~Adrian Botez: „Arcane, revelaţii, transfigurări – în Baltagul lui Mihail Sadoveanu” – analiză mito-poetică

A afirma, teoretic, despre un scriitor, de cea mai înaltă, certă şi recunoscută  valoare, că este genial, pentru ca, apoi, în cadrul demersului critic, să afirmi despre el banalităţi, platitudini, inexactităţi etc.  –  este fie  o dovadă de ignoranţă şi impotenţă intelectuală,  fie de ipocrizie,  fie, în cele din urmă, o blasfemie. Un exemplu clasic, în acest sens, este Eminescu  –  despre care se emit biblioteci întregi de platitudini şi enormităţi, dar, din snobism, este proclamat , tocmai de cei care nu au habar de conţinutul poetic eminescian, “geniu naţional” (cu varianta atitudinală diametral opusă, agresiv-distructivă, denigratoare). Un alt exemplu       ( devenit, şi el, “caz”), mai puţin cunoscut , dar tot atît de relevant , este acela al lui Sadoveanu.

Pe lângă harul divin, Sadoveanu suferă şi iniţierea masonică  –  prin care ispita luciferică a încifrării creşte exponenţial. Cum , oare, să caracterizăm atitudinea critică a lui G. Călinescu , în raport cu Sadoveanu-scriitorul : obtuzitate, rea-credinţă  –  sau atitudine diversionistă, cu scop de camuflaj , ştiut fiind , azi, faptul că G. Călinescu a cochetat intens cu masoneria ? Iată cîteva dintre afirmaţiile, aşa-zis  critice, ale lui G. Călinescu, despre romanul Baltagul, făcute în Istoria literaturii române  –  afirmaţii prin care se aruncă în derizoriu o capodoperă : “are o intrigă antropologică (…) este un roman al transhumanţei (…) o adevărată nuvelă poliţienească (…) se desfăşoară în stil ţărănesc”  –  iar despre personajul central : “Vitoria Lipan e un Hamlet feminin”…

Curios este că toate aceste afirmaţii pseudo-critice au fost luate în serios şi că lenea intelectuală a majorităţii hermeneuţilor operei sadoveniene îi face pe aceştia să citeze şi azi, cu entuziasm, fără mustrări de conştiinţă, fără un  minim scepticism , aceste aberaţii. Extrem de puţini sunt aceia care să se depărteze de perdeaua de fum lansată de G. Călinescu  –  şi să-l contrazică pe nejustificat de autoritarul critic. Cea mai răspicată voce eretică , cea mai serioasă, erudită, curajoasă  şi personală abordare a  operei sadoveniene, în general, şi a romanului Baltagul, în special  –  este cea a d-lui Alexandru Paleologu, din lucrarea Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu.

Uimeşte, însă, şi la d-l Paleologu, pe de o parte, limitarea excesivă, oţioasă, a demersului hermeneutic  –  iar, pe de altă parte, în cadrul demersului său hermeneutic, trimiterea, în mod exclusiv, la explicaţii de ordin mitologic general, extra -românesc  –  eludînd complet toposul mitologic geto-dacic. Fără a mai vorbi că excesul de demonstraţie erudită  (transformat, la un moment dat, în exhibiţionism cărturăresc,  joc steril al informaţiei erudite)  sufocă şi, de la un punct înainte, dispreţuieşte, pur şi simplu, obiectul demersului hermeneutic. Şi ar mai fi ceva : se trimite, de către autor, la o sugestie, fertilă pentru atingerea scopului hermeneutic (e vorba de un articol al lui Gh. Muşu, din Luceafărul, 8.10.1977, în care acesta atrăgea atenţia asupra onomasticii semnificative din Baltagul, fără, însă, a face precizări extinse)  şi, consecutiv, se afirmă : ”mărturisim că ne scăpase cu totul  (n.n.: problema onomasticii semnificative) , dar nu putem crede că a fost intenţionată de Sadoveanu”.  Şi  d-l Paleologu rămîne, cu obstinaţie (inexplicabilă, pentru cunoscuta sa erudiţie) doar la identificarea : Vi( c )toria- Nikephoros. Se va vedea, ulterior, prin demonstraţia noastră, că reticenţa d-lui Al. Paleologu este complet nejustificată.

Nimic nu este întîmplător la un maestru  –  şi, indiscutabil, Sadoveanu este un maestru  –  în toate sensurile. Este foarte convingătoare demonstraţia d-lui Paleologu  , conform  căreia,   în Baltagul, s-ar  identifica personaje din mitologia egipteană : Isis (Vitoria), Horus (Gheorghiţă), Anubis (cîinele Lupu). Singurul lucru pe care nu-l înţelegem este : de ce am avea nevoie exclusiv de ritualistica şi mitologia egipteană, pentru a explica ritualistica unor gesturi din zona spirituală şi mitologia geto-dacică  (sau, eventual, cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, 1997  –  şi articolele aceluiaşi autor, despre mitologia românească, din revista Strict secret, anii 1991-1995: mitologia şi spiritualitatea geto-gotică). Cîinele este animal psihopomp, doar  –  dar ca  l u p –  este LUPUL FENRIR, este zeitatea comună ariilor getică şi germanică : el este zeitatea care transfigurează, prin îngurgitare, ciclul existenţial vechi  (lumea istorică), în ciclul existenţial nou (lumea nouă, respiritualizată atemporal), prin regurgitare. A nu se uita că geto-dacii erau supranumiţi  d a o i   –   “poporul lupilor”  (de aici, şi steagul lor de luptă : cap de lup-trup-pîntece de dragon-pîntece transfigurator, precum cuptorul alchimic) – dar şi „al căii drepte”! Sunt semne, deci, încă de la început, că avem de-a face cu un roman al transfigurării. Dar, tocmai cînd speram în ajutorul hermeneutic al d-lui Paleologu  –  acesta ne părăseşte. Va trebui să ne descurcăm singuri. Deci : în ce constă, în romanul Baltagul, transfigurarea ?

            A se observa : primul cuvînt al romanului este însuşi titlul  –  Baltagul (cu majusculă iniţială, evident)  –  iar ultimul cuvînt al romanului este Topor (tot cu majusculă iniţială, fiind denominativ onomastic ).  La început, deci, două tăişuri (eventual, unul îndreptat spre urmă, al doilea, spre înainte )  –  la sfîrşit a rămas un singur tăiş  –  cel spre înainte( spre înainte, dată fiind poziţia toporului în acţiune ).  Unde a rămas  celălalt tăiş ? A fost îngropat, ca securea războiului, la amerindieni  –  a devenit nevăzut, printr-o operaţie de alchimie spirituală  –  sau, poate, e singurul tăiş (dintre cele două) care trebuie, sau (mai) merită să fie vizualizat, la şi după finalul romanului ? Vom răspunde la această întrebare , doar dacă mai trecem de nişte arcane iniţiatice, dacă vom mai ocoli nişte capcane şi vom mai răspunde la nişte semne şi semnale de avertizare .

            Mitul cu care debutează romanul este spus de un  baci  j i d o v   c r e ş t i n a t  : “Zice el (n.n.: Nechifor Lipan) c-ar fi învăţat-o (n.n.: povestea-mit) de la un baci bătrîn, care fusese jidov în tinereţă, şi binevoise Dumnezeu a-l face să cunoască credinţa cea adevărată.” Acest baci îi transmite “povestea” lui Nechifor Lipan-Gheorghiţă. Ciudat : în spaţiul geto-dacic, ciobănia (ca şi oieritul, de altfel  –  sau  m o c ă n i t u l  –  adică stăpînirea de oi) este o profesie exclusiv autohtonă, profund tradiţională. Baci s-ar traduce prin  m a e s t r u. Şi, atunci, avem de-a face cu prima indicaţie clară a transfigurării spirituale : baci-jidov (maestru spiritual, în cadrul lumii spirituale a Vechiului Testament  –  lumea veche-istoricizată )  –  baci creştinat ( maestru spiritual în cadrul lumii spiritualizate-anistoricizate a Noului Testament, deci lumea cristică  –  a iubirii, frumuseţii spirituale desăvîrşite).

            Să vedem ce spune mitul  ( a cărui structură , cît şi termenii denominativi, reprezintă o altă arcană) din debutul narativ al romanului  –  mit cu structură şi semnificaţie dublă (ca orice mit care se respectă) : a- aparentă şi b- disparentă. Aparent este un etnomit , trimiţînd la o geneză a neamurilor  , în funcţie de nişte daruri profesionale, care ar conduce la specificul etnic (neamul MUNTENILOR-ciobani pare a fi exclus de la împărţeala  ciudatelor daruri divine  –  într-un nucleu final al mitului  –  iar darurile profesionale, împărţite, primesc numele unor etnii conlocuitoare cu românii, sau vecine românilor  – dar amestecîndu-se şi un palier sustras denominativelor etnice şi extras din clasele sociale:b o i e r i  şi  d o m n i).

            Complet fals.  Pseudo-neamurile din mit denumesc, de fapt, grade de degenerare spirituală, de tip demoniac  –  respectiv,  grade de iniţiere spirituală      ( j i d o v i i, respectiv  m u n t e n i i-ciobani). Trebuie deosebite trei  nivele ale textului, în funcţie de modul cum se pune în scenă, de către divinitate, distribuţia “darurilor” :  a –  nivelul personalizator, dublat de o dramatică specială a textului . Dumnezeu discută cu muntenii, dar nu-i consideră  “demni”  de a fi parteneri de negociere (mai exact, nu consideră a fi demnă negocierea, de a fi aplicată muntenilor)  ; Dumnezeu îl alege pe Moise, dintre “jidovii” impersonali, şi rezumă dimensiunile destinului “neamului”-rangului său de iniţiere existenţială   –   în cadrul unei tranzacţii negociate :”faci (faceţi)  –  vă dau”. De observat că singurii cu care nu numai că nu negociază, dar, aparent, le refuză dăruirea  (“rămîneţi cu ce aveţi”), în realitate, abia lor dăruindu-le deplin   –  le dă  î n t r- a d a o s     –     sunt  m u n t e n i i   –  ca element de excepţie, într-o plenaritate a interiorului propriu ( se presupune o ante-dăruire, dintr-un initium absolut  –  în raport cu prezentul mitic al negocierii cu Moise  –  deci, este sugerat un mit al mitului  –  absolut ocultat) : “Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru” (adverbul  m a i, coroborat cu  locuţiunea adverbială   î n t r – a d a o s ,  marchează tocmai ante-dăruirea  mistică); b –  elementul de tranziţie îl constituie “boierii şi domnii”  –  care  nu sunt real-personalizaţi (lipseşte nivelul dialogului real), dar cu care, parţial, se negociază, parţial, se impune , aparent arbitrar  : “faceţi răul  –  vi-l admit (răul admisibil) în condiţiile (şi formulează termenii categorici ai condiţionării-negocierii);    c – nivelul nonpersonalizator şi non-negociator (cu Satan nu se negociază…)  –  cînd  şi unde Dumnezeu nu discută, nu negociază, ci constată nivelul de degenerare spirituală   ( sau uitare a iniţierii) şi acţionează prin impunere (a “darului”)-sancţionare  (sau , pur şi simplu, pune însemnele-peceţi ale respectivului grad de înjosire spirituală, pentru a avea o situaţie clară, în contextul viitoarelor  aprecieri cosmice finale) : impune “etniei” (categoriei de ucenici , sau decăzuţi din ucenicie) un anumit nume profesional  –  pecetluieşte, pentru judecata finală, cu un anumit grad-ca-denumire a stadiului degenerativ-spiritual.

            Acest ciudat amestec de aroganţă divină şi acţiune mistică este deosebit de important, pentru viitorul analizei noastre : seminegociere cu răul admisibil , negociere cu elemente vizibil prezente, refuz al negocierii cu MUNTENII (ucenicii spirituali cei mai avansaţi în iniţiere), care au fost obiectul unei prime “împărtăşiri”, absolut mistice (de fapt, au fost iniţiaţi în neîmpărţire, în unitatea-unicitatea spirituală absolută).  Concluzie: există, în textul ideal (disparent, imergent semnificativ) o splendidă scară  a evoluţiei spirituale umano-divine, cu trepte de la iadul cel mai perfid  –  pînă la stadiul celei mai desăvîrşite împliniri spirituale. Numele de neamuri sunt doar pretexte pentru a denumi fazele şi gradele răului, în drumul său spre ameliorare (este, deci, un mit ameliorativ al fiinţei spirituale umane, pînă la desăvîrşirea ei  –  căci divinitatea nici nu poate fi considerată, de către ocultism, în opera ei cosmică, decît ameliorativă : a se consulta atît teozofia, sau teozofiile, cît şi antropozofia şi concepţiile francmasonice). Iată, prin intuiţie şi analiză, această scară, accentul fiind pus (din raţiuni analitice ulterior relevate) pe demonismul ei : 1 – demonul perfid al auzului (denumit prin negrul-ţigan cu cetera)  –  degenerarea misterului orfic ( pînă la înnegrirea ceterei dăruite, prin purtătorul ei  –  orfeofor) ; 2 – demonul-golem, al proliferării  formelor şi lumilor formale, fără duh de viaţă (demonul tehnicismului : neamţul cu şurubul-spirală sterilă) ; 3 – demonul superficialităţii , manifestat prin tratarea lumii şi fiinţei ca jucărie, rezultînd o atitudine de suficienţă-fudulie , ca expresie a ignorării duhului divin ( ungurul  c o c h e t  şi     p e t r e c ă r e ţ  –  atribute ceva mai puţin sinistre decît  tehnicismul fierului-şurub al neamţului – tocmai prin aparenţa bonomă, este mai periculos , căci este contagios : atrage s o ţ i ); 4 – demonul prostiei (logic, după fudulie…), care determină degradarea zonei semnificativ-solare ( sabia turcului taie-măcelăreşte haotic, arbitrar, fără a şti să despartă  lumea conform semanticii cristice : binele tăiat-separat de rău);  5 – demonul placidităţii inerţiei, al nediferenţierii semnificative a lumii  (sîrbului i se dă sapa, fără rostul săpării : rezultă groapa –rîpa sterilă, în care va  fi atras Nechifor Lipan  –  iar nu răscolirea,  în căutarea fertilităţii-viaţă) ; 6 – demonul înjosirii semnificative şi al excesului înjositor semnificativ (rusul are forţa vinului dionysiac, dar, prin exces, devine beţiv ; are forţa umilinţei, dar, prin exces, prin ocultarea esenţei cristice a umilinţei, o transformă în cerşetorie, adică într-o atitudine lipsită de finalitate sacră ; are forţa orfică, dar, prin  neglijenţă sau exces, o conduce în sfera derizoriului şi a diseminării semnificative : proliferarea cîntecului în zona iarmaroacelor); 7 –  demonul tranzitoriu al lenei-dezmierdare, al bunului-gust degradat, pînă la voluptate exclusiv senzorială. Acest demon este ameliorat prin reorientare semnificativă  : dacă există bun-gust, el poate fi transfigurat  în registru sacral : excesul senzorial al boierilor şi domnilor- nedomni, nestăpîni pe forţele proprii spirituale  –  devine, prin decizie divină, punctul de viitoare rigoare ritualistică a zidirii-ctitorire de biserici şi mînăstiri.

            Iată demonii numiţi : doar prin numire pot fi toţi exorcizaţi, toţi dovediţi a avea provenienţă sacrală (demoni, ca îngeri căzuţi) , disimulată sub grotescul diversităţii formelor pe care le îmbracă răul-păcat. De ce apare răul, însă, din moment ce răul este, în final, dovedit ca disimulare a sacralităţii ? Pentru că doar prin efortul transfigurării va dovedi fiinţa umană că şi-a înţeles şi şi-a asumat mîntuirea : a- conform Vechiului Testament, vechii legături om-Dumnezeu, s-a stabilit un traseu al transfigurării : lege-răstignirea Dumnezeului Isus-pedeapsă (aparent nedreaptă, din moment ce răstignirea a fost comandată de însuşi Dumnezeu). Pentru răstignire de Dumnezeu   –   n ă c a z   şi  p r i g o n i r e  (pedeapsa), iar pentru că pedeapsa urmează unei crime impuse de divinitate  –  darul (sau pecetea spirituală) : m o n e d a-a p ă (“să curgă spre voi banii ca apele”). Ce lipseşte din logica dramatico-existenţială umano-divină ? Lipseşte înţelegerea “nedreptăţii”, dar este nu doar posibilă, ci este necesară înţelegerea, prin posesia m o n e d e i – a p ă (simbol  nu în primul rînd al purificării, cît al “negocierii” divine a trecerii-revelaţie, spre desăvîrşirea spirituală, prin  î n ţ e l e g e r e – H r i s t o s  : deci, ipostaza Moise ar trebui, în mod legico-divin, să treacă în ipostaza  c r e ş t i n  –  cu condiţia ca apa să depăşească tranzitivitatea infinită şi fără noimă, şi să capete finalitate în însuşi Dumnezeu-înţelegerea) ;  b – prin    m o n e d a – a p ă  , se accede la Noul Legămînt (Noul Testament) , ca înţelegere a spiritualităţii divine şi asumare a ei ca spiritualitate umană : “mult năcaz şi prigonire” îndură şi MUNTENII (cei care urcă muntele iniţierii: “suim poteci oable, şi coborîm prăpăstii[…]tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele”), dar acest infern (de fapt, spaţiu iniţiatic) este unul asumat, dinamic-tranzitoriu, iar nu static, dat prin  l e g e  neasumată-neconştientizată (“De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate cîte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute”  –  Ioan, 15, 15).  Tăcerea este prima fază a abstinenţei iniţiatice, cu finalitate semantizantă-sacralizantă . Aşezarea între stînci de piatră (după labirintul strîmtorii) este accederea la  t u r n (Borca). Turnul, ca substitut al  m u n t e l u i  i n i ţ i a t i c, duce spre focul şi apa  –  cereşti. Autodeplîngerea, pentru a nu fi consecinţă a ispitirii demonice , trebuie să fie la un pas de conştientizarea stării sacrale : Vitoria încă nu face pasul acesta : “femeia îi adăogase (n.n. : mitului) numai puţine cuvinte despre cîmpuri, holde şi ape line.” Această  lene-lîncezire spirituală, ca înjosire semantică  –  îi amînă Vitoriei accesul la revelaţie  :  de aceea,  va trebui să facă efortul c o b o r î r i i , pentru a transfigura, într-o concentrare extraordinară de semantică (aparent geografică) spaţiile joase (înjositoare) , în   c u l m e a   c r u c e  (a Talienilor Solari). Va fi victoria ei, asupra propriilor demoni temporizatori .

            M u n t e a n   se traduce   i n i ţ i a t (sau meritînd să se înscrie în demersul iniţiatic). El a primit un dar, în nevăzutul divin : spiritul autosuficient sieşi în eternitate (“inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru”). Darul, însă, nu trebuie să fie “dar”, pur şi simplu  –  ci cîştig asumat. Şi atunci  –  fixarea spirituală se face prin punere în legătură cu demonii ispititori. “Convieţuirea” cu demonii implică, logic, o reciprocă ajutorare, cu condiţia să existe o forţă de continuă orientare a verticalei spre  s u s : forţa  f r u m u s e ţ i i   p r i n   i u b i r e ( aflată în posesia femeii dar, prin legea veche, împărtăşită cu bărbatul). Rezultatul ? Întreaga lume, chiar şi cea a demonilor, aflaţi în slujbă divină (slujba de autentificare, prin asumare conştientă, a spiritului) este mîntuită-transfigurată.

            L u p u l  trebuie să confirme Noul Ciclu, cel de după coacerea sensurilor în athanorul ispitelor  –  scară spre reabilitarea Sinelui Sacral (Minodora-dăruita de Lună, deci întruchiparea Lunii  –  este “coaptă” la Vara-Văratic, în athanorul-mînăstire, pentru a învăţa să respecte Soarele, să nu-i mai arunce gunoiul rezidual al materiei în faţă  –  să-şi respecte soţul, de fapt  –  care trebuie să fie, ca Macduff, nu născut din femeie, nu fiul femeii-dăscăliţă, ci Gheorghe-Soarele-fiul lui Andros-Andrei-Bărbatul Primordial, Arheic).

            “Nimeni nu poate sări peste umbra lui”  –  înseamnă, de fapt, că nimeni nu poate ocoli labirintul demoniac, nimeni nu poate decît convieţui cu demonii-umbră  –  iar mîntuirea va fi dimpreună cu umbra, într-o lumină care va depăşi atît corpul, cît şi umbra corporalităţii. Demonii necesari trebuie îmblînziţi-scoşi   –   nu de tot, ci doar făcuţi părtaşi, cu obiectivitate, la Iubirea-Victorie: “Pe urmă lumea li se părea (n.n.: Vitoriei şi lui Nike-phoros) iar bună şi uşoară, după rînduiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov”. Părea ? Pentru cei neispitiţi, nemarcaţi de “demonul” Vitoriei  –  care  este, de fapt, Arhanghelul Victoriei(disimulat în “oţărala” şi uitătura ascuţită :”Vitoria se uita ascuţit şi cu îndîrjire”). Trebuie, în vederea obiectivării  demonilor : b ă t a i a ( ritmarea renunţării la exclusivitatea corporalităţii orizontale încăpăţînate-îndîrjite)şi          m a m a   b ă t ă i i ( conştientizarea verticalei divine, consecinţă a ritmului susţinut al renunţării la exclusivitatea orizontalei corporale). Rezultă  c r u c e a.  B ă t a i a   şi  m a m a   b ă t ă i i (preluate de la bărbat prin magia simpatetică) sunt concentrate în beţişorul-axis mundi , cu care femeia sfredeleşte podeaua primăriei din Suha (pentru a marca, de fapt, capătul lumii   –  şi începutul apocatastazei) : “îl purta cu dînsa ca pe ceva folositor, deşi nu-i era de nici un folos”(folosul caduceului lui Hermes Trismegistos nu este evident în materialitate, ci în călăuzirile-iniţierile spirituale).  M a m a   B ă t ă i i  este chiar Vi(c )toria cea din finalul romanului-operaţie alchimică transfiguratoare   –  Vitoria care a eliberat-exorcizat  Soarele din fîntîna demonilor -Nike – phoros  ,  Vitoria care  l-a dezrobit de lene-respiritualizat  pe Soarele-Gheorghiţă, născîndu-l mistic, ca Gheorghe-Nike – phoros. Caduceul a călăuzit-o spre această transfigurare, prin care-şi găseşte-recuperează Soţul-Soare (pentru ea şi pentru Luna din ea  –  Minodora).

            Prin numele puse în comun, cuplul Vitoria-Nechifor este predestinat   V i c t o r i e i: nike=victorie, phoros=purtător de (al). Cine s-a ascuns în “moarte”  –  şi de ce ? Bărbatul  s-a disimulat : “mort”, de fapt , ocultul “aflat în adormire”, înconjurat de demoni, aşteptînd exorcizarea, în mijlocul   f î n t î n i i (tunel-trecere între lumi). Îl deblochează, exorcizînd demonii Căii Ispitelor  –  Femeia (cea care împărtăşeşte cu Bărbatul forţa cristică a frumuseţii prin iubire : yin , revelat prin yang  –  şi reciproc). Fîntîna (“Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fîntînă”) , din Rîpa Blocării între demonii-ispite , “era un loc aşa de strîmt (n.n.: necesarul labirint iniţiatic[1], anunţat încă din incipitul mitic al romanului), de singuratic, aşa de dosit”  –  labirint şi mînăstire  –  spaţiul de iniţiere-asumare a darului-spirit. Dar prezenţa, în mijlocul blocajului, a spiritului, este clară :”Numai soarele îl ajungea  şi-l bătea din plin.” Pentru că acolo (fundul fîntînii-labirint) era soarele. Care se “bătea” pe sine, pentru a-şi ritma reurcarea pe cer (mai exact, pe Crucea Cerului-Crucea Talienilor Solari).

            Coborîtă de pe Tarcău (=ceafă, zonă a nevederii-neasumării  –  sau, poate, toponimicul este speculat semnificativ de Sadoveanu, în sensul verbului  a  t o a r c e  –  Vitoria toarce timpul, toarce soarta oamenilor şi demonilor, îşi toarce propria soartă, îşi toarce drumul iniţiatic “de năcaz şi prigonire” , pentru a transfigura, apoi, drumul, într-unul de biruinţă ; sau :  cel   t ă r c a t cu firele vieţii şi morţii  –  deci, tot  m u n t e l e   s o r  ţ i i )  –   Vitoria se confruntă cu cei 7  demoni , scăpaţi din Lupul Mort (ucis de scroafele saturniene, aflate în paza lui Mitrea-Demeter) : două “umbre”la Măgura, plus doi “pantalonari”la Fărcaşa-Bifurcare, cu zarurile sorţii (cît de apropiaţi sunt aceştia de sufletul torcătoarei de soartă-Vitoria:”Petrecea şi Vitoria. Ar fi vrut să încerce şi ea, să puie unu şi să cîştige şapte”  –  să-l impună pe Unu-Gheorghe-Crist, pentru a înfrînge-cîştiga-mîntui demonii ispitelor), plus Cali (kallos=frumuseţe) + Stratos (Armata  –  Armata-Ceata Îngerilor, cei căzuţi, sub comanda lui Lucifer) + Bogza(=bufniţă: Athena-raţiune, dar şi întuneric dubitativ, misterios, ispititor) şi Ilie Cuţui (cel bătut de femeie, adică inversat funcţional : cuţă=femeie mincinoasă, dar Ilie-Eli=Dumnezeul meu este Iahve), plus Demonul Rătăcitor (ca Jidovul…), Anticristul care scrie pe   o m ă t : “c-un toiegel cu care se juca din cînd în cînd scriind omătul” (Hristos scria pe nisipul fierbinte) şi care şopteşte la urechea Vitoriei ispita, despaţializează , ca Păsări-Lăţi-Lungilă(“s-a desfăşurat ca pe-un mosor”). Apoi, prin arătarea baltagului-dublu fulger, şi acest demon “sare şanţul”(trece în rezerva aşteptării  –  aşteaptă finala transfigurare)  –  şi  Vitoria “se socotea intrată în altă lume”: ajunge la Vatra Dornei (unirea Focului cu Vîrtejul Apei).

            Nu poate fi crimă prin  b a l t a g : crăparea ţestei, ca fisurare-despicare spre adînc, este oprirea şi scufundarea Soarelui în/la Fîntînă, pentru ca acesta să aştepte purificarea-despresurarea de demoni : Apusul-Noaptea-Răsăritul (etern reînnoit).

            Drumul Vitoriei stă sub semnul a trei numere-date: 27 (3×9) februarie(februa-orum=purificări, dar şi faber-facere-lucrare), Sf. Procopie Luminatul (începerea împlinirii hotărîrii), 9 martie (împărtăşirea pentru începutul luptei cu demonii, care înconjoară Fîntîna). Vineri 10 martie  –  Pornirea, sub semnul cifrei Întocmirii Divine a cosmosului  –  şi sub semnul întîlnirii, sub năvodul lui Zeus, a celor Doi Puternici Îndrăgostiţi: Marte-Luptătorul Necruţător (cu demonii) şi Venera-Vineri, Forţa Iubirii care transfigurează cosmosul. Tot drumul, Vitoria păşeşte pe Mitrea-Demeter, pînă la “marginea celei din urmă Dorne”: acolo este ultima arătare a Pămîntului(Fertil)-Demeter  –  crîşmarul Dumitru   –  recunoscut doar de Soarele  –  în devenire  –  Gheorghiţă, care începe să capete conştiinţa desprinderii de “nivelul zero”, imatur, al pămîntului  –  şi să se alăture, pînă la cotopire, b a l t a g u l u i (pînă la a deveni “strîngătorul de baltage”-raze   –  la masa-ospăţ mistic al Soarelui Regăsit, după apus), după vorba Soţiei şi Mamei Soarelui:”Nu te uita urît, Gheorghiţă, că pentru tine de-aci încolo începe a răsări soarele”.

            După ce se sfîrşeşte pămîntul-inerţie ( axa orizontală a crucii) , se intră în spaţiul treimii verticale: triada Sabasa (Sabazios-purificare)-Suha (hotar spre lumea cealaltă)-Crucea Talienilor (Semnul Desăvîrşirii Solare).

De fapt, Crucea Solară este dublată de o cruce subiacentă: z v a s t i k a, obţinută prin suprapunerea celor doi “S”, din iniţialele toponimicelor Sabasa-Suha (Crucea Fulgerelor, “morişca” viaţă-moarte, încrucişarea  b a l t a g e l o r  şi a celor două nume ale Gemenilor traco-dacici, ambii   Z a l m o x i s, dublu funcţionali : htonieni şi uranici ; baltagul cel vechi, cu sîngele legii scris  –  şi baltagul cel nou, scris cu Lumina Transfiguratoare în Topor=Legea Nouă ; dar legea nouă nu va putea sări, niciodată, “peste umbra ei” din dubletul tăişurilor-     b a l t a g u l, cu un tăiş spre viziunea nouă, dar cu altul, permanent, spre misterul întemeietor, al Vechiului Legămînt).

Prinsă între Daniil(=sînge sfînt) şi Smaraldul din Fruntea lui Lucifer(Maranda), Vitoria vine cu demonul lîngă ea  –  şi doar Mitrea(“om fără vîrstă”) vede şi întreabă întunericul-demon, cu care este familiarizat :”Tîrîind tohoarca după el ca pe-un mort, trecu în partea cealaltă a întunericului”. Vitoria ştie că trebuie să ceară ajutorul Sfintei Ana(=Dumnezeu a avut milă), pentru ca acea                        “Crăiasă/A lumii mireasă”, cu ochii verzi-ispititori (de care-i vesteşte (S)Maranda-Smaraldul Tablelor lui Hermes Trismegistul), să nu însemne disipare, ci identificare: Vitoria va fi Crăiasa Victorioasă, şi se va muta în Minodora-cea-Coaptă-la Văratic, şi se va uni, hierogamic, cu Noul-Etern Reînnoitul Gheorghe, frate, soţ, fiu  –  Soarele-Bărbatul Transfigurat, trecut prin  a p u s   spre    r ă s ă r i t, convertit în noapte-absenţă, revelat în  v i c t o r i a  (prin reconvertire) asupra demonilor. Să nu se uite numele Peştelui-Hristos (Lipan) : Lipan-Peştele-Hristos-Soarele Mistic  umblă noaptea, cîntînd din solz de p e ş t e  , aşteptîndu-şi jumătatea-soţie(Luna), pentru a celebra n u n t a-î n m o r m î n t a r e-v i c  t o r i e-t r a n s f i g u r a r e  –  adică echivalarea mitică a Numelor sacre.

Triada toponimică Sabasa-Suha-Crucea Talienilor a fost anticipată de triada onomastică : David(Cel Trimis)-Pricop(Cel Luminat, de la Fărcaşa Bifurcare încolo=Locţiitorul lui Dumnezeu-Soarele, prin logosul revelării lui Nechifor)-Gheorghiţă cel din rîpa-fîntînă, care este supus, metempsihotic, transfigurării: “Sîngele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări”(spiritele-mumele , care ţes Fiinţa Cosmică).

David va trece apa-bani, sub semnul Bicazului (Taurului-Apă), va locui la Călugăreni (semnul transfigurării prin devoţiune cristică absolută) şi va povesti-proba ispitele  –   acceptate de Nechifor, la Piatra Teiului : Nechifor “ameninţă” că se va sui în vîrful pietrei, adusă de demon, însoţit  de l ă u t a r i(demonul auzului, disimulînd orfismul) şi de spiritul  r u s u l u i( cofăielul cu vin, disimulare a victoriei dionysiace:”să facă semn cu securea împotriva demonului”). Nechifor staţionează la c r î ş m ă  –   de fapt, într-un mediu mistic:Iordan-crîşmarul de la Măgura(=Muntele Sfînt al Singurătăţii, dar şi Munte Celest peste Munte Terestru : m ă g u r ă  peste  m u n t e l e  Tarcău) este Cel Care Coboară În Peştele-Hristos : deci Nechifor aşteaptă, prin intermediul crîşmelor din drumul Vitoriei (înşirate ca nişte arcane mistice-iniţiatice) recoborîrea în Peşte-Hristos. Pricop (potcovarul şi faurul prin foc) îi va împlini Vitoriei lipsa onomastică: potcoava este “c”-ul victoriei promise şi asumate   –  de aici, de la Fărcaşa-Furca Locţiitorului (lui Dumnezeu), va pleca, în suflet, cu icoana Soarelui-taumaturg stăpîn asupra Nopţii, asupra tîlharilor rîvnitori de forţe spirituale  –  Stăpîn al Solzului Orfic-Cristic  –  dar nu poate fi stăpîn deplin fără …Lună: numai împreună cu Luna, prin hierogamie, se poate concepe  t r a n s f i g u r a r e a.

A se lua în seamă semnul făcut de Sadoveanu: D o c h i a-D a c i a  este soţia lui Pricop  –  iar nu Egiptul (cum afirmă d-l Paleologu, neţinînd seama de textul romanului). Cît şi Egiptul de sacră  –  Ţara Daoilor-Lupi şi a Vlahilor-Negri (misterul divin), recunoscuţi de Traian ca Fericiţi (divini, paradisiaci, aparţinînd lui Akes Samenos=Grădinile Paradisului). Vitoria va sui în Borca(Turnul cu Fulgere), pentru a asista la naşterea lui Nike  –  şi va deveni Împărăteasa mistică a Feciorului de Împărat-Nike, la Cruci. Apoi, la Vatra Dornei (Foc împăcat cu Apa), se va duce printre oi,  s e  v a  d u c e   î n   c e l e  3 0 0  d e   o i (“De-acu mă duc…pe drumul acelor oi”)  –  triadă sacră, figurată ca un triunghi dublu orientat: A d a m-achi(primul Om-Spirit) şi  U r s-achi (Regalitatea Spiritului)  –  îi privesc “de sus”, transfigurator, pe cei “de jos”, pe cei care aşteaptă să fie descoperiţi-transfiguraţi, prin mistica “păliturii” cu   b a l t a g u l(care-şi va îngropa, în misterul transfigurator, unul dintre tăişurile, aripile cosmice, ale infinitului: ¥): Kali Stratos(în aşteptarea transfigurării, se numeşte cu numele întunericului “înţelept”:Bufniţă) şi Ilie (în aşteptarea transfigurării:Femeia Minciunii). Şi “pălitura” mîntuitoare va trece prin toate cele 7 niveluri –trepte demoniace, dintr-odată. Prin toată legiunea demoniacă (“Legiune e numele tău, demone!”)

Vi(c)toria îi va “vinde” pe demoni, prin intermediul transfigurării realizate de Baltagul-Lupu, Animalul cu Două Tăişuri (îngurgitare a lumii vechi  –  regurgitare a lumii noi)  –  îi “vinde “ lui Anastase:Nemuririi(şi Anastase e disimulat sub tichia-căciulă ţuguiată, care-l face nevăzut neiniţiaţilor, dar Vitoria îl “vede”: “Mai are şi omuşorul cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dînsul(n.n.: căci într-a treia este Învierea-Transfigurarea).Ş-acela înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost.” Şi Anastase este Balmez-b a l i m e z, adică Tun-Tunet  spre revelaţia mîntuirii.

Grea misiunea celei “pierdute-duse”cu triada cristică a  oii-miel cristic-pe muntele stînei sacre: va trebui, prin mimetism(de fapt, un teribil autosacrificiu, în lupta de transfigurare a lumii demoniace din jurul Fîntînii, pentru a elibera Soarele-din-Fîntînă, predîndu-l pîntecului Lupului Fenrir, spre a-l renova transfigura în Noua Hierogamie: Minodora-Gheorghiţă-Gheorghe), să devină, ea însăşi, Căpetenia Demonilor. Căci ce faptă mai blestemată poate face demonul, decît să-l “strîmbe”pe Dumnezeu ? Şi care este fapta cea mai sfîşietor de demonic-sfîntă a Vitoriei (faptă marcată cu litere italice, în textul sadovenian tipărit), decît aceea de a-l “strîmba” pe Dumnezeu-Cuvîntul  –   şi nu oricare cuvînt, ci cuvîntul vîrtejului-complot demonic, prin care se ridică la suprafaţa “cadavrului”-Soare, pentru a-l transfigura în hierogamia Soare-Lună: cuvîntul       i n t r i g ă  e strîmbat, exact cu litera dobîndită, de Vitoria, de la Pricop-Locţiitorul Potcovar şi Luminător:”c” (“intrică”). Aşa de greu dobînditul “c”(aşa de aproape de cercul mistic al divinităţii) este sacrificat   –  Vitoria se răstigneşte pe propriul ei nume.

În acest vîrtej-cazan al   i n t r i c i i  Vitoriei (complementaritatea Dumnezeu-Demon) , aşteaptă recuperarea sacralităţii celei mai importante Forţe Cosmice de Restaurare a Omului Spiritual : Vasiliu-Vasile(Împăratul), Catrina(Purtătoarea Coroanei)  –  şi Toma-Geamănul lui Hristos, cu Maria (Cea Iubită de Dumnezeu) : a se remarca legătura lor “în cruce” , peste triada mito-spaţială Sabasa-Suha-Crucea Talienilor.

Şi astfel  –  Ana-Vitoria(căci se restaurează, de către Sadoveanu, o ipostază manolică)  –  va “coase”(după toarcere) marginile Spiralei Ciclurilor: Doi Meri  va redeveni spaţiul sacru al paradisului, în care există doi “meri”: pomul cunoaşterii (“atins” de cuplul dezandroginizat) şi pomul vieţii şi al morţii=nemuririi(restaurîndu-se, prin hierogamie,  A n d r o g i  n u l).

Ultima replică a Vitoriei este rostită din poziţia de Crucificată pe fisura dintre    l u m e   şi   r a i  –  crucificată pe Cuvînt: este un rezumat mitologico-ritualistic al vieţii şi morţii   –   sunt denumite toate gesturile ritualistice pentru vechiul ciclu-testament  –  şi gestul fundamental ritualistic al hierogamiei restauratoare a Paradisului Androginităţii : Minodora-Luna  –  “dată” lui Gheorghe-Soarele-Fecior al Bărbatului-Andros-Andrei (ascunsul Dumnezeu=ascunsul Bărbat-Tăiş), iar nu feciorul Femeii (care a dezandroginizat paradisul şi a săpat fîntîna aşteptării Victoriei Spiritului)[2].

SFÂRŞIT

                                                                                    prof. dr. Adrian Botez

---

[1] Cf. Marin Mincu, Un aspect al poeticii sadoveniene  –  labirinticul, în vol. Repere, C.R., Buc., 1977, pp. 139-194.

Cf. Cezar Ivănescu, “Baltagul” şi frumuseţea lumii, în Luceafărul, XVIII, nr. 45, 8 noiembrie 1975 : “Baltagul e o mare carte esoterică a românilor.”