Ion Pachia Tatomirescu: Revista „Lumina” (De Novi Sad) la a lX-a aniversare

Din iniţiativa lui Vasile (Vasko) Popa, unul dintre cei mai mari poeţi europeni de după secunda conflagraţie mondială, s-a înfiinţat la Vârşeţ, în 12 ianuarie 1947, după cum se ştie, şi o mirabilă revistă de cultură, «Lumina», revistă care, mai apoi, a fost regândită / redactată la Novi Sad, dar cu grijile tipăririi rezolvate la Panciova, desigur, de cele mai multe anotimpuri ale sexagenariatului existenţei sale, după cum se relevă şi în prezentul nostru cel de toate zilele, prezent ce deprinde tot mai mult din ştiinţa strămoşească de a se face nemuritor de Cogaion şi prin astfel de făptuiri în spirit…

La o bună analiză a istoricului literar, «Lumina», în ciuda faptului că şi-a făcut apariţia chiar în ajunul epocii proletcultiste, a fost şi rămâne cea mai frumoasă revistă de limbă română de la Dunărea de Mijloc, neîntrecută până în prezent nici chiar de cele apărute în Banatul României… Chiar sub prim-purtătoru-i de stindard, Vasile (Vasko) Popa, întâiul său redactor-şef, revista «Lumina», ivită în 1947, în ajunul „obsedantului deceniu“ al Europei de Centru şi de Răsărit, se constituie într-o primă şi incontestabilă biruinţă împotriva expansiunii stalinismului politic şi cultural aflat la apogeu pe-atunci.

Spuneam mai sus că «Lumina» noastră cea de două sute patruzeci de anotimpuri a deprins câte ceva din ştiinţa strămoşească de a se face nemuritoare, dar nu numai pentru că, prin analogie, pare a ne trimite la un dacic brad sacru, la osia cosmică, la axis mundi învârtind cele nouă ceruri, sub cei nouă redactori-şefi pe care i-a avut până în prezent – Vasile / Vasko Popa (în 1947), Mihai Avramescu (în 1948, 1949 şi în perioada 1951 – 1955), Radu Flora (în 1950), Ion Bălan (în 1956 – 1975), Emil Filip (în 1976), Slavco Almăjan (în 1977 – 1980), Aurel Gavrilov (în 1981), Simeon Lăzăreanu (în 1982 – 1994) şi, din 1995 încoace, Ioan Baba (al prezent-viitorului) –, desigur, ci şi pentru că strategiile celor nouă de la cârma destinelor «Luminii» au evitat cu abilitate, în ciuda vitregitoarelor vremuiri, căderea în provincialism, de fiecare dată reuşind să ancoreze arca revistei, de pe înfurtunate mări, la ţărmul fotonilor, pentru că fost-a şi este încărcată cu cea mai bună lumină, lumina producătoare de catharsis. Observaţiile mele sunt veridice, deşi nu nu pot spune că nu iubesc revista «Lumina» de Novi Sad şi pentru faptul că (eu şi Lumina de Novi Sad) „ne-am născut în acelaşi an, 1947“ (fireşte, «Lumina» ivindu-se sub soare cu douăsprezece zile mai devreme decât mine); şi nu pot fi bănuit de vreun „partizanat“ deoarece în Grădina Sfintei Limbi Valahe sau Dacoromâne / Române (răspicăm aserţiunea în ciuda semănătorilor de confuzii ce se prefac a nu şti nimic de sinonimia Valah = Dacoromân / Român) s-au mai născut, tot în 1947, încă 47 de scriitori ai Valahofoniei, alcătuind valul-secund al generaţiei resurecţionale si a paradoxismului de după al doilea război mondial: Ştefan Agopian, Ioana Diaconescu, Al. Dobrescu, Dinu Flămând, Ioana Ieronim, Valentin F. Mihăescu, Ion Mircea, Ion Pachia-Tatomirescu, Petru Poantă, Adrian Popescu, Marcel Constantin Runcanu, Alex. Ştefănescu ş. a. Apoi, despre cristalele, despre karatele estetico-literare ale materialelor publicate în «Lumina», grăieşte şi decada de aur a rubricilor permanente ale revistei: (I) Evocări, amintiri, mărturisiri; (II) Manu propria; (III) Reverii; (IV) Memoria clipei; (V) Ecouri lirice; (VI) Paralel; (VII) Prezentări, semnale, lecturi; (VIII) Tezaur; (IX) Cercetări; (X) Mozaic; la acestea se mai adaugă din când în când: Debut L., Civicus, Lumina-Brend etc.

«Lumina» de Novi Sad este o revistă de literatură de înaltă ţinută modernistă, esteticile resurecţional-moderniste asimilându-şi-le atât în plan diacronic, în profunzime, cât şi în plan sincronic, în anvergura excepţională a prezentului producător de catharsis, pe cât este posibil într-o lume bântuită de tot soiul de molime anticulturale şi anti-neuronale… A fost, mai ales este, dincoace de epoca stalinismului politic / cultural din Valea Dunării de Mijloc, adepta, promotoarea, cultivatoarea unei veritabile geografii literare cu centrele culturale disipate echidistant, în lucrarea celui mai înalt spirit justiţiar, a unui nou autohtonism, a paradoxismului ontologic al Limbii / Logosului (înţeles ca în platforma estetică stănesciană), a paradoxismului cosmologic etc. S-a arătat sensibilă la toate, ieşind fără prea mari eforturi din provincialism şi raliindu-se marilor mişcări sincroniste nu numai prin admirabile strategii, graţie redactorilor-şefi, după cum subliniam mai sus, ci şi datorită bunelor echipe redacţionale şi reţelei „colaboratorilor permanenţi“. A polarizat, a capacitat forţele creatoare nu numai din Voievodina / Serbia, ci şi din România, din Republica Moldova etc., mai ales în vremuri de răstrişte politică, de totalitarism de tip neostalinist-european… A ştiut să focalizeze interesele majorităţii intelectualilor valahi, adică români / dacoromâni din sudul Dunării, din Daciile Sud-Dunărene, de la Dacia Panonică, la Dacia Sighinică (de fapt întâipomenita de Herodot), la Dacia Aureliană etc., armonizându-le între ale majorităţii intelectualilor sârbi. După cum au permis vremurile, anotimpurile belgrădene, «Lumina» a nutrit şi conştiinţa naţională prin artă. «Lumina» a cultivat o pură limbă valahă, adică o clară limbă dacoromână / română (mereu facem aceste precizări spre a se lămuri odată pentru totdeauna că sinonimia este perfectă între valah şi român / dacoromân, în ciuda întreţinătorilor de dezbinări / discordii în sânul naţiei noastre cu propensiunea disipării semnalată încă de Herodot !). «Lumina» a promovat tinerele talente chiar printr-o rubrică specială de Debut. Prin poziţia ei deosebită în geografia lirico-lingvistică valahă / dacoromânească de la Dunărea de Mijloc a încercat să-şi sporească rolul de catalizator valahofon / dacoromânofon. Căci limba valahă folosită în paginile revistei nu lasă loc regionalismelor, rugozităţilor regionale, dialectale; «Lumina» se distinge şi printr-o înalt-normată limbă valahă / română literară; grădina Sfintei Limbi Valahe este mereu primenită şi la «Lumina»; niciodată la revista «Lumina» Sfânta Limba Valahă / Dacoromână nu a fost lăsată a se sufoca prin înburuienare, nu a rămas neîngrijită, neşcolită, neîmbisericită, ca la valahii (aromâni, meglenoromâni, istroromâni) din Macedonia, din Albania, din Grecia, din Timoc-Bulgaria, din Slovenia, din Croaţia, din Bosnia-Herţegovina etc. Spiritul european în care se face cultivarea Sfintei Limbi Valahe / Dacoromâne la «Lumina» rămâne un exemplu chiar pentru toată Valahimea / Dacoromânimea din fosta Dacie Sud-Dunăreană a lui Burebista, ori a lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, fireşte, întru înrăzărire, că lumina nu trebuie să cadă din cer, ci trebuie să ne-o creştem / obţinem din ogorul pe care existăm, căci omul sfinţeşte nu numai locul, ci şi casa limbii în care trăieşte şi dintotdeauna grăieşte, şi în care gândeşte şi dintotdeauna se gândeşte…

Redactorul şef de azi, Ioan Baba, are o admirabilă diplomaţie culturală şi îmi exprim convingerea că va reuşi să facă din «Lumina» una dintre cele mai bune reviste de cultură / literatură din spaţiul valahofoniei… Actualul redactor, în ciuda vitregiilor, îndeosebi financiare, cred ca va reuşi să-şi primenească echipa redacţională, să angajeze capacităţi valahe de talie europeană, mai ales acum, la intrarea nucleului valahofonilor (din România) în Uniunea Europeană, să promoveze spiritul nou-benefic din literatura europeană, cel nutritor de catharsis, că dacă nu e catharsis, atunci nimic nu e! Marea cucerire paradoxistă a generaţiei noastre, a generaţiei resurecţiei poetice şi a paradoxismului îngemănează Cuvântul cu Necuvântul (ultimul ca vehicul de comunicare al ens-ului structurat din antimaterie, de tipul stănescianului Fant-Om, sau Om-Fantă).

În acest ceas aniversar, la acest jubileu de sexagenariat al «Luminii», îngăduiţi să îmi exprim convingerea că, într-adevăr, actualul redactor-şef al revistei, Ioan Baba, graţie artei de strateg pe care o posedă, de care îl ştiu capabil, va demonstra, va dovedi Europei că Provincia poate oricând să bată Capitala din punct de vedere valoric-estetic, oricare ar fi aceasta; depinde numai de calitatea oamenilor din echipa redacţională, de competenţă, de caratele dialecticienilor echipei, de recunoaşterea greşelilor şi de capacitatea senzorilor (din dotarea echipei) de a ieşi imediat din arealul greşelilor, după un panduresc examen de conştiinţă. Iar din această perspectivă, Novi Sad – ca reşedinţă neuronal-fotonică a revistei «Lumina» – devine nu numai „nouă, minunoasă grădină“ din Valea Dunării de Mijloc, ci şi „grădină de aur“ a Sfintei Limbi Valahe sau Dacoromâne…!

Şi ca să închei în cel mai înalt spirit al paradoxismului ontologic al limbii, potrivit căruia materia decurge din Cuvânt / Logos, revista «Lumina» trebuie să fie atât fânărie de raze reale pentru Sfânta Grădină a Limbii Valahe / Dacoromâne de la Dunărea de Mijloc, cât şi dumnezeiască lumină, lumină lină, lumină din Logos, din Dumnezeu, căci la început au fost atât Cuvântul cât şi Necuvântul, şi Cuvântul şi Necuvântul erau la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul şi deopotrivă Necuvântul.

Pentru «Lumina» tuturor anotimpurilor din sexagenariat, pentru «Lumina» de azi, să închinăm în frăţie de acţiune culturală / spirituală valahă paharul cu fotonii veritabilei şampanii şi să-i urăm din toată inima LA MULŢI ANI-LUMINĂ, pentru «Lumina» de Novi Sad, de Nouă Grădină şi a Sfintei Limbi Valahe / Dacoromâne, în infinirea veacurilor… !

La mulţi ani, sexagenară «Lumină», din veşnic-Noua Grădină (Novi Sad)… !

ION PACHIA TATOMIRESCU