LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Adrian Botez: Complicitatea eurilor, în complotul transcenderii: „Fachir”, de Emil Botta

 

(analiză mito-poetică, într-o artă poetică)

Într-o literatură în care cuvântul ajunsese, deseori, după anii ’60, obiect de jocuri sterile, pur manieriste( a se vedea „tautoforiile” lui Şerban Foarţă) – intră, deodată, în scena poeziei româneşti, şi se impune, în sfârşit, atenţiei publice, prin volumul-cântec de lebădă – Un dor fără saţiu – 1976 (debutul poetic se făcuse, însă, încă din 1937 – cu Întunecatul april) o figură tragic-autentică, de actor descins din teatrul sacru – dar şi sacerdot al misteriilor orfice şi zalmoxiene: poetul şi actorul sacru EMIL BOTTA1.

Prin el, CUVÂNTUL nu mai „joacă” – mişcările sale de DANS SACRU sunt poruncite de abisurile mitului perpetuu – în care omul este consubstanţial cu cosmosul. Prin EMIL BOTTA, Cuvântul îşi recapătă forţa Logos-ului Originar – precum şi funcţia cristic-soteriologică. Şi între Eminescu, gândiriştii tradiţionalişti, sburătoriştii modernişti şi curentele de avangardă(la care adăugăm experimentul nefast al postmodenismului), s-a născut o voce cu totul aparte, un logos poetic neîncadrabil. Poate un neomodernist – poate, pur şi simplu – un Botta Emil.

Cu această finalitate(demiurgică şi soteriologică – de rezidire şi mântuire a Fiinţei Umane Spirituale, prin Logos-ul –Cuvânt) a fost scris şi poemul Fachir. Poem-Artă Poetică. Poemul regăsirii, de către OMUL-ARTIST, a Sinei Spirituale, prin iniţiere-cultivare a fiinţei interior-spirituale.

Este poemul despre un EU şi un, aparent, NON-EU(mascat, permanent, sub neutralitatea impersonală a lui EL). Eul ajută non-eul (şi, reciproc, eul este ajutat de non-eu) să se nege(nu formal, ci esenţial): dinspre versatilitate şi iluzie – spre gravitatea fiinţării cosmice, reale, etern-spirituale. Totul, în ecuaţia ARTIST-ARTĂ.

Eul apare ca JONGLEUR şi CLOVN(„Eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii”):

a-dar JONGLEURUL este OMUL-ARTIST care acţionează ritualistic, schimbând (interschimbând), periodic, părţile, poziţiile, zonele lumii: trece „obiectul”(care este izotopic semantic cu SINELE UMAN) din STÂNGA în DREAPTA, de JOS în SUS – dar îl poate trece şi înapoi, din dreapta în stânga, de sus în jos…Dinspre INFERN spre PARADIS – dar şi înapoi. Totul ţine de voinţa jucătorilor, de buna lor credinţă, de zona în care „complotiştii”-jucători cosmico-umani s-au decis să joace.

b-CLOVNUL îşi schimbă-înlocuieşte FAŢA – cu MASCA(MĂŞTILE) feţei, cu nişte supra-(sau infra-)feţe umane. Oricum, MASCA-CLOVN este simbolul încercării de a depăşi faţa umană , prea sărac-expresivă – pentru FAŢA HIERATICĂ. Oricum, masca-clovn are o gură ca semicerc enorm, cu colţurile ridicate în sus, mereu în SUS – MASCA COMICĂ: este un C – culcat, care aşteaptă să vină, peste el, un alt C culcat, MASCA TRAGICĂ(şi ea, ipostază hieratic-cosmică). Prin cele două GURI(una prezentă – GURA DE CLOVN, alta presupusă: GURA TRAGICĂ) se împlineşte CERCUL DIVIN=FIINŢA TRANSCENSĂ, de dincolo de toate feţele-teancuri de măşti inutile. Adevărata şi unica faţă – FOCUL DIVIN.

Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale – de către eu? Este personajul bizar(bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC.

Iată ce spune despre CUC şi funcţiile sale, în mitologia românească – etnologul Mihai Coman, în lucrarea Bestiarul mitologic român, Ed.Fundaţia Culturală Română, Buc., 1996, pp. 120-128:

a-este vestitorul schimbării fundamentale a vremii anului – marcând, în ciclul cosmic-natural, venirea primăverii;

b-declanşator al renaşterii firii, consacrator al ritmurilor şi etapelor specifice muncii câmpului;

c-pentru că glasul cucului şi fiinţa cucului dispar odată cu venirea verii(cucul, singuratic şi mut, afundându-se în necunoscutul şi tenebrele codrului) – a determinat regândirea lui funcţională, ca operator al metamorfozelor (şi, deşi M.Coman neagă acest lucru, există cel puţin sugestii, dacă nu dovezi irefutabile, că şi cucul s-ar înscrie în şirul animalelor cu funcţie psihopompă – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cap. Mitologia morţilor, subcap.22, Însemne funerare:Nunta mortului:Pasărea sufletului, p. 194). Oricum, prin cuc se operează trecerea spre tărâmul necunoscut(trecere fie şi doar cu mintea şi/sau bănuiala), revelarea tărâmului necunoscut(lumea spirituală, spunem noi). Cucul devine, astfel, mediator între lumi;

d-cucul devine emblemă erotică – dar cu totul specială: erosul cucului nu duce la împlinire, ci la ratarea garantată a eros-ului(cel puţin, în această lume): lasă văduvă turtureaua şi ratează hierogamia cu Fata Soarelui – CIOCÂRLIA.

e-De aceea, el, cucul, este PRINCIPIUL MASCULIN PERPETUU ŞI NARCISIAC:”toţi cucii SUNT BĂRBAŢI şi toate păsările văzduhului de parte femeiască le sunt soţii”(cf. George Coşbuc, Opere alese, 1979, p. 266). Cucul este numit, din această cauză, PASĂREA-NEPASĂRE (benefic şi malefic, concomitent: a doua numire, NEPASĂRE, se referă la nerespectarea eticii păsărilor obişnuite: el refuză să-şi clocească ouăle).

f-Funcţia profetică(are puterea de a profeţi mersul vieţii, numărul de ani ce vor trece până la un anumit eveniment, norocul şi nenorocul, sănătatea sau moartea etc.).

g-Strigarea propriului nume îi asigură funcţia narcisiacă de „răsucire” perpetuă spre/în Sinele Său Profund şi Unic.

h-Funcţia apotropaică şi fertilizatoare (în două contexte:”răsucitul” şi „jocul cucilor”, jocuri sacrale româneşti, la lăsata secului – deci, înainte de marele eveniment pascal-cristic al Învierii, prefigurându-l pe acesta, prin mişcările-gesturile exorcizatoare ale dansatorilor-taumaturgi).

Revenind la poem:

1-„Am înlemnit/la vederea cucului” – înlemnirea eului înseamnă axializarea lui vegetală – sau conştientizarea faptului că eul-trup este suport axial pentru manifestarea non-eului, CUCUL-SPIRIT, revelator al tărâmului sacru, necunoscut.

De observat (lucrul acesta îl sugerăm, deoarece avem de-a face cu un Poet-Actor(de excepţie!), care vizualizează orice amănunt, transformă decoruri şi deghizamente – în semne cosmice): desenul cuvântului CUC – conţine 2 emisfere(sugerate prin semicercuri), poziţionate lateral spre dreapta – emisfere(semicercuri) care deschid şi închid cuvântul (un fel de sugestie a divinităţii=alfa şi omega). În mijlocul celor 2 emisfere(semicercuri) este a 3-a emisferă(semicerc):U, poziţionată cu capetele spre SUS – sugerând colţurile gurii măştii de CLOVN: deci, eul terestru este cuprins şi prelucrat între emisferele-semicercuri celeste – sau invers: dinspre centrul aşteptător al celei de-a 2-a emisfere(semicerc)-MASCA TRAGICĂ, cu colţurile gurii spre JOS – se produc stimulări, pentru revelaţia divinului, în cadrul format de cele 2 emisfere-semicercuri, cu orientare laterală.

2-Eul terestru are CASĂ, pare fixat, pentru totdeauna, în prejudecăţile(ucigătoare de spirit) ale lumii terestre. Cucul vine să conteste fixarea în terestrul-casă:”un cuc de pripas/pe la casele noastre”(eul terestru „îşi face curaj”, printr-o referinţă la un plural – un plural care nu există: : iniţierea este individuală – doar mântuirea finală a omenirii necesită colectivitate integrală, dar şi ea „rezumată arhetipal”). De fapt, pripas poate însemna şi: venit întâmplător (sugerându-se lipsa de casă-fixare) – dar sugerează, eufonic, şi: prim pas (avem de-a face, totuşi, cu un jongleur-actor al Logos-ului…) – primul pas al îndoielii faţă de autenticitatea eului terestru – şi dorinţa eului terestru însuşi (dorinţă secretă-discretă, ca orice ritual interior) de propensiune spre non-eul păsării-nepasăre (spiritul). Deci, începe „COMPLOTUL TRANSCENDERII”, nu doar dintr-o pornire curioasă de necunoscut, ci dintr-o stare de necesitate ontologică.

3-Reacţia de recunoaştere, de către EU, în non-eul CUC, a fachirului (faqr, în arabă, înseamnă făptura care a renunţat la-a sărăcit cu o lume – a renunţat la materialitatea-ficţiune – pentru a se îmbogăţi cu adevărata şi unica lume – lumea spirituală).

„Ce mai cuc sărac,/i-am văzut şi faţa/slăbită, sleită.” Atributul slăbită desemnează dematerializarea (retragerea din materialitate), iar atributul sleită desemnează consecinţele efortului(interior) de iniţiere spirituală.

4-Reacţia următoare a eului este înşelătoare, aparent versatilă şi derizorie:”Eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii” – în realitate, eul terestru recunoscând, în non-eu – adevăratul EU, cel spiritual: eul-cu-revelaţie se angajează, febril, în operaţii-ritualuri magice de autonegare cît mai rapidă a eului-trup – şi de sprijinire (în cadrul unui „complot magic”), până la transferul total(autosacrificial) de autoritate spirituală – către eul autentic:jongleria produce interschimbarea stângii(malefico-catastrofală, de rău augur etc.) cu dreapta(benefică, de bun augur etc.) – şi interschimbarea josului demonic, cu susul celest.

5-Traseul de respiritualizare a eului uman-artistic se numeşte FLUIERĂ-VÂNT: „încerc să-l încânt/cu vânt cucu vânt,/ să-l distrez cu nimic/ pe Fluieră-Vânt”.

FLUIERĂ-VÂNT înseamnă PULSAŢIA SPIRITULUI, pe un traseu vertical. Vântul este fluxul spiritual – iar impulsul spiritual este fluierarea(ca avertizare şi dinamism vital-spiritual), dinspre PLĂMÂNUL LOGOS-ULUI: CUVÂNTUL(avertisment-fluier şi orfism renăscător-fluier mioritic):

a-cu vânt cucu vânt, dar şi

b-cuvânt cu cuvânt.

Prima aranjare a slovelor indică necesitatea echilibrării celor 2 trasee descendente ale lui U (C-U-C-U), prin 2 fluxuri paralele spirituale: vânt-vânt(flux spiritual de stânga-flux spiritual de dreapta). Astfel, se obţine MORIŞCA VIEŢII ŞI A MORŢII: semicercul orientat în sus îşi va primi, răsturnat peste el, spre jos – complementul: ∩

U ∩

Va rezulta CRUCEA EXPIATOARE:

U

A 2-a aranjare a slovelor marchează „cuantificarea” logos-ului degradat (cuvânt cu cuvânt) – supus operaţiunii soteriologice (într-o treptare re-iniţiatoare), prin funcţia metamorfozantă şi transfiguratoare a CUCULUI: LOGOS-UL SACRU.

Dar nimic trebuie să fie numele distrării-distragere de la operaţiunea ritualică – şi totul trebuie să se supună înscrierii în orfism: în-cântare. Înscriere în CÂNTECUL SACRU – existenţă în CÂNTECUL SACRU(opera de artă).

6-Urmează operaţiunile practic-ritualice, prin care eul terestru stimulează transpersonalizarea sa în eul sacral-spiritual (CUC – devenit PASĂREA-NEPASĂRE – FOCUL DIVIN):

a-„Frig în ochi îi arunc”: frigul aruncat în ochi (adică prin fereastra spre eternitate) poate avea ambele valenţe „termice”: răceala extremă (semn al purităţii virginal-austere) – dar şi fierbinţeala extremă a Focului Vital-Divin (totul „jucându-se” pe sensul ambivalent al vocabulei frig: are rădăcina şi de la frigul-răceală – şi de la verbul a frige, pers. I, singular);

b-„din ulcioare de cucută/ îi dau să bea”: ulciorul este substitutul eului terestru (forma de lut a omului). Cucuta este nu doar otravă, ci un cuvânt otrăvit cu inutilitate: CUC+ută. Ce va bea cucul – adică, ce va discerne dionysiac-demiurgic, cucul? Va discerne, din otravă, propria natură-fiinţă transcensă(cu esenţă pirică): va elimina, prin operaţia alchimică a băutului, tocmai initilitatea otrăvită(-ută) – „reducând” alchimic OTRAVA – la ELIXIR;

c-„ulcioare de foc îi întind”: din nou, ulciorul – dar, de data aceasta, adevăratul ulcior-fiinţă transcensă (sau, oricum, în curs de transcendere): de foc. De data aceasta, nu mai avem de-a face cu SOLVE şi COAGULA (operaţiunile alchimice primare) – ci cu PURIFICATIO(a 3-a fază a transfigurării alchimice): lutul devine FOC – iar adâncimea ulciorului devine întinderea infinită: CERCUL DIVIN, ATOTCUPRINZĂTOR AL CREAŢIEI – cercul divin care circumscrie CRUCEA PULSATORIU-CRISTICĂ;

d-e firească apariţia aplatizării-pat – nu pentru erotism terestru, ci ca spaţiu al somnului transfigurator: migrează spiritul dinspre jos spre sus, pe calea spirituală, pe HORNUL DRUMULUI SPIRITUALIZĂRII ALCHIMICE: FLUIERĂ-VÂNT.

„Pe pat de cuie îl culc”. De obsevat, iarăşi, „artificiile” ritualistice: CUC+uie – îl CU(L)C.

Patul pătimirii-transfigurare are razele-cuie(care străpung ultimele învelişuri iluzorii ale eului terestru, precum şi ultimele porţiuni de non-transparenţă spre tărâmul spiritual-FOC DIVIN). Apoi, culcarea – pentru transgresare în divin – mai întinde o capcană figurativ-ritualistică: „îl(fac) să redevină CUC SACRAL”:

a-prin CULCARE, dar şi prin

b-operaţiunea de discernere clară a VERTICALEI SPIRITUALIZANTE (a lui ­L), de orizontala amorfă-materială, inerţială, a lui L® . Ambele faze de discernere sunt cuprinse în sibilinicul-figurativ(de fapt, o hieroglifă alchimică) a vocabulei CU(L)C.

Fachirismul-spiritualizare nu s-a încheiat – e necesară decăderea supremă¯ , pentru realizarea APOTEOZEI­: „lopeţi de pământ/ arunc peste el./ Şi stele fumegânde/ şi focuri crescânde”.

LOPATA, prin figurativul ei(hieroglific) este casa(pătrat)-fixare+forţa de evadare din casă, pe verticala spiritualizantă, figurată(hieroglific) de coada lopeţii: ­

…

Din pătratul stabilităţii întru materia amorfă-inerţială – se produce eliberarea spirituală. Pământul aruncat peste el (înmormântare nu a non-eului, ci a eului care s-a revelat sieşi ca spirit) înseamnă astuparea căilor de regresiune-revenire spre materia-trup. S-a produs o conlucrare-complotare perfectă, între cele 2 euri umane, cu scopul revelării unicului eu real: SINEA SPIRITUALĂ.

Iar „lopeţi de pământ” – înseamnă ţâşniri spirituale-ÎNVIERI. Învierea apare, întâi, ca un halou neclar, în jurul nucleului spiritual-stele: „fumegânde stele” (transfigurarea pământului). Sunt evidenţiate, astfel, ultimele zguri (retroactiv, dar mai curând retrospectiv) din jurul aurului alchimic. Pentru a se lămuri, apoi, printr-o discernere totală şi perpetuu evolutivă: FOCUL SPIRITUAL(focuri crescânde=marcarea continuei evoluţii spirituale, prin forma gerunzială, creatoare de infinite ecouri-ceruri înfocate spiritual-suprapuse). Pentru prima oară, sensul este decisiv-evolutiv: focuri crescânde. CUCUL=HIEROGLIFA CRUCII VITAL PULSATORII.

„Eu cu jonglerii,/ eu cu clovnerii”. Oare eul terestru al Artistului – este un eu învins? Da, în măsura în care el a cedat total autoritatea eului transcens. Nu – în măsura în care el a conştientizat necesitatea acestei cedări decisive. Sau: nicidecum – în măsura în care apără EROIC, în mod complice, ipostaza sa transcensă. Finalul poemului Fachir spune, de fapt, că eul terestru-Artistul are eroismul autosacrificial al MIMĂRII-DISIMULĂRII permanente, pentru cei profani – cititorii(pentru a-şi apăra adevărata natură, cea revelată – de ochii satanic-distructivi ai profanilor-cititori de pagină-pat): acţiunea spiritualizantă este una iniţiatică – deci, perfect discretă(şi secretă). Profanii (văzătorii paginii-pat, ca dimensiune hipnotică) vor fi lăsaţi să vadă versatilitatea schimbării formale: jonglerii, clovnerii – iar nu esenţialitatea fixării în transcendenţă. Iniţiaţii vor vedea hotărârea nestrămutată de EVOLUŢIE SPIRITUALĂ (prin rugul suferinţei cristic-autosacrificiale): focuri crescânde. Li se va revela, deci, NARCISIACA PASĂRE-NEPASĂRE: ANDROGINUL SPIRITUAL-ARTISTUL.

prof. dr.. Adrian Botez

1 -Născut la 15 septembrie 1911, în Adjud-Putna. Tatăl, medicul Theodor Botha, descindea dintr-o veche familie ardelenească, atestată de diploma dată de Christophor Bathóri strămoşilor Martin şi Mihail Botta, în anul 1579. De menţionat în ascendenţa poetului pe episcopul Ioan Bob, coautor la Supplex Libellus Valachorum. Mama, născută Aglaie Franceschi, era fiica lui Francesco Maria Franceschi din Luri(Corsica), stabilit în Moldova în 1872. Frate – Dan Botta, el însuşi scriitor de prestigiu. Emil Botta a urmat şcoala primară la Adjud şi Cluj. În 1927 e angajat ca funcţionar la Institutul de Statistică din Bucureşti. Între 1929 şi 1932 urmează cursurile Conservatorului de artă dramatică din Bucureşti. Debutează în revista Bilete de papagal, a lui Arghezi, nr. 409, din 10 iunie 1929. Colaborează la Rampa, Facla, Ulise, Vremea, Cortina, Discobolul, Reporter, Universul literar şi Gândirea – cu poezie, proză, articole de publicistică cinematografică şi pe tema relaţiei dintre sport şi literatură. În anii 1932-1933, tipăreşte eseuri în România literară, condusă de Liviu Rebreanu, publicând aici şi 2 fragmente din romanul Meridian. Primul său volum de versuri, Întunecatul april(1937) e urmat de volumul de proze Trântorul(1938). În 1943, apare volumul Pe-o gură de rai. În 1966, culegerea Poezii reia, cu modificări notabile, creaţiile din Întunecatul april şi Pe-o gură de rai, introducând doar un singur poem inedit. În 1971, apare volumul Versuri, care include un ciclu masiv de inedite, intitulat Vineri. Ultimul volum de versuri al lui E.Botta apare în 1976, sub titlul Un dor fără saţiu. Ediţia (postumă)din 1978 aduce câteva modificări. E.Botta moare la Bucureşti, la 24 iulie 1977.

Anunțuri