Se anunţă o nouă carte: „Athanor (I). Cărţi ce puteau sănu fie” de Artur Silvestri

PILDA „BUNULUI GRĂDINAR“

La o întâie vedere şi doar răsfoită în trecere spre a se obţine o concluzie sumară, cartea aceasta ar putea să se înfăţişeze mai degrabă ca un „jurnal de editor“ ori, mai puţin chiar, în felul unei simple culegeri de „însemnări de lectură“ ce însoţesc când şi când cărţile apărute în ideea de a întări aşezarea autorului în literatură ori a contribui la o recepţie mai îngăduitoare. Impresia se evidenţiază şi, la drept vorbind, nici nu este greşită căci tot ce am adunat aici ilustrează un efort de editor şi de „susţinător“ fără însă a se rezuma nicidecum la atât. Căci, în povestea naşterii acestor cărţi, „cuvântul de întărire“ nu constituie decât momentul anterior plecării în lume, de unde fiinţa plăpândă a cărţii îşi va începe destinul ei şi doar presupune, fără a-l desfăşura, trudnicul proces în a-i găsi semnificaţie, rost şi chip, pentru a reuşi să fie, ieşind din proiect ori ipoteză.

Există, deci, o soartă a cărţilor, un soroc al apariţiei lor în istorie şi o poveste a felului cum acestea se nasc, „îşi fac loc“ şi trăiesc mult — uneori veşnic — ori se destramă înainte de a fi, uneori fără să merite eşecul şi fără să fie cunoscută vreodată „ipoteza care a fost“. Soarta a făcut ca aceste cărţi să existe şi, poate, unele dintre ele, să aibă un viitor ce nu se poate astăzi întrevedea precis deşi la unele se poate bănui. Şi spre a le aduce în fiinţă — fiindcă trebuia să se nască — s-a găsit şi o străduinţă oarecare, venită în aceste cazuri de la mine. De fapt, putea să vină de la oricine are bună-voire, dorinţă de a participa la o acţiune colectivă care presupune şi anonimat şi, până la urmă, un grad de jertfelnicie, aşa cum îmi spunea odată eminentul povăţuitor Alexandru Nemoianu. Şi, pe lângă acestea: o oarecare pricepere, manifestată în timp şi verificată în acest fel; sau, şi mai precis, o inspiraţie în a dibui conturul, în a vedea în nevăzut şi în a descifra misterul formei posibile din materialul nedesluşit.

Căci oricât ar fi de neobişnuită, constituirea lor s-a produs în acest mod, arătând un fel de secret al întocmirii despre care vorbesc uneori şi de fiecare dată cu înfiorare. Cele mai multe din acestea au fost iniţial o materie amorfă, lipsite de intenţia de a se formula vreodată în datele unei cărţi. Numai piesele de teatru şi prozele Marianei Brăescu (scrise demult şi editate recent fără nici măcar o virgulă adăugată), eseul lui Francis Dessart despre Gandhi (operă admirabilă, produsă la tinereţe) şi „Clopotele Athosului“ de Bucur Chiriac (apărute anterior într-o ediţie ceva mai veche) existau ca formă definită şi erau „cărţi inedite“ ce reclamau îngrijirea şi munca de grădinar. Altele, precum strania alcătuire „Dora-Dor“, de Antonia Iliescu, a fost aleasă de autoare, la fel cum a procedat şi Aurelia Satcău, de îndată ce i-am propus să debuteze şi să devină, astfel, „autor de cărţi“ şi nu doar de studii. În sfârşit, în cazul lui Alexandru Nemoianu, a cărui operă se înşiruie ca o nesfârşită predică de misionar în vremuri grele şi unde cărţile sunt „întrerupere episodică“ continuată şi desfăşurată în chiar clipa binecuvântată când cartea apare, nici nu a trebuit să existe vreo participare de editor sau de „îngrijitor“ ci doar o mică şi inevitabilă cizelură ca de bijutier. Aceasta operaţiune s-a făcut în cea mai mare parte a cazurilor, uneori cu un mai pronunţat efort tradus în selecţie şi în principiul de orânduire însoţit de titluri noi, sub-titluri de texte separate şi, în numeroase cazuri, în chiar „numele cărţii“. „Hainele“ lor le-am ales şi, ca un croitor, le-am tăiat cu mâna mea ca să devină aspectuoase şi să contribuie la un „portret“ demn de a fi ţinut minte.

Povestea fiecărei speţe ar fi pasionantă în felul ei şi mai mult ca sigur că am s-o scriu în viitor, dacă mi-o da Dumnezeu zile, căci ea va arăta cum lucrează un grădinar în lumea plantelor fragile ce îşi cer dreptul la viaţă; un „grădinar bun“, care ştie că în această lume esenţialul este să laşi să înflorească o mie de flori iar pe cele ce nu pot, nu ştiu cum să facă şi nu s-au gândit, să le ajute să existe înlăturând lăstari, buruiana rea şi paraziţi fără înţeles. Căci, la drept vorbind, acesta este sensul ce nădăjduiesc să fie dedus din citirea şirelor ce vor urma.

Vreme îndelungată am ezitat să vorbesc despre acestea şi nici nu voiam să aud când mi se spunea câteodată să le adun, spre a sluji, poate, şi drept exemplu şi cuvânt de îndrumare. Mă gândisem, şi cred şi astăzi că nu greşeam, la anonimatul faptei bune şi la rostul acesteia în a crea urme şi în a fi de folos. Tot ce am avut de spus, am făcut şi nu am spus căci „a face“ şi nu „a vorbi despre ceea ce urmează să se facă“ este porunca noastră capitală şi atitudinea care, creând efect, aduce un sens vieţii noastre poate întâmplătoare. Dar în lumea aceasta, plină de amăgitori şi înşelători ce nu găsesc scop decât în mica învârteală animată de o vanitate adeseori nemăsurată deşi rezemată pe nimic, mai de trebuinţă ar fi să se vadă că există şi gând bun dar şi înfăptuire, oricât de măruntă la scară universală, pentru ca astfel să căpătăm nădejdea că încă nimic nu este pierdut .

Încheiat astăzi, 20 August 2007, de ziua Sf. Prooroc Samuil şi a Sf. Mucenici Sever şi Iliodor

ARTUR SILVESTRI