Constantin Ciopraga : ” Ascult vocea lucrurilor ”

ASCULT VOCEA LUCRURILOR

Constantin Ciopraga

Toţi înaintaşii noştri mai apropiaţi ori de acum trei sute de ani, aliniaţi în cimitirul de la Paşcani – lângă părinţii lui Mihail Sadoveanu -, au fost oameni ai pământului. N-am deschis ochii spre lume într-un mediu intelectual; după cele dintâi cărţi care mă mişcaseră, trăiam într-un orizont de aşteptare delicios şi confuz, tânjeam spre ceva luminos; tentat de timpuriu de armonizarea cu vocile pământului, am înţeles – din adolescenţă – că în clipa de plenitudine picură ceva din pulsul eternităţii. O oră în fiecare zi pot fi solitar şi abstras, dar restul, majoritatea timpului individual se cade a fi consacrat celorlalţi. Sintagma „Eu sunt Celălalt” rezumă laconic esenţa universalistă, analogismul devenirii perpetue. M-am imaginat totdeauna participant la o poveste, adică la evenimente: adversităţi felurite, între care războiul şi prizonieratul (şase ani în uniformă militară) au imprimat evenimentelor trăsături la limita tragicului. Aspiraţia de autocunoaştere mă poseda demult; pe ecranul confruntărilor cu moartea mă vedeam maturizat pretimpuriu, împovărat de interogaţii.

\n

Hotărâtoare\nîn demersul spre o finalitate înaltă mi se părea pasiunea pentru\nFrumos, reconfortantă, stenică. Scepticismul agresează. În faţa foii\nalbe mă simt angajat într-un continuum; construiesc în tensiune\ncreativă declanşatoare de energii; disonanţelor realului din jur le\nopun mirajul unor lumi imaginare paralele. Ascult vocea lucrurilor şi\ncred în funcţia tonifiantă a naturii; privesc spre creatorii din toate\ntimpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de\ndomeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii\ndeveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau\nausteritatea; alţii, stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au\nînsoţit încrederea în omul-emblemă. M-au atras dintru început textele\nmemorialistice; găseam în ele, uneori, răspunsuri care mă întregeau,\npropoziţii răspunzând propriilor mele întrebări. Pentru a te elibera de\nsentimentul incompletitudinii, neadormit, se cuvine să fii ziditorul\npropriului destin; greşesc, tatonez, caut justificare scurtei mele\nprezenţe aici. La începutul şi la sfârşitul zilei stau la sfat cu\nDumnezeu: Nihil sine Deo!

\n

Mi-am\njalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând egal\nla bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul\nfaptei dăinuitoare. Dincolo de îndeletnicirile curente, mi-am impus o\ncadenţă, un ritm existenţial plenar, dătător de pace interioară; nimic\nnu creşte pe stări convulsive! Sunt în rezonanţă afectivă cu Iaşul\nmarilor constructori – acest locus solus încărcat de forţe\nstimulatoare; după contacte cu alte repere spirituale – din ţară sau\ndin lume – Iaşul marilor cronicari şi al iluştrilor creatori mai noi\nmi-a întărit o convingere fundamentală: numai în legătură cu aerul de\naici profilul meu interior se manifestă unitar, nescindat.”,1] ); //–>

Hotărâtoare în demersul spre o finalitate înaltă mi se părea pasiunea pentru Frumos, reconfortantă, stenică. Scepticismul agresează. În faţa foii albe mă simt angajat într-un continuum; construiesc în tensiune creativă declanşatoare de energii; disonanţelor realului din jur le opun mirajul unor lumi imaginare paralele. Ascult vocea lucrurilor şi cred în funcţia tonifiantă a naturii; privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea; alţii, stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă. M-au atras dintru început textele memorialistice; găseam în ele, uneori, răspunsuri care mă întregeau, propoziţii răspunzând propriilor mele întrebări. Pentru a te elibera de sentimentul incompletitudinii, neadormit, se cuvine să fii ziditorul propriului destin; greşesc, tatonez, caut justificare scurtei mele prezenţe aici. La începutul şi la sfârşitul zilei stau la sfat cu Dumnezeu: Nihil sine Deo!

Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând egal la bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare. Dincolo de îndeletnicirile curente, mi-am impus o cadenţă, un ritm existenţial plenar, dătător de pace interioară; nimic nu creşte pe stări convulsive! Sunt în rezonanţă afectivă cu Iaşul marilor constructori – acest locus solus încărcat de forţe stimulatoare; după contacte cu alte repere spirituale – din ţară sau din lume – Iaşul marilor cronicari şi al iluştrilor creatori mai noi mi-a întărit o convingere fundamentală: numai în legătură cu aerul de aici profilul meu interior se manifestă unitar, nescindat.
\n

\n________________________________________________________________
\n

\n

UTILITATEA OCHIULUI AL TREILEA

\n

Nicolae Dabija

\n

Dorm\nîntr-o casă din preajma unei păduri. Geamurile sunt deschise larg. La\nun moment dat, am straniul sentiment că uriaşele crînguri de salcîm au\nînflorit, ca la o comandă divină, într-o singură clipă, cu toate odată:\nde mireasma pătrunzătoare mă trezesc brusc, ca de un bec pe care îl\naprinde cineva întârziat într-o cameră de hotel neştiind dacă mai este\ncineva acolo.

\n

Pînă în zori mai sunt cîteva ore. Dar nu pot să mai dorm. Şi ies în ogradă.

\n

E pădurea copilăriei mele.

\n

Stau\npe prag în noapte şi încerc să o scrutez cu privirea. Apoi, în timp ce\ntrag în piept aerul de miresme tari, închid ochii, ca să o pot vedea\nmai bine. Ea se întrezăreşte luminînd palid prin întunericul\nîmparfumat. Aşa o întrezăresc toată, pînă departe, amestecată cu\ncerurile spuzite de stele şi cu vînturile care încă n-au pornit,\nîmbrăcată în strai alb de mireasă primăvăratică.

\n

Numai cu un al treilea ochi o pot vedea în toată măreţia ei.

\n

„,1] ); //–>