~„Vocile Niagarei“, o carte de Maia Cristea-Vieru

Numele Maiei Cristea-Vieru, îmi era cunoscut din presa literară, bucuria de-a o cunoaşte personal am avut-o în această toamnă, cu ocazia unor manifestări ce au avut loc la Satu Mare, prilej de a schimba câteva opinii despre literatura diasporei, convins că, soarta scriitorului aflat printre străini îi este cunoscută întrucât distinsa doamnă Maia Cristea-Vieru trăieşte de o bună perioadă de timp în Canada.

Dintr-un interviu acordat cu ocazia întâlnirii noastre am descoperit că, doamna Maia Cristea-Vieru a călătorit mult prin lume având prilejul să facă cunoscut preocupările sale în domneniul artei şi literaturii şi să cunoască multe personalităţii ale culturii şi artei universale, fiind o adevarată ambasadoare a culturii neamului românesc.

Scriitoarea canadiană de origine română, autoare a mai multor cărţii: „Miliţa Pătraşcu sau modernitatea clasicului” (1982), „Sculptura feminină interbelică” (1999), urmate de alte câteva cărţi de poezie: „Reverberaţii”(2001), „Euritmii” (2003), „Endorfine” (2004), „In Dainth colours” (2005) şi alte cărţi prin care şi-a adus contribuţia la cunoaşterea culturii celor două popoare, prin traducerea unor autori canadieni şi români.

Poezia Maiei Cristea-Vieru din noul său volum, „Vocile Niagarei” apărut în condiţii tehnice deosebite la editura „Junimea”, din Iaşi, 2007,  vine să confirme încă odată dacă mai era cazul, un profil liric de-o emotivitate aparte atât ca percepţie cât şi ca exprimare. Scrisul Maiei Cristea-Vieru certifică  capacitatea de observatie cat si sensibilitatea poetei au vibrat puternic in fata măreţiei unice a Cascadei Niagara careia,de altfel, i-a inchinat cateva remarcabile poeme, comentate chiar de presa canadiana de limba engleza, dar şi solide cunoştinţe din domenul artei căruia şi-a închinat întreaga carieră, precum şi flexibilitatea unor privelişti dragi autorei făcute să circule încărcate de argumente specifice cu sensuri semnificative din când în când umbrite de o emoţie nestăpânită: „exilul scrie poeme grave, / adeseori frânturi de tăinuita tragedie” care lasă; ” cute adânci pe care / nici un laser şi nici un fard / nu le mai poate nici estompa / nici şterge.” ( O complicată geometrie).

Viziunea poetei Maia Cristea- Vieru asupra lumii conţine componente ce îşi au la origine călătoriile „prin lumii atât de îndepărtate // prin ţări cu clime reci, ferbinţi sau temperate.” (Suave peceţi). Româncă autentică Maia Cristea – Vieru nu îşi desminte nici în scriitură aşa cum n-a făcut-o nici în calitatea de istoric de artă urmaşii, cu toată influienţa mediului în care trăieşte: „Urcăm pe colina Montmartre, / Ducem frânturi de imagini cu noi / ale începutului de vatră / – bagaj de dovezi – / mai vechi sau mai noi.” (Purtând monoclul lui cu şnur). Împletirea motivelor autohtone cu cele exotice  şi-a pus amprenta decisiv în creaţia sa dând o notă eterogenă lirismului, iar uneori fără nici un efort poeta surprinde aspecte privind degradarea naturii dându-i conotaţii tragice; „ca într-o morgă / copacii stau culcaţi şi fedeleş legaţi / să fie duşi pe plute mai departe” la aceste momente ia parte „un cor de păsări” care „jelesc / coroana de frunze fragede şi moi // ce-au dispărut în plină vară” întreaga natură condamnă barbariile omului care „sub joagăre” şi „securi ce strălucesc tăind” reduc rezervele de oxigen ale planetei. (Ca-n abator copacii…) 

Preocupările poetei despre condiţia umană declanşată în volumele anterioare „s-au adâncit” îşi pune „o nădejde / doar Cel de Sus o ştie, o vede şi o crede”, conştientă că „noi cei de pe pământ n-avem antenele divine” şi  omul zilelor noastre viciat până la casa sufletului, şovăitor şi nătâng mai are o şansă; „să spere, să lupte şi s-ajungă”, dând „rugă numai lui Dumnezeu” (Norii cu bătaie lungă).

Dorul de ţară exprimat în plan psihologic roade „căci depărtarea / te face adeseaori, după mulţi ani / să-i scocoteşti apropiaţi / chiar pe duşmani” (Ne bântuie pe toţi)  sau „mă-ntorc împins de dor în fiecare an / să iau în inimă lumină” un superb vers ce mă duce cu gândul la scena sacralităţii celui mai divin moment al anului în care creştinătatea se-ncarcă cu spritualitate, dar şi regretul că cei cu factor de decizie din ţară pun mai presus înteresele lor „uitând că totu-i trecător” lăsându-i de izblelişte pe cei „de peste ocean / suntem uitaţi de cei de-acasă „ (Suntem uitaţi) afirmă autoarea conştientă că „toţi” cei plecaţi stiu de practicile celor de la putere.

Întoarcerea atât în spaţiu cât şi-n timp, însoţită de nelinişte, de grija zilei de mâine, trecerea prin „multe încercări // din şirul multelor trădări / mereu ai strâns învăţăminte” sunt momentele nostalgice în care cel plecat printre străini îşi face bilanţul şi trage concluzii împăcat cu sine că din alegerea făcută „ai învăţat în timp că drumul drept / îl întreţii doar cu a binelui dogoare” (Sfântă dogoare). Mereu în căutarea unui sens în viaţă, Maia Cristea-Vieru simte greutatea singurătăţii, refugiindu-se uneori „la taifas cu zeii” ia hotărâri decisive privind eu-l sau creator.

Vocile Niagarei, sunt vocile exillului:„În noi s-adună gânduri, regrete şi tristeţi // şi din înalt, atâtea îngrijorări” (Misteriosul fluid), fiecare ducându-şi crucea, pe Golgota lui.

Adandonaţi de ţara de baştină, aceste voci străbat obsesiv întregul volum, fiecare poem degajă o atmosferă împăciuitoare, autoarea creează mereu în jurul ei o atmosferă prietenoasă, cuvintele au o incărcătură de o sensibilitate aparte, dovadă expresiile poetice folosite prin care fiecare vers creează o autonomie de exprimare a cuvântului, încadrându-se perfect în canoanele poeziei moderne.

Intrat în universul liric al poetei lectorul are ocazia de a se convinge de rafinamentul liric prin care-i transmite o parte din zbuciumul ei suflatesc. Prin întreaga sa creaţie, dar mai ales prin volumul de faţă supus analizei  Maia Cristea – Vieru dovedeşte dacă mai era cazul  că  are forţă şi iscusinţă de a ne prezenta noi cărţi.  

AUREL POP