~Loredana A. Ştirbu: „Musafirul”

      De cum se lăsase seara , ploaia torenţială se dezlănţuise cu toată forţa şi ameninţa să inunde totul ; pămîntul era îmbibat pînă la saturaţie cu apă. Casa fostului boier Mărcus , construită  în stilul clasicismului timpuriu  în a doua jumătate a sec XIX, pe două nivele, aflată în mijlocul unui vast parc cu pomi fructiferi şi ornamentali, se   afla într-o situaţie jalnică şi suporta cu greu atacurile vremii.

      Pe vremea fiicei celei mici a boierului, Amalia, grădina devenise un mic paradis. Pe lângă florile existente, ea construise şi o seră pentru sutele de plante exotice aduse din Asia şi Africa.

      După ce şi ultimul descendent al boierului murise ,  casa tot schimbase proprietarii şi apoi ani de zile rămăsese nelocuită.

      De vreo trei luni însă exista un nou proprietar, profesorul Ion Mateianu şi soţia acestuia Alia.

      Alia Mateianu o femeie subţirică, blondă, frumoasă, se îndrăgostise de locul acela imediat. I se păruseră spectaculoase sobele din teracotă smălţuită şi faianţă care în fiecare cameră aveau o altă formă, culoare şi stil. În dormitorul lor teracota era în stil roccoco roşiatică , atât de frumoasă că de obicei seara  o admira minute în şir.  Soţul ei părea insensibil la lucrurile astea, a stabilit dormitorul în camera aceea deoarece i se păruse cea mai călduroasă.

       În fiecare seară Ion Mateianu, se aşeza la biroul pe care şi-l instalase la parter şi scria la lucrarea lui privind geneza limbilor moarte. Lampa de la birou îi lumina faţa aplecată asupra foilor. Avea o piele albă, cu riduri fine în colţurile gurii, îşi ţinea ochelarii aproape pe vîrful nasului. Pipa cu mustiuc de fildeş o ţinea în mâna dreaptă şi din când în când o izbea uşor de marginea biroului.

      Citea extrem de concentrat şi abia într-un târziu realiză că se simţea privit.  Aruncă o privire superficială în jur dar nu observă nimic neobişnuit aşa încât continuă să citească.

      Peste cîteva clipe simţi o puternică stare de disconfort. Se opri cîteva clipe apoi continuă să lucreze.

      Sunetul soneriei îl trezi la realitatea,  se uită instinctiv la ceas şi văzu că era trecut de şapte, dar din cauza vremii mohorâte părea să fie mai târziu. Nu aşteptau pe nimeni aşa că nu ştia cine putea fi. Se îndreptă spre hol şi aprinse lumina.

      Bărbatul din uşă avea o pelerină de ploaie verde închis şi o pălărie din fâş cu boruri mari de aceeaşi culoare. Apa curgea în şiroaie de pe pelerină şi se scurgea pe marmura treptelor.

      -Bună seara.

      Bărbatul din pragul uşii era înalt, poate cu un cap mai înalt decât el, observă profesorul.

      -Bună seara.

      -Îmi cer scuze că deranjez atît de târziu, dar maşina mea a avut probleme pe drum, aşa că mi-a fost imposibil să ajung mai devreme deşi asta era intenţia mea. Mă numesc Mircea Codreanu şi sunt vecinul dumnevoastră de la apus. Am venit într-o vizită de curtoazie, sper că nu deranjez.

      – Profesor Ion Mateianu. Şi-au strîns mâinile după care au intrat în hol.

      Afară vîntul se înteţise şi salcia uriaşă din faţa casei îşi zbuciuma crengile cu furie, semănînd cu o gorgonă gigantică.

      Amabil profesorul  îl ajută pe musafirul său să îşi dea jos pelerina şi pălăria de ploaie, apoi le agăţă pe cuierul din fier forjat din hol.

   Musafirul era înalt, cu o figură uscaţivă şi mustăcioară în furculiţă, îmbrăcat într-un costum maro de lînă, avea un aer vetust care îl intrigă într-o oarecare măsură pe  profesor. A avut senzaţia la un moment dat că a simţit si un uşor parfum de lămâiţă, dar probabil era doar o părere, altfel ţinuta musafirului său era impecabilă.

      Îl pofti în birou şi îi indică un fotoliu în care să se aşeze.

Aveţi o casă frumoasă, domnule Mateianu. Bărbatul cercetă admirativ pereţii acoperiţi de rafturile bibliotecii.

Da, dar a trebuit să renovăm mult. A costat o grămadă de bani. Un cherry

      doriţi? Sau mai bine un pahar de vin? Am un Cotnar excelent. L-am primit cadou de la un coleg de al meu colecţionar de vinuri.

      Domnul Codreanu clătină afirmativ din cap. Vinul rubiniu sclipi îmbietor în paharul de sticlă cu picior înalt.

      -Dar a meritat.

      -Da, pe deplin. Îmi cer scuze că soţia mea nu poate să coboare dar s-a culcat mai repede, avea o migrenă.

      -Eu trebuie să îmi cer scuze deoarece am venit neanunţat. Intenţia mea a fost să vă vizitez demult dar au intervenit tot felul de probleme şi nu m-am putut desprinde.

      -Sincer îmi pare bine că ne-aţi vizitat. Pe vremea asta mizerabilă nu merge nici televizorul, mai ascult ştirile din cînd în cînd. 

      -Aşa este, să ne bucurăm că mai avem curent electric . Vînturile astea puternice ne fac tot felul de surprize neplăcute.

      -Sunteţi căsătorit domnule Codreanu?

      -Nu, sunt holtei cu vocaţie.

      Profesorul zimbi amuzat.

      -Sunteţi un om cu un psihic puternic, atunci.

      -Depinde, domnule Mateianu, depinde. Îmi permiteţi?

      Se ridică din fotoliu şi se apropie de rafturile bibliotecii

      -Vă rog.

      -Observ că aveţi cărţi de valoare, unele rare. Ce norocos sunteţi.

      Profesorul roşi puternic, extrem de măgulit. Musafirul lui atinsese un punct sensibil. Cărţile erau pasiunea şi nebunia lui. Avea multe cărţi rarisime care valorau o grămadă de bani şi fiind vanitos din fire le  arăta oricui era interesat.

      -Aveţi dreptate sunt nepreţuite.

      -Oh, un Liturghier din 1747, un exemplar destul de rar

      -Cărţile mele sunt nepreţuite, sunt un om norocos.

      -Nepreţuite spuneţi? Tonul pe care  a fost rostită întrebarea era uşor ironic.

      – Pentru mine da. Trebuie să recunosc că nu toată lumea apreciază cărţile vechi. Mă rog alţii au alte preferinţe,  depinde de  fiecare în parte.

      -Şi ce anume predaţi, domnule Mateianu?

      -Ţin cursuri la Universitate, predau latina şi scriu lucrări despre cărţile descoperite de mine sau de alţii. Am scris şi o carte de gramatică.

      -Sunt încîntat să vă cunosc, oamenii de calitate sunt extrem de rari. Din nefericire.

      Orologiul bătu de noua ori.

      Domnul Codreanu  atinse usor cu degetele cotoarele cartilor din bibliotecă. Apoi se întoarse spre gazda sa

      -Trebuie să plec, s-a făcut târziu. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc domnule Mateianu, regret nespus că nu am avut plăcerea să o cunosc pe soţia dumneavoastră. Am auzit că este o persoană deosebită. Într-o zi poate voi avea şansa asta.

      -Sunteti binevenit oricând. La revedere.

      Silueta subţire a ciudatului musafir se pierdu în noapte, ploua înca teribil şi abia după ce a închis uşa profesorul şi-a dat seama că nu  a observat maşina musafirului său şi nu auzit nici motorul maşinii.  A stins luminile şi a urcat în dormitor, Alia dormea.

      Avea un somn liniştit, uneori zâmbea în somn, asemenea unui copil. Prezenţa ei îl liniştea întotdeauna  se întoarse pe o parte şi adormi cu gândul la seara care tocmai trecuse. 

       Alia se trezi prima, soţul ei mai dormea, probabil că lucrase până tîrziu. Îşi luă capotul din tafta verzuie, papucii pufoşi şi coborî. Se trezea întotdeauna pe la ora 6 şi făcea cafeaua ca să o poată bea împreună cu Maria, femeia care o mai ajuta la treburile casei. Era un moment care îi făcea mare plăcere, asculta ştirile din sat şi îşi făceau planuri pentru întreaga zi.

Hotărî să se abată întâi prin biroul soţului ei  ca să tragă draperiile şi să deschidă geamul.   Dar cînd s-a întors spre bibliotecă a rămas încremenită, în locul cărţilor valoroase ale soţului ei, a cărţilor pe care el le iubea era acum numai cenuşă o cenuşă groasă aproape albă şi abia atunci şi-a dat seama că în încăpere nu mirosea a fum şi un iz discret de lămâiţă învăluia toată încăperea.