mare întunecime cum îl condamnă G. Călinescu şi Perpessicius deci între anii 1883-1889 a fost capabil să creeze, cum ne stau exemplele traducerii unei Gramatici sanscrite de Fr. Bopp, sau admirabila adaptare la măsura alexandrinului românesc a piesei lui E. Augier, prin intermediul traducerii în germană Lais a lui K. Saar, ultimul fidel iambului endecasilabic, însuşit şi de autorul francez.

Cred, stimate dle Pamfil Şeicaru, că îmi înţelegeţi preocuparea de a restabili anumite realităţi privind boala poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, nu numai pentru a cinsti memoria marelui bard care a iubit înainte de orice “ADEVĂRUL”, dar şi pentru a-i reda cei şase ani de viaţă creatoare între 1883-1889, care pur şi simplu i-au fost furaţi de nişte exegeţi mult prea zeloşi de a-i menţine un nimb romantic, pe care nu l-a avut, dacă nu au căutat chiar să-i reteze aripile de albatros, cum sigur a procedat G. Calinescu.

În ziarele vremii circula zvonul, susţinut de sora poetului şi de prietenul Bădescu, după ei M. Eminescu ar fi murit în urma unei lovituri la cap primită de la un alt bolnav, P. Poenaru. De data aceasta, sunt de acord cu G. Călinescu, teoria traumatică nici nu intră în discuţie, lipsesc atât clinic cât şi patologic simptomele specifice pentru o atare etiologie.

Mă opresc aici, stimate dle Pamfil Şeicaru, asigurându-vă că sunteţi nu numai o mândrie a exilului românesc dar şi un demn exemplu de urmat. Unicul ce poate da întradevar roade spirituale adică aparţine veşniciei.

Tot ce scrieţi Dvoastră de C. Stere sau Aurel Popovici mă învaţă să iubesc oamenii de valoare, ce au fost pe nedrept uitaţi, dar aducându-i mai aproape de inima mea, scrisul dvoastră mă înalţă şi mă purifică, în cele dintâi prin iubirea cerească ce mi-o dăruiesc operele dvoastră, acum mă refer la minunatele portrete plutarchiene prin care faceţi limba românească mai frumoasă, mai vrednică şi mai armonioasă.

Pentru cerul coborât în sufletul meu Fiinţa din mine, vi se închină!

Cu toată dragostea, stima şi admiraţia

al dvoastră

Ovidiu Vuia

P.S.: Se poate constata că maestrul n’a dat niciun răspuns privitor la preocupările mele eminesciene, iar eu pe-atunci şi o fac în continuare am interpretat tăcerea lui ca pe un omagiu adus omului de specialitate, la care el nu avea nimic ce să adaoge. E atitudinea omului ce preţuieşte adevărul şi nu se grăbeşte ca atâţia alţii să-şi dea cu părerea nu mai ca să spună şi el ceva, încurcând lucrurile, tocmai fiindcă ideile sale nu au nicio legătură cu subiectul tratat.

Eram la începutul corespondenţei noastre şi mai intra în joc şi sfiala învăţăcelului să nu-şi supere maestrul. Azi îmi pare rău că nu l-am provocat mai târziu când raporturile noastre, păstrând proporţiile, erau ca cele dintre doi prieteni, mai ales marele ziarist sublinia acest lucru şi nu o dată.

Dar sigur că avea multe să-mi spună în legătură cu boala poetului, chiar dacă se puteau combate cu o simplă argumentaţie. Ori împărtăşia el, cumva vechea teorie a sifilisului atât de convingător încât problema îi părea închisă, deci, inutil de a mai fi abordată?

Greu de admis o atare interpretare fiindcă dacă ar fi fost de altă părere, Pamfil Şeicaru nu s’ar fi retras în tăcere asta ar fi fost o abdicare nelalocul ei, deci nu se potrivea cu măsura firii sale.

Ca în toate cazurile şi la interlocutorul meu, tăcerea avea un singur sens, acela de a fi de acord cu partenerul său de discuţie, altfel Pamfil Şeicaru şi-ar fi autonegat forţa sa combativă, firea lui de învingător când se simţea în stăpânirea cheii dezlegării unui adevăr, pierdut sub nămolul mocirlei de fiecare zi.

Cel puţin aşa cred eu, polemica posedă un vibrion ce aţâţă chiar şi

când respectivul adversar e un prieten bun, nici atunci nu poate să

ierte.