~Valeria Manta Tăicuţu: „Un poet”

Frenezii pe-o temă dată

 

„Poate nici nu există altceva / decât Viaţa Veşnică, / iar eu, ca prostul, / de moarte m-ascundeam” – iată un motto care sintetizează ideea fundamentală a volumului „Totul e altfel” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007); Marcel Mureşeanu porneşte, în construcţia elegiilor sale psalmice, de la premisa că este inutil şi absurd să împarţi viaţa în cea de acum şi cea de apoi, atâta vreme cât „ţărmul” – adică trăirea în fenomenal, pe o falie temporală, este „singura rigoare care nu ne umileşte” şi reprezintă doar modul de a intra    într-un tot universal, acolo unde convenţiile terestre nu mai au nicio valoare. Poetul simte continuitatea şi refuză stadiile ontologice ale timpului: trecutul / prezentul / viitorul se pot desfăşura simultan, iar începutul şi sfârşitul se pot regăsi în acelaşi mit: „iar noi cea dintâi pereche / a cărei voce se ridică să ceară / dreptul la un alt fel de sfârşit”. Păcatul protopărinţilor se poate şterge prin spunerea la nesfârşit a „istoriei dragostei”, prin efortul de a schimba perspectiva asupra lumii. Cunoaşterea, întoarsă la stadiul ei primitiv, senzorial, nu mai înseamnă prelucrare lucidă şi luare în stăpânire a realului, ci, dimpotrivă, capacitatea magică de a structura altfel elementele primordiale: „Azi mă ocup de mansardarea luminii. / Cu tine voi locui acolo / unde strălucirea nu ne va orbi” („Un pas în faţă”).

 

Pentru a se ajunge din nou la puritatea primilor creştini, la ingenuitatea mirărilor de care erau ei capabili, la forţa lor de a trăi miraculosul, este necesară renunţarea la memorie: „mă tem de memorie / mă feresc să rememorez […] / Dar cum să scapi de ceea ce nu vezi, / de lipicioasa mână căzută / dintr-un cer ce te urmează / pe toată durata trecerii prin pustiu”. „Textul hibrid”  nu înseamnă o colecţie de cuvinte / semnificaţii disparate, ci demersul unui autor care se simte o sumă de indivizi cu moştenire genetică diferită: credinciosul şi ateul, cel care refuză moştenirea biblică şi cel care o acceptă, pescarul de oameni şi „cel care se vânează numai pe sine”, aruncând mai departe plasele, cu nădejdea oarbă că „Poate o dată le voi scoate goale / şi-mi va fi dat un ceas de linişte”. „Oboseala de timp” este stadiul în care miturile îşi greşesc ţinta, receptarea semnificaţiei lor se atenuează, iar semnele apocalipsei nu mai sunt decriptate, ci se izbesc de melancolie, opacitate şi indiferenţă („Stau toţi şi ridică din umeri / nu mai pot trece / se tulbură apa din sângele lor”). Sfinţii exilaţi pe pământ par învinşi de lumea de „granguri”, de hedoniştii care dau „ţigări de foi nevoiaşilor” şi migrează, după anotimpuri, ca păsările călătoare, „în ţările calde”; lipsa de credinţă determină instalarea unui frig veşnic, ce secătuieşte puterea de a face minuni a mesagerilor divini: „E atât de frig încât nu ne putem ridica la ceruri / unde căldura raiului toată ne aşteaptă / de-aceea vom mai zăbovi pe pământ” („Casa cu sfinţi”).

 

Într-o lume desacralizată, Lumina Lină şi Calea Dreaptă devin altfel: „Întunericul e uleiul din candela luminii / când se sfârşeşte el, lumina apune / după ce apune lumina se face întuneric / şi tocmai atunci bate secunda / când începutul şi sfârşitul sunt una. / Scânteia atingerii lor / iarăşi aprinde întunericul / cel mult şi uscat / din strălucitorul său vas. / Prin pereţii lui se pot vedea / în mărimea lor naturală galaxiile! / Lumină întristată e întunericul” („Calea despicată”).

 

Psalmul-adiere este un joc al metaforelor, o construcţie muzicală în care apelativele au parfumul uitat al  primelor rozarii; abundă trimiterile la tiparele mistice („trandafirul tainic”,  „vasul duhovnicesc”), extazul / adoraţia valorificând potenţialul sacru al cuvintelor: „La tine mă întorc, / o, fragedă meduză a brumei de toamnă, / ridică-ţi ochii nevorbitori asupra mea, / străbate-mă cu frigul tău potolit, / sub oasele mele aprinde albele tale cristale! / Sufletul meu nu-l ademeni de la mine / fii fereastra neîngrădită / către raiul tinereţelor mele, / deasupra ta lasă-mă să zbor / cât să te pot umbri cu gândul! / Negru trandafir al soarelui / iată se aruncă în nori / cu împăratul-copil în braţele sale / octombrie unge cu miere / picioarele cocostârcului rătăcitor, / toate se aprind fără să ardă / prin tine!” („Psalm-adiere”).

 

Ieşirea simbolică din iarnă coboară mitul christic într-un mediu rural desacralizat, în care  ritualul sacrificial este deposedat, parţial, de semnificaţia lui biblică: „Mielul cel Nou n-are răbdare / şi nici poftă să judece / el scoate un ţipăt de fericire / şi fuge spre staul / iar aburul ce iese pe nările mamei sale / îi întunecă vederea cu totul / Umbra stăpânului sare pârleazul / Câinele înnebuneşte cu ochii la cer: / oare de cine va trebui să-l apăr pe Miel? / se sfâşie el” („Ieşirea din iarnă”). Adeptul antimemoriei, ascultătorul la Gura Poetului Orb, hiperlucidul care vede dincolo de timp şi de materie are un acut sentiment al nimicniciei terestre, al deşertăciunii care întunecă minţile şi îmbolnăveşte sufletele. „Locuitul de moarte”, cum spune Irina Petraş în prefaţa volumului, ştie că „Tot ce se lasă înţeles / pe dată moare”, că lumea pipăibilă este o copie jalnică a unei maşinării celeste trase pe „linie moartă” : „Ca nişte cuptoare de pâine, templele! / Aromate şi dulci, / cântările lor înşeală simţurile / şi se aruncă în faţa timpului / – pe linia lui moartă – / pe unde n-a trecut / cine ştie de când!” („Un fir de fum”). Ieşirea din memorie, din timp şi din spaţiu printr-o călătorie de iniţiere aduce cu sine iluminarea; lumea noastră există atâta timp cât suntem capabili să ne minţim şi să ne imaginam că există; odată ajunşi la iluminare, înţelegem uriaşa mistificare, pentru că singura certitudine este neantul, restul însemnând vise frumoase şi atât: „Se făcea că umblam printre nori / şi de pe-o pasăre pe alta călcam […] / de la o vreme vechile locuri / rămâneau în urmă / dar altele noi nu se iveau dedesubt / şi-atunci m-am temut / şi-am dat bice păsărilor / însă pasărea din capul unghiului / a hotărât să coborâm pe pământ / să ne odihnim oasele / când să ajungem, / n-am mai găsit nimic acolo / nici pământ, nici apă, nici o roată de vânt. / Nu ne-au mai aşteptat! A oftat pasărea, / dar eu înţelegeam că naufragiasem / la ţărmul unui timp necunoscut, / unde nu se mai făcea că se face” („Călatorie”).

 

Marcel Mureşeanu integrează simbolurile biblice într-un discurs despre viaţă şi despre moarte, despre căutarea sensului sacru şi asumarea lui finală impusă oarecum de textul însuşi, care-şi depăşeşte adesea, în intenţie, autorul: „Am scris mult cu acest Crin / până când şi el şi mâna mea / au amorţit! / Ne uitam amândoi pe fereastră / şi vedeam lumea, ascultam cucul, / parfumul său alb / cădea în poemele mele / începea să ardă ca un ulei / cu lumina ciudată şi rece / Când s-a uscat Crinul / a tremurat şi mâna mea / şi cu altul n-am mai scris. / Acum ducem o viaţă tăcută, tristă / dar nu va fi mult aşa: / din pământul degetelor mele subţiri / Sămânţa Crinului va învia” („Vestea cea bună”).

Trăitor „în adâncul lucrurilor”, şi nu la suprafaţa lor, poetul de la Cluj „repovesteşte” Biblia, o vede altfel, volumul putând fi citit în mai multe chei. Predomină însa „freneziile pe o temă dată”: „Toate scenele ce vor urma în aceste rânduri / şi-n multe alte poeme ale Cărţii / sunt numai din Viaţa de pe pământ. / Gândul va sălta, n-am ce zice, / dar nu ca pasărea aceea mare / ci ca fluturele strepezind floare de floare, / să ştie cei ce dorm că e ziuă / să ştie orbii din naştere / că şi pentru ei s-au făcut toate / să ştie munţii că pe lângă timpanele lor / trece luna, ca un timpan, / să afle cei ce nu se pot mişca nici cât frunza / că aşa au început şi plopii / toată suflarea omenească să afle / ca şi cum n-ar fi aflat până acum / că e atât de mult până la sfârşitul lumii dintre ape / încât nici nu vom şti cum trece”.