LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Nicolae Dabija : ” Geamul lui Cimpoi ”

Despre Mihai Cimpoi se poate spune ceeace afirmă Călinescu despre sine, că el nu citeşte autori, cu culturi. De multe ori mă întreb: din ce generaţie face parte Cimpoi?!Noi, şaptezeci, îl credem mai apropiat – ca preocupări iluministe, ca „sensibilitate profetică” (expresia îi aparţine) – de generaţia noastră.Dar a te întreba din ce generaţie face parte Cimpoi e ca şi cum te-ai întreba: din ce generaţie a făcut parte Eminescu?! Sau generaţia Cantemir – Eminescu – Maiorescu – Arghezi – Blaga – Călinescu – Preda – Simion – Neagu – Stănescu – Vieru.Adică dintr-o generaţie ideală a scriitorilor români.El însuşi e cât o generaţie.El însuşi – o academie.

Când academia chişinăuiană refuza cu ostentaţie să-şi deschidă uşile în faţa lui Cimpoi, – şi de teama că acesta îi depăşea cu nivelul cărturiei sale pe toţi academicienii secţiei respective luaţi împreună – el ne dădea de înţeles că e mai bine să te întrebe lumea de ce nu eşti academician, decât să te întrebe de ce eşti.

Criticul nu vede literatura atât ca text, cât şi ca pretext. De aici şi impresia că studiile, recenziile sale spun de multe ori mai mult decât o fac, ori ar putea-o face, lucrările la care se referă.În concepţia sa, o literatură nu are creşteri şi descreşteri, ci pulsaţii. Datoria unui critic fiind să le simtă, presimtă şi consemneze, ca un seismograf imperturbabil.Îi place să scrie mai ales despre morţi (aceştia nu se supără), dar şi despre vii (când aceştia turbă).

De multe ori îmi ziceam că un critic într-o literatură joacă rolul sanitar al unui lup într-o pădure.Iar Cimpoi şi-a făcut duşmani nu atât cu scrisele sale (care critic e iubit pentru asta?!), cât cu atitudinile sale faţă de valorile care urmau a fi apărate.Cu discreţia unui aristocrat, deschide criticul cărţile mediocre ca să le închidă imediat la loc sau să le persifleze cu aerul că şi-a pierdut timpul cu ele, atenţionând cititorii: „Lăsaţi-le nedeschise, voi care aveţi alte lucruri mult mai importante de facut. El nu simulează, ca să stimuleze, nu încurajează mediocritate care, se ştie, e curajoasă din naştere.

În perioada totalitaristă era învinuit că scrie „într-o limbă străină“, că „poporul“ nu-l înţelege, că foloseşte prea multe neologisme. A fost disident, dar fără să se bată cu pumnul în piept. Şi-apoi cum ar fi făcut-o, când ţinea condeiul în acel pumn?!El n-a acordat nimănui lecţii, el însuşi a fost o lecţie. De demnitate. De omenie. De curaj. De consecvenţă. De verticalitate.Scrisul lui ne-a ajutat să fim mai buni, mai consecvenţi, mai curajoşi, mai toleranţi, mai talentaţi. Dacă nu l-am fi avut, am fi obercăit, bănuiesc, o vreme pe drumul nostm către esenţe, către noi înşine.Olimpianismul goethean îl prinde bine pe un om care munceşte oricând, oricum, oriunde.

În perioada când era deputat în Parlamentul fostei URSS, geamul camerei lui Cimpoi de la hotelul „Rossia“ rămânea unicul luminat, cu mult spre dimineaţă. Şi-n timpul dezbaterilor din sala de şedinţe, şi la pauze, şi când ceilalţi se înghesuiau pe la bufete, el scria. Asta nu-l împiedica să intervină, când găsea de cuviinţă, când se punea în discuţie destinul democraţiei sau patriei sale.Acum când ştiu că există undeva în Chişinău un geam care e mereu luminat de-a lungul nopţii, până când se face zi albă – geamul lui Cimpoi – somnul acestei urbe mi se pare mai liniştit.L-aş compara cu un far – aşa mi se arată geamul lui când se lasă întunericul – care atrage toate gâzele, dar care face să se vadă din stele că, în noapte, mai stă cineva de veghe pe acest pământ dintre râuri.Şi atunci cerurile ne mai acordă o şansă.

NICOLAE DABIJA

Anunțuri