INEDIT : O convorbire dintre Traian Filip si Al.Caprariu/1987

Vorbind despre casa în care ne aflăm:

– Aici a fost, pe vremuri, înainte de diktat, consulatul Suediei. După aia, au stat aici vreo şapte familii, sus şi jos, că această casă era gândită pentru mai multe persoane, cu o scară interioară. S-a pus în vânzare cu vreo şapte ani în urmă. Cu tupeul meu, m-am dus la primar şi i-am spus: Nu vreţi să goliţi casa asta pentru mine? – Da, mi-a răspuns el, deşi în ultima vreme vă învăluiţi, aşa… Am cumpărat toată casa împreună cu Nae Prelipceanu, poet şi prozator, uneori aiurit, bun prozator; a lucrat la Tribuna mai mulţi ani. Divorţase şi s-a căsătorit cu Denisa Comănescu, poetă. Casa a costat 600.000, reparaţiile vreo 200.000. acum vreo două luni am achitat-o. Spunea Esenin: „poeţilor parale nu li se dau deloc”.

Dacă mă lăsaţi, pun versurile alea. Ştiu că eu actor foarte bun, Ovidiu Iuliu Moldovan, mare actor şi foarte serios. N-o să-i convină dlui Deaconescu, dar e ardelean…

Tuşeşte, apasă pe un buton, după ce a pus aparatul în priză. Trage pe nas, zice:

– Ceva nu-i în regulă.

– Acolo e o priză! spune Deaconescu şi ia prelungitorul.

Alexandru are obrajii scobiţi, gura sfărâmată, e galben, are ochii halucinanţi şi în ei se sting culorile. Ochii devin enormi, profund dezamăgiţi şi pustiiţi. Părul tras spre ceafă ca nişte fuioare gri-cenuşii. Degetul mic al mâinii stângi are noduri de rădăcini. Ascultăm: „Adio, iubiri de altădată, adio-/ Frânt ulmul iubirii şi-a-ntors rădăcinile-n vânt./ Toate-uitării./ Ca pe o limbă ce n-aş mai vorbi-o,/Deşi cu vorbele ei am rostit cel mai pur jurământ./Pe masă, în faţă, paharul gol./Pasărea inimii-n piept – ca-ntr-o cuşcă./ Tu – undeva la celălalt pol./Aici, amintirea – viperă care mă muşcă./ Unde-mi sunt ochii de-atunci, ţie fidelă oglindă?/Inima unde-i, aceea vibrând în lumina de-atunci?/ În şerpii lemnoşi pădurea uitării-a-nceput să-ţi cuprindă chipul fragil…/Şi umbrele lungi.

C.P. 51

Când rosteşte cuvintele „viperă care mă muşcă” glasul lui se preface în geamăt.

– Ioane, asta-i cumplită! adaugă Alexandru, scuturându-şi ţigara.

Pijama, papuci, halat cu guler vişiniu. Îşi strâmbă faţa cu degetele, îşi rupe gura cu degetele, creţuri lungi la ochi spre urechi, la obraji, pe frunte, tot numai linii şi cute. În patul pe jumătate desfăcut, chemându-l ca o raclă, haine negre pe speteaza scaunului de alături. Ia aminte, din aparat se iveşte Autoportretul.

– La ce te-ai gândit scriindu-ţi “autoportretul”?

– Să se termine odată. Tu nu te gândeşti, cu atâţia nespecialişti, să ne lase să scriem că ştim meserie? S-a văzut că ştim să facem şi reviste, ştim să facem şi edituri, să ne scriem şi cărţile fără temenele, că tot în limita partidului ne înscriem.

Alexandru ia cartea lui Picu Pătruţ şi-mi recomandă să citesc ultima filă. Apoi continuă:

– La 1840 câte realizări de spiritualitate românească au fost. Cu simplitatea omului simplu, fiecare clipă o vede ca printr-o lumină. Ce cultură e asta? Trebuie să ne salveze biserica; avem case de editură unde ar trebui să ne facem datoria faţă de cultură română. De ce trebuie să se recurgă la subterfugiu. Sigur, biserica ne-a ţinut cât ne-a ţinut, dar când tu ai toate instrumentele culturii, să recurgi la factori externi ca să-ţi salvezi conştiinţa naţională, nu dovedeşti nici curaj, nici înţelepciune, ci laşitate. Zece ani a grevat la buget cheltuielile de producţie care au atins 285.000 de lei. Hârtie, tipar, clişee. Desigur, cartea lui Picu Pătruţ nu e tot ce poate fi mai bun, dar e un lucru deosebit. Să rupi supracoperta, ca să nu se vadă cine a făcut-o. Se transmuta din an în an, vreme de zece ani, iar investiţia te apasă. Şi ăştia te belesc, faci puşcărie pentru un sfert de milion. Mă cuprinde o revoltă fără margini… Lucrurile trebuiau făcute, scoase cărţi bune, cât mai bune. Noroc cu protectorii, cu Ghişe care închide ochii, altfel mă executau imediat.

Se ridică şi se duce să închidă uşa. Ne-a oprit la masă. Se făcuse 6-7. Conversaţia n-a lâncezit. Sotto voce, la capătul coridorului: Atenţie la următorul lucru: văd că vorbeşti cam degajat, să nu-i sictireşti pe jidani că au putere grozavă şi nu-i poţi deosebi. Să te păzeşti că nu poţi să ştii când te lovesc. I-am răspuns: “Sigur că n-am să-l înjur pe Mihalovici, cu care sunt în bune relaţii.”

Revenim la versurile lui:

– Ce sentiment ai încercat când ai văzut reunită toată opera ta poetică într-un volum?

– Ca să fiu sincer, oarecare spaimă. O să-ţi spun de ce. Există unele creaţii, vreau să zic, dar asta se poate spune numai de Eminescu. Unele scrise îngrijit, dar şi aiureli snobisme. Mi-am propus de la bun început – şi fără emfază – să fac o selecţie severă. Nici o carte de versuri n-a fost înjurată; am peste 200 de articole, probabil i-am pupat în cur pe toţi de nu m-au înjurat. Am vrut să merg pe filonul specific românesc, fie că e vorba de versuri de meditaţie, fie de pastel, fără gândul că trebuie să fiu în pas cu moda, cu tipul de versuri. Ceea ce mi se pare mai puţin important. Ce spui, la urma-urmei. Nu cred că franceza e atât de perfectă ca limba română. Nici n-aş putea respira fără limba română, în care poţi să exprimi orice subtilitate. Echivalenţele le poţi găsi. Spaima derivând, semnul de întrebare derivând din această idee: oare nu m-am dus pe un drum greşit? Dând din coadă la unul şi la altul care ciupeşte din Jacques Prévert, ei şi? Avem mari poeţi, putem merge pe filonul ăsta, putem sta alături de ăi mai mari. Infatuare românească? Nu! Se poate demonstra cu textele în faţă…

Dialog despre Assimacopoulos: n-am putut nici scrie. Numai de sport m-am putut ocupa…

– Ciudat titlu cărţii tale, “Cicatricele penumbrei”.

– Cicatrice rimează cu Euridice.

– Apar adesea în poeziile tale împerecheri de cuvinte crude şi dulci.

– Mi-a plăcut cum sună. Nu m-am gândit la ceva anume. Glumesc. Lucrurile ideale se petrec într-o lumină nu tocmai crudă. Cicatrice că tot destinul meu a fost înstelat de cicatrice.

– Ai băut multe cafele?

– Nu numai cafele. Cafeaua aproape că e un adjuvant… Cioranu scrie că Erwin Chargaff s-a născut la Cernovitz ca şi Paul Celan. Despre Cioran ar fi multe de zis. El s-a supărat pe mine pentru o gafă. Am descris un dialog telefonic (uşa întredeschisă, nu mi s-a părut că săvârşesc o indelicateţe). Teatrul lui Ionescu nu-mi place, deşi el e genial. Am descris telefonul din Elveţia al lui Ionescu. Cioran mă incita la povestit. Probabil că Ionescu era într-o criză alcoolică şi spunea că se va sinucide. Cioran era înspăimântat, deşi cine vrea să se sinucidă nu ameninţă că se va sinucide. Mi-a spus: Probabil că va ieşi din criză. Nu toţi suntem la fel. La omul de pe stradă pot să pară vulgare, blamabile din punct de vedere mic burghez. Asta a fost intenţia. Cioran s-a supărat că am divulgat o povestire bună de povestit pentru vremea când toţi eroii comediei au dispărut. Am fost de patru-cinci ori la el. El a insistat. În anul ‘68, când i-am lăsat câteva rânduri, mi-a spus: să mai lăsăm să se stingă efectele acelei indiscreţii, care mi-a adus atâtea neplăceri cu Eugen Ionescu. Unul Popper: că se simte o mare nostalgie şi că omul se întoarce acasă. E şi scrisoarea – am păstrat-o, scrisoarea lui Cioran trimisă la hotel: ne vedem altădată. Ce mi-a plăcut, prima dată, la 1.30 dimineaţa, nu mă mai lăsa să plec: despre conflictul cu DD Roşca: că suntem un popor care nu suportă asemenea lucruri… DD Roşca a scris în Contemporanul: Pe culmile disperării, o fi, dar nici să spui despre poporul nostru că n-am avut colonii şi de aceea nu vom avea istorie… Locuiam la două străzi mai sus, eram la 9 şi DD Roşca la 29. A fost foarte mare ca dascăl DD Roşca. Sigur, n-a scris ca Blaga (care vorbea execrabil, adormeai când îşi citea cursul). DDR era absolut imbatabil – câte ştia! Eram în relaţii foarte bune, mă chema la taclale. Cioran scria să-i transmit lui DDR: “să ştii că nu m-am supărat”, deci tot el.

Se lasă amurgul. Ferestrele mari dau spre grădină, o grădină în care au apărut lujere şi flori. Ne-am dus pe terasă, să vedem împrejurimile. Tensiune. Amărăciune pe care o ascundem cu zâmbete convenţionale. Ştim că lui îi este rău iar el ştie, de asemenea, că noi nu ne simţim bine. Ne tolerăm. El, trupul lui, se înnoadă şi se desnoadă, are încă sprinteneală, slăbit i se văd genunchii osoşi. Se acoperă, se descoperă. Cărţi lăcuite, cărţi rare alunecă în jurul nostru. Rânduiala lor o cunoaşte Voichiţa, cu care, câteva minute, stau de vorbă în bucătărie. E tare în faţa destinului, nu se apără, înfruntă. Băiatul (strălucit) trece dintr-o încăpere în alta ca într-o gară în care nimeni nu-şi mai găseşte locul. Ne îmbrăţişăm, a sosit ceasul plecării, ne ducem la avion. El regretă că nu ne poate însoţi. Dacă n-am fi venit noi să-l vedem (îndemnaţi de DR Popescu, de Traian Iancu şi de Al. Balaci, ca să-l cruţe de eforturi şi de riscuri), venea el la Bucureşti. Îl bântuie neastâmpărul călătoriei, o călătorie pe care vrea s-o facă în RFG unde speră să-şi îngrijească sănătatea şi să se vindece. Are mulţi prieteni medici şi mulţi prieteni scriitori. Dacă nu-i va folosi la nimic, măcar îşi va lua rămas-bun de la ei şi pe urmă se va reîntoarce în ţară. Se gândeşte la mamă-sa bolnavă şi se teme ca ea să nu pornească înaintea lui spre nefiinţă. LUNI 27/04/1987