NR. 9/2011

Mariana Brăescu: „A fost un proiect, a rămas un vis“

Prefaţă la vol. Universul lecturilor fericite de Artur Silvestri 

Pentru un nume cu autoritatea şi notorietatea lui Artur Silvestri în critica literară românească înainte de 1989 este incredibil că întreaga activitate însumând 17 ani de critică literară s-a încheiat la doar 36 de ani. Cele peste zece mii de pagini apărute în publicaţiile literare şi culturale ale vremii – doctrină, istorie, critică literară – formează opera unui autor tânăr şi foarte tânăr. A fost şi rămâne surprinzător pentru oricine că această tinereţe nu l-a făcut să se grăbească şi să adune, cu deplină justificare, ca alţi confraţi, câteva sute de pagini măcar, cu care să închege două-trei volume care, aşa cum ştiu cunoscătorii, făceau posibilă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, calitate deosebit de prestigioasă şi râvnită atunci.

Artur Silvestri – „micul Călinescu” – cum era numit încă de la debutul său, surprinzător de matur în raport cu tinereţea, nu şi-a dorit aceasta niciodată.

Ştacheta pe care singur şi-o impusese era mult mai înaltă şi aseme­nea mentorului său literar, George Călinescu, plănuia să topească aceste cronici dar şi alte mii de fişe în sin­teze ample, ambiţioase. Nu a fost să fie, din păcate nu doar pentru el, ci pentru literatura şi istoria literară românească. Schimbările de după 1989 l-au făcut să se îndrepte în alte direcţii, datorită contextului şi dato­rită faptului că ştia bine că doar independenţa mate­rială îi poate asigura independenţa intelectuală. Dar, „timpul nu a mai avut răbdare”…

Spuneam şi altădată că Artur Silvestri simţea în ultimii ani că „nu mai are timp”! Adevărul e că nici şapte vieţi nu i-ar fi ajuns pentru vastele sale proiecte literare şi culturale. Aşadar, simţind că nu mai e timp pentru sinteze, a încercat să schiţeze un „univers al lec­turilor care l-au făcut fericit”.  >>>>

Artur Silvestri: „Actualitatea călinescianismului“

(Din vol. Universul lecturilor fericite )

Istoria literaturii române prenumără, în desfăşurarea ei, câteva generaţii post-maioresciene care încep înainte de 1900 şi ajung până acum aproape patruzeci de ani. Formula este a lui E. Lovinescu şi explică un proces care nu e departe de adevăr: generaţia post-maioresciană ar fi aceea întemeiată pe un principiu cu deosebire etic, privind triumful adevărului în apreţuire, autonomia esteticului în tabloul de valori şi tot ceea ce elimină tulburările maşinăriei axiologice. Pentru momentul lui, modelul maiorescian se potrivea admirabil şi asemenea operaţiuni hotărâte, pornind de la principii, sunt trebuincioase, într-o cultură, în chip ciclic. Maiorescu exemplifica o idee lucidă care este mai mult a condiţiei criticului decât a criticii unei literaturi naţionale; însă o idee de natură etică, fără discuţie durabilă. Acest eticism e propriu literaturilor unde critica este vie (fără a fixa încă pe critic în chip de instituţie), însă istoria literară nu s-a consolidat ca disciplină. >>>>

Veronica Balaj: „Viaţa ca o cutie care sună a dor“

Ion Marin Almăjan este un e prozator de forţă. Aşa îl cunoaştem noi, aşa îl ştie lumea literară.

Acum însă, a făcut un viraj brusc, incitant, spre poem.

 „Scrieţi o carte de poeme?” ar fi venit fireşte întrebarea şi uluirea dacă ar fi mărturisit domnia sa ce are în plan.

Dar nu a spus nimănui. Până ce nu am fost invitaţi să primim volumul.

Totul începe cu o mărturie după care, lumea începe să trăiască literar/ vizual/, ca într-o pagină reală. >>>>

Lucian Gruia: „Adrian Marino – un hiperlucid“

Memoriile lui Adrian Marino au cunoscut  două versiuni, prima din 1993 se opreşte la 1989. În 1999 autorul revine asupra manuscrisului şi-l rescrie integral, adăugând şi perioada postdecembristă. Iată ce se spune în Nota asupra ediţiei: „Autobiografie îndelung aşteptată, volumul captivează prin traseul unei vieţi de excepţie , ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. Publicarea acestor memorii cu destin voit postum e totodată o datorie de recunoştinţă pe care Editura Polirom şi-o împlineşte acum faţă de regretatul cărturar Adrian Marino.”/1/ (Redacţia)

Memoriile lui Adrian Marino au produs vii dispute. Autorul este considerat un nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă din copilărie, din familie. >>>>

N.N. Negulescu: „Darurile serii“

CHIPUL DURERII

Mă acopăr smerit

cu toate culorile

edenice

din crucea visului

să nu mai văd

cruzimea Lumii

aruncând în gol

Îngerii cuvintelor. >>>>

Răzvan Ducan: „Remember Adrian Păunescu – la un an de la plecarea la cele veşnice“

ANOTIMPUL TRISTETII

Poetului Naţional, Adrian Păunescu, la un an de la trecerea la Domnul

În agora vesniciei ai intrat,

Ieşind din nuca strâmtă a vieţii,

Între toamna şi iarna, de-atunci,

A apărut anotimpul tristeţii.

Am devenit mai trişti cu o plecare,

Deşi am devenit mai mulţi,

Nu mai simţim la fel fiorul ierbii,

Desi prin stele mai umblăm desculţi. >>>>

Florin Contrea: „Despre o amintire interzisă a lui Mihail Dragomirescu“

Un roman „aproape S.F.” – intitulat Amintirea interzisă ne dăruieşte Mihail Dragomirescu prin intermediul editurii Mirton din Timişoara în anul de graţie 2011. Cunoscut mai mult ca o personalitate remarcabilă a medicinii noastre, academician, autor al nenumărate studii de psihologie, eseistică, istoria şi teoria artei plastice, sociologie, etc. autorul îşi destăinuieşte cititorului frământările sufleteşti, lupta pentru perfecţiune dusă de-a lungul unei vieţi de excepţie.

Încă din primele pagini ale capitolului Destăinuiri în fapt de seară, aflăm că Anderca, personajul central al naraţiunii, aflat la apogeul activităţii sale profesionale, se confruntă cu amintirea interzisă sie însuşi, de vreme ce face referire la zonele obscure ale existenţei: suferinţa, boala şi un previzibil sfârşit. >>>>

Lucian Gruia: „Pentru o definiţie a specificului românesc (Crestomaţie de Gabriel Stănescu)

Evoluţia vieţii se datorează mutaţiilor genetice şi adaptabilităţii la mediu. Psihomentalul unui individ e dat genetic şi şlefuit de mediul în care trăieşte (familia, şcoala, epoca istorică etc). Specificul unui popor se poate justifica   etnogenetic şi convieţuirii indivizilor într-un anumit loc (geografic, geopolitic, socio-economic etc). Convieţuirea tribală, de la desprinderea din animalitate şi până în epoca istorică, a condus la formarea unor limbaje, tradiţii existenţiale fundate arhetipal (după C. G. Jung). Toate acestea au dus la formarea naţiunilor şi a specificului lor. Manifestările spirituale ale naţiei cuprind o latură universală şi una specifică. Influenţa aspectelor  etnogenetice, a celor de mediu geografic şi de istorie, în formarea caracterului specific al unui popor nu pot fi separate exact. >>>>

Mariana Gurza: „Gânduri tomnatice“

GÂNDURI TOMNATICE

Am găsit o portită spre sufletul tău.

Tăcerile

erau acolo tomnatice gânduri,

izbânzi…

Neizbânzile rătăceau

în marea inima ta

la orizont, adăstând,

o cât de mică flacără

să-ti lumineze

cărările pribege. >>>>

Adrian Botez: „Mă-ntreabă strămoşii“

MĂ-NTREABĂ STRĂMOŞII

mă-ntreabă strămoşii dacă-i mai cunosc

mă-ntreabă din icoane – sângerând!

mai stau – făloşi – în butce şi-n parfum de mosc

şi capetele lor căzură – coborând…

****

poporul martirilor mă-urmează

oricare clopote ating în viaţă:

ei sunt vârtutea care mă-narmează

şi fruntea-n mir de foc mi-e mai semeaţă! >>>>

Adrian Botez: „Poemele întunecării“

SÂNGELE CRIMEI ŞI RIMA

ar trebui să blestem întreaga lume

ar trebui să iert întreaga lume

ar trebui să mă blestem pe mine

ar trebui să mă iert pe mine

****

nu sunt în stare să navighez prin oceanul de sânge

nu sunt în stare să recunosc că mă trag din

sămânţa crimei >>>>

Nina Negru: „Omul care călătorea singur – 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu“

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri.

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. >>>>

Dan Brudascu: „Mircea Cărtărescu în viziunea criticii literare suedeze“

Recent, buna mea prietenă, doamna Lena ÅKERLUND[1], din Stockholm, îmi semnala apariţia, în ediţia din 16 noiembrie 2011, a prestigiosului cotidian suedez Svenska Dagbladet, a unei incitante recenzii, datorate eseistului şi criticului literar Fabian KASTNER, pe marginea excelentei traduceri a Jurnalului lui Mircea Cărărescu. Lucrarea, de 672 de pagini, tradusă în suedeză de Inger Johansson, a apărut de curând la Editura Albert Bonners din Stockholm şi s-a bucurat, se pare, de o favorabilă primire din partea publicului cititor suedez şi a mass media.

Fabian Kastner şi-a intitulat recenzia „Călătorie nebunească ameţitoare”. Criticul suedez afirmă că:   >>>>

Cezarina Adamescu: „Taina – leoaică flămândă care dă tărcoale (recenzie la cartea Melaniei Cuc, «Vara Leoaicei»“

Prozatoare prodigioasă, cu un palmares impresionat de scrieri la activ, poezii, proză, publicistică, romane, scrieri spirituale, eseistică, Melania Cuc s-a impus în literatura actuală prin originalitatea stilului şi prin abordarea tematicilor care vizează psihologia umană în toate ipostazele ei. Recentul roman, „Vara leoaicei”, se înscrie pe linia epicului contemporan, cu personaje şi acţiuni viabile, menite să ţină trează atenţia cititorului şi să-i creeze confortul spiritual pe care, nu din emisiunile de divertisment îl poate dobândi. Romanul debutează cu secvenţe aproape cinematografice, având în centru figura Martinei Sâmbure, apariţie aproape insolită în peisajul urban în care este debarcată intempestiv,  la marginea unui şanţ, de maşina care o transportase. >>>>

N.N. Negulescu: „Am strâns toamnă după toamnă“

FRUMUSETEA MURMURULUI

Luna scutură Cerul

de ciocârlii

în cădelniţa grădinii,

întreaga seminţie

a insectelor

se aprinde

pe gurile liliecilor;

eu îmi fac

haine de flăcări

pentru căinţă

şi adun turcuazul

materiei semnelor

sub mantia limpede

a pântecului matern >>>>

George Petrovai: „Suferinta mântuitoare – motiv statornic în opera lui F.M. Dostoievski“

Cititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi si noi unghiuri de proiectie asupra operei genialului rus. Si e firesc să fie asa, date fiind sursele de inspiratie, respectiv de frământare artistică si dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărtilor, pe de altă parte nesfârsita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o si răscitit-o cu veneratie si pasiune pe întreaga durată a vietii sale de martir genial. >>>>

George Petrovai: „Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă“

Scriitorii se deosebesc printr-o serie de însuşiri (spiritul de observaţie, ideile dezbătute, limbajul întrebuinţat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în împletirea lor subtilă şi armonioasă, contribuind la formarea stilului şi la punerea în evidenţă a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puţin) fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.

Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Totuşi, chiar în marile literaturi identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate. >>>>

NR. 8/2011

Ion Marin Almăjan: „Mister“

Decebal n-a fost român,

a fost dac.

Mihai Viteazul n-a fost român,

a fost oltean.

Ștefan cel Mare n-a fost român,

a fost moldovean.

Horia n-a fost român,

a fost ardelean.

Crăişorul munţilor n-a fost român,

a fost moţ.

Eminescu n-a fost român

a fost bucovinean.

Doar noi suntem români,

vai de mama noastră!

ION MARIN ALMĂJAN

Lucian Gruia: „Grigore Vieru – un drum către tăcere“

Poezia lui Grigore Vieru, antologată în RĂDĂCINA DE FOC – Ed. Univers, Bucureşti 1988, începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat. >>>>

Elisabeta Iosif: „Şi a pictat cuvinte“ (poem la 130 de ani de la naşterea lui George Bacovia)

Dimineaţa indecisă între violet şi plumburiu

Trece în galben nedefinit spre Venus plină de culori.

În prag, gânditor Poetul. Cu Plumb în braţe

Păşind până sub mărul rimat cu vişini japonezi

Şi cu ore de şah. În G şi A. Bacovia agitând o Agată

O floare şi o potcoavă: muzica sonorizează orice atom!

Văd fluturii albi ai liliacului din glastră, zburând

 Alb peste alb prin cristale de zăpadă, albe

Precum Timpul. Dormiţi de-acum abandonate flori!

Zboară ca o părere însângerată,  Aurora violetă… >>>>

Elisabeta Iosif: „Pictorul cuvintelor – George Bacovia – Mărturii – în dialog cu fiul poetului, Gabriel Bacovia (1885)“

Mi-l imaginez  sub vişinii japonezi. Vara, la umbra lor se adăpostea stând pe şezlong, bându-şi cafeua. “Dacă lui Eminescu i-a plăcut teiul, tatălui meu îi erau dragi mărul şi aceşti vişini pitici”, îmi mărturisi Gabriel Bacovia, fiul poetului….Aflu că, de multe ori, acolo, în grădină, fiul şi tatăl jucau ore în şir, şah. Pe cutia veche se conturau, o floare şi o potcoavă, un desen al poetului – un G şi un A.

…..În salon Bacovia avea locul său preferat. La masă se aşeza  pe scaunul ce-l situa cu spatele la oglindă. “Nu şi-a schimbat niciodată poziţia. Ai vreun motiv, l-am întrebat pe tata într-o zi. Mi-a răspuns zâmbind: Şi pupăza, uitându-se în oglindă, şi-ar pierde steaua polară”. >>>>

Gheorghe Gavrilă Copil: Proces penal „Mihail Eminescu“

Poate avea loc un proces penal împotriva celor implicaţi în arestarea lui Mihail Eminescu, pentru anii de martiraj la care a fost supus, pentru moartea sa? Un astfel de proces poate fi deschis. Un popor fără reperele sale spirituale, îşi pierde propria identitate, cedează teritoriul său spiritual  celor potrivnici şi în consecinţă îşi pierde o bună parte din pământul ţării, fie prin anexiuni externe, fie prin înstrăinări interne. S-a ajuns  ca Mihail Eminescu să fie aproape scos din şcoli şi universităţi. Nici vorbă de catedre Eminescu, la facultăţile de litere, nici vorbă de instituirea zilei de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. După mai bine de un secol, de la actul de terorism politic, guvernamental, împotriva lui Mihail Eminescu, adevărul a ieşit la lumină. Mihail Eminescu a fost capabil să înfrunte imperiul austro-ungar, militând pentru eliberarea Ardealului din captivitatea în care căzuse în 1866 şi pentru Unirea acestuia  cu Patria-mamă, România. >>>>

Nicolae N. Negulescu: „Darurile dimineţii“

GENEZA LUMII

La-nceputuri nu a fost loc de popas

borcanul de apă n-avea urmă de pas

întru haos firbea hăul pustiu

nici înalt, nici afund, nici viu

Duhuri, foc, dimpreună pluteau

stihii fără vârstă în netimp se topeau

rătăceau într-o stare fluidă de vis

cu Edenul în magmă cuprins. >>>>

Cezarina Adamdescu: „Înger în oglindă“ – fragmente

Rezerva era micuţă şi deosebit de curată. Două paturi albe, cu noptiere melaminate în aceeaşi culoare, în faţa ferestrei, o măsuţă cu două scaune tip, cu spetează curbată, perdele imaculate cu un desen simplu, în romburi. Pe jos, gresie cu un model discret, nişte bucheţele de flori roz pal. Într-un colţ al camerei, chiuveta, străjuită de prosoape şi două pahare la oglindă în care se răsfăţau mărunţişuri de toaletă intimă, periuţe, pastă de dinţi. Alături, un creion dermatograf, ruj de buze, cîteva creme de faţă şi un flacon pulverizant cu apă de colonie.

Cineva se foi în aşternut şi Olivia deschise brusc ochii. Fixă un timp patul alb, deasupra căruia se odihnea o lustră cochetă, cu doar două abajour-uri în formă de crini albi. Încercă să se orienteze. Camera îi era cu desăvîrşire necunoscută. Cercetă cu ochii în jur în speranţa că va găsi măcar un obiect familiar. Nu reuşi să-şi amintească de câtă vreme stătea aici şi nici cum ajunsese. Instinctiv, duse mâna la frunte şi degetele i se împotmoliră într-un bandaj strâns, care-i ascundea părul. Aşadar, avea o rană la cap. Dar unde? Îşi pipăi cu teamă creştetul, cutreierându-l, de câteva ori, centimetru cu centimetru. Nu reuşi să localizeze vătămătura. Deocamdată n-o durea nimic. >>>>

Valentina Becart: „Din ciclul poemelor becartiene“

SĂ NU MĂ SPUI…

Chiar dacă ştii…

c-am zăbovit prin lunci

cântând cu iarba şi florile

de mai

când neştiut

 te desprindeai

din neguri

şi mă strigai…

***

Chiar dacă ştii…

că n-am iubit decât  păduri

şi murmurul tânguitor >>>>

George Petrovai: „Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului lui John Steinbeck“

Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte. >>>>

Ion Stoica: „Eugen Jebeleanu la centenar“

Eugen Jebeleanu s-a născut la 24 aprilie 1911, în localitatea Câmpina ,judeţul Prahova.

A absolvit liceul la Brașov şi Facultatea de Drept la București. A debutat în 1927 cu poezii la revista „Viața literară”, condusă de I. Valerian. În anii ’30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureșteană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă. El, poetul “ Armei secrete”, a publicat ca ziarist, în 1936, reportajul” Impresii” de la un proces, unde se afla ca inculpat şi Ceauşescu.

Procesele numeroase intentate comunistilor în 1936 sunt efectul confruntării din scena politică românească a celor două extreme ale stângii şi dreptei sale – comuniştii şi legionarii.Aceasta este atmosfera fierbinte în care se derulează procesele anticomuniste ale anului 1936. În anii puterii lui Ceauşescu, singurul proces despre care se va vorbi cu amănunte va fi cel de la Braşov, proces datorită căruia tânărul Ceauşescu debutează ca personaj de presă.Acuzaţiile care i se aduc lui Ceauşescu sunt “deţinere de mijloace de provocaţiune la comiterea de infracţiuni calificate, crime sau delicte; participarea la asociaţiuni secrete”. >>>>

NR. 7/2011

Lucian Gruia: „Petre Ţuţea în conştiinţa contemporanilor săi“, Crestomaţie realizată de Gabriel Stănescu

Regretatul Gabriel Stănescu a iniţiat în cadrul editurii „Criterion publishing” o colecţie valoroasă de carte, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor. Au văzut lumina tiparului, în această colecţie, asemenea lucrări dedicate lui: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea (ultima chiar înainte de moartea iniţiatorului şi multiplicată doar în zece exemplare pentru lansarea la Târgul de carte Gaudeamus, în luna noiembrie 2010).

PETRE ŢUŢEA ÎN CONŞTIIŢA CONTEMPORANILOR SĂI cuprinde peste 50 de comentarii semnificative ale celor care l-au cunoscut şi apreciat. A fost o muncă extraordinar de dificilă pentru selectarea textelor reprezentative care să releveze personalitatea copleşitoare a gânditorului. Încercăm să conturăm, din aceste comentarii (din păcate nu le putem menţiona pe toate, aşa cum s-ar cuveni), chipul viu al celui care a fost Petre Ţuţea, după ce prezentăm câteva date bio-bibliografice alese din prezentarea făcută de nepotul gânditorului, ing.  Viorel Ţuţea.  >>>>

„Temperatura elegiei“ – prefaţă de Artur Silvestri – la volumul Vesperale de N.N. Negulescu , Editura Litera, 1983, Bucureşti

În vara lui 1982, printre numeroşii colaboratori „luceferişti” care ne însoţeau într-un scurt turneu literar oltenesc, se afla şi un bărbat cu alură sportivă, îmbrăcat corect şi chiar cu o mică extravaganţă vetustă (sacou, pantalon „uni” , cămaşă însoţită de o cravată eşarfă), purtând ochelari fumurii care îi dădeau un aer misterios. Adeseori, acest om tânăr, politicos îşi scotea ochelarii de la ochi, apuca un enorm aparat de fotografiat profesionist, marca Nikon, şi imortaliza prin instantanee, luate din cele mai neaşteptate poziţii, grupuri de indivizi, chipuri, peisaje. Acest secretar fotografic ad-hoc, care se oferise să reţină pe film tot ceea ce îl interesa din intimitatea literaturii în marş, era Nicolae Negulescu, care a şi scos, la un moment dat, din buzunare nişte manuscrise cu poezii, scrise cu o literă nervoasă, acută, mare: poeme incantatorii, delicate, de o tristeţe imprevizibilă.  >>>>

 

Lucian Gruia: „Nichita Stănescu şi lumile sale paralele“

Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dar şi robul lor: le alintă, le admonestează, le mângâie – ca şi cum ar avea substanţă – se proclamă “învingător” în lupta cu sensul lor imanent, ori se lasă copleşit de frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele construieşte, mai mult în joacă, “lumi simultane” şi iluzorii: “Dorm într-un pat dintr-o mansardă / în lumea simultană patul meu / e jumătate într-un zid / jumătate-ntr-un motor; / şi-n lumea cealaltă, simultană, plouă / şi năpădesc ciuperci” (Certarea lui Euclid –  LAUS PTOLEMAEI).

Simultane sunt şi “prezenţele” strămoşilor în trupul poetului – sufletele lor în sufletul său, privirile lor în privirea sa – din desfăşurarea verticală a ochilor lor suprapuşi s-ar putea reconstitui coloanele globulare din tablourile lui Ţuculescu. De altfel, imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist: timpane cu dinţi, ochi cu dinţi, suliţe etc., în general fragmente ale lumilor dezagregate de trecerea timpului. >>>>

George Petrovai: „Jack London şi opera sa zămislitoare de supraoameni“

1.Privire de ansamblu asupra literaturii americane

Se ştie că istoria Statelor Unite începe cu anul 1776, mai exact cu data de 4 Iulie 1776, dată la care a fost elaborată Declaraţia de Independenţă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Prin urmare, o istorie care n-a împlinit nici măcar un sfert de mileniu, ceea ce înseamnă că ea-i un ţânc cu caş la gură în comparaţie cu istoria multimilenară a atâtor şi atâtor popoare de pe rotundul pământului (egipteni, chinezi, greci, evrei etc.). Dar cum ea a demarat vijelios de pe rampa de lansare a celui mai ofensiv modernism, un modernism britanic puternic infuzat cu pragmatism şi maşinism, iată că istoria Statelor Unite, departe de a se comporta aidoma unui tânăr timid şi nepriceput între patriarhii istoriei universale, în scurt timp s-a impus drept liderul incontestabil al expansiunii teritoriale şi al influenţelor politico-diplomotice prin argumente de ordin militar şi de factură economico-financiară, precum şi liderul contestabil al insistenţelor de instaurare – cu sau fără vrerea celor în cauză – a unei libertăţi pusă în slujba interesului şi a unei democraţii subordonată potentaţilor… >>>>

Dimitrie Grama: „Risipa“

Am inceput sa scriu

o poezie fara de sfarsit

Si pina cand am fumat

o tigara si pina cand

am baut o cafea

Am ajuns la jumatate

si acolo pentru prima oara

m-am oprit.

Caut cuvinte in fumul aromat

caut cuvinte in caimac

Si timp imi moare in penita

si timp ridicol si nevinovat

Moare-n mine cand >>>>

Adrian Botez: „O pasăre cenuşie“

o pasăre cenuşie stă – şi mă

priveghează – din copacul ei

descărnat

****

ceasul n-a mai găsit de cuviinţă să se

vădească – şi

n-a mai sunat

****

mă priveşte – pasărea cenuşie – ţintă

în ochi – până mi se răceşte şi

măduva spinării – până ce îngheaţă

şi cad din cer – câte

una sau buluc – stelele – prefăcute – şi  >>>>

 

 

Melania Cuc: „Samson Iancu scrie ca şi cum ar cresta carnea obrazului în brici“

,,Am să te îmbrac în aur Finlandooooooo!,, fie şi numai la atât s-ar putea reduce această odisee de nomad de după 1989, asta, dacă această carte  ar trebui  simplificată la o singură sintagmă.

În fiecare dintre noi mai trăieşte copilul care şi-a dorit cândva să plece  cu şatra-ţigănească, ori cu circul. Necunoscutul fascinează, libertatea asumată  este ca o capă roşie dinaintea taurului din arenă.

Chiar dacă nu toţi avem curajul să luăm în răspăr drumurile Europei, să trăim cu dragoste şi durere aventura, suntem tentaţi s-o facem comod, livresc, îmbibându-ne cu acel  exotism plin cu bube-dulci şi nestemate veritabile. >>>>

NR. 6/2011

Lucia Olaru Nenati: „Lumea lui Fănuş Neagu“

În formarea culturală a generaţiei noastre intra şi conştiinţa contemporaneităţii cu câţiva mari creatori dintre care, pentru noi, cei înclinaţi către mirajul literelor, scriitorii erau printre cei cu adevărat importanţi. De fapt, dacă scrutez în zarea trecutului, dar din unghiul prezentului, văd limpede cum aceştia erau nişte vedete, niste monştri sacri, nişte VIP-uri, cum sună azi termenul ce poartă această încărcătură semantică. Era  un fapt de informaţie publică să afli că Marin Preda a început să scrie o nouă carte, că Breban şi-a lansat cu mare fast una dintre cărţile sale despre care critici cu autoritate aproape juridică  îşi rosteau sau scriau apodictic opiniile ce deveneau tabu-uri.  Trăiam astfel într-un piesaj populat cu statui vii, umblătoare, şi mereu producătoare de noi  motive de sacralizare. >>>>

Traianus: „Tăcerea la Postum“

Vine vara, uite-o-n minifustă

Şi cu sutien de iasomii,

Nu se-ntoarce numai Fănuş Neagu

Şi nici Păunescu n-o mai fi!

––––––––––

Vine toamna, uite-o la mansardă,

Uite-o zbenguindu-se-n copaci,

Dar nu vine numai Păunescu,

Să-l întrebe pe Fănuş: „Ce faci?” >>>>

Lucian Gruia: „Artur Silvestri – Frumuseţea lumii cunoscute“

Motto: „Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” (Artur Silvestri)

 Jurnalul lui Artur Silvestri, prima carte pe care devotata sa soţie, Mariana Brăescu Silvestri i-a  publicat-o postum /1/, cuprinde perioada 1 septembrie – 30 octombrie 2008, adică 50 de zile calendaristice, dintre care penultima (ziua de 29 octombrie când cărturarul a fost internat în spital, pentru analize în vederea operaţiei) rămâne neconsemnată. La prima impresie, jurnalul descrie mici întâmplări domestice care dau farmec vieţii noastre: minunea înfloriri vegetaţiei,  jocul valurilor Mediteranei pe coasta Sudică a Franţei, vânzoleala norilor, perdelele schimbătoare ale ploilor, întâmplări din lumea păsărilor şi animalelor cu suflete ingenue,  peisaje armonioase din Bucureşti (Parcul Cişmigiu, grădina casei, aleile din Parcul din jurul Palatului Scânteia), Corbeanca  etc.  Toate aceste pagini de jurnal (pastele în proză, intens liricizate) construiesc calme bijuterii stilistice ce par a spune că trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă de miracolul existenţei noastre.

În trăirea acestor bucurii simple să conste secretul vieţii de fiecare clipă, aşa cum se menţionează în motto-ul cărţii? >>>>

Const. Miu: „Sursele satirei“

Complexitatea unui prozator rezidă nu numai în evantaiul tematic abordat, ci şi sau mai ales în registrul sub care acesta este înfăţişat cititorilor. Este cazul doamnei Mariana Brăescu, scriitoare care a publicat în 2005 două volume de proză scurtă: Îmi amintesc şi îmi imaginez şi Imperfecţiuni provizorii. Într-o cronică despre prozele ce alcătuiesc primul volum, spuneam că acestea surprind stări enigmatice, tocmai pentru faptul că autoarea topeşte în creuzetul inimii pasaje de memorialistică, dublate de altele de ficţiune – de unde şi titlul inspirat al cărţii. Referindu-se la prozele satirice din cel de-al doilea volum, criticul Mihai Ungheanu opina: „Prozele Marianei Brăescu se disting prin observaţia acută a vieţii (…) aceste proze pot fi situate schematic în spaţiul prozei de umor (…) această proză satirică se hrăneşte de la bune modele şi intră în spaţiul literaturii psihologice.” (Imperfecţiuni provizorii, p. 111).

În cele ce urmează, ne vom opri pe larg la proza care dă titlul cărţii apărute la Editura Carpathia Press (2005) – Imperfecţiuni provizorii –, pentru că are o serie de elemente descriptive, care ţin de scrierile SF, însă şi pentru că evidenţiază din plin una din sursele satirei la Mariana Brăescu, şi anume parodierea lozincilor care „însufleţeau” activitatea oamenilor muncii de pe vremea regimului ceauşist. >>>>

Al. Florin Ţene: „Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară“

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovato, urcândo în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii. >>>>

Adrian Botez: „C.V. de cioban al cerului (poeme inedite)“

C.V. DE CIOBAN AL CERULUI

LIEDUL METAMORFOZELOR

ar fi fost bine să plouă-ntreaga noapte

să mă înec în florile de rod:

aşa – doar voi privi de pe înaltul pod

cum faclele se sting – discret – în şoapte

****

cumplitul lied mă urmăreşte-n stele

orbesc privind la şarpele uitării:

de-atâtea-ncolăciri se rup ostroave

oprindu-l pe Ulysse-n gura mării >>>>

Melania Cuc: Cronica la cartea lui Nicolae Băciuţ – „Înapoi la viitor“

Nicolae Băciuţ  este unul dintre cei mai efervescenţi creatori pe care îi are astăzi  patria Limbii Române.

Poet, publicit, editor , promotor şi artizan al diferitelor  evenimete culturale cu răsunet naţioanl dar şi internaţional, Nicolae Băciuţ  reşeşte ca puţini alţii dintre colegii sciitori, să scoat în raftul librariilor carte după carte.

Făcând rabat la confortul personal, scriitorul alunecă printre lentilele travaliului zilnic, scapă din maşinăria societăţii, care îi cere obolul, şi scrie. Scrie.

Ceea ce face Nicolae Băciut este, nu doar un travaliu de rutină, un exerciţiu de împlinire a unui destin literar clar, ci o meserie de credinţă. Spirit şi trup colaborează în această ctitorire de pagini de literatură, care are marele merit de-a fi nu doar redată într-un stil literare incinfundabil, dar  care, prin fiecare lucrare editoriale  demonstrează că vivacitatea talentului său  nu şi-a pierdut  din esenţă. Viaţa în starea sa lucidă, cu apoteotice  sclipiri de filosofie intelectuală şi acel praf de polen de duh, care vine şi îi dă poetului ce-i al Poetului, fac  deja ,din opera lui Nicoale Băciut o averea publică. >>>>

Costea Glodeanu: Cronică la Ion Iancu Vale – „Înger sechestrat“

Sunt unul dintre cei care îl ştiu extrem de bine pe Ion Iancu Vale. Aş putea spune că îl cunosc ca pe propria-mi persoană. Între noi a existat întotdeauna o legătură şi o încredere perfecte, totale, devenindu-i cu vremea un confident de neînlocuit. De aceea, pot afirma din capul locului că Ion Iancu Vale a fost, este şi va fi un poet. Născut şi nu făcut. Mai ales prin felul cum a trăit poezia. Aşa i-a fost datul. Cei care nu au avut şansa unei astfel de condiţii, cu greu pot înţelege în toată complexitatea lui un astfel de om. Iată ce îmi zicea în acest sens: „Datorită acestei condiţii, obsedante şi perpetue, bucuria şi tristeţea, victoriile şi înfrângerile, dragostea şi ura, curajul şi teama, eu le-am trăit la alte cote, până la extaz. Am trăit şi trăiesc încă prin şi pentru poezie, cum numai prin şi pentru Dumnezeu se mai poate trăi. Şi nu voi regreta niciodată.” >>>>

Valentina Becart: „Din jurnalul unei zile (poeme becartiene)“

DIN JURNALUL UNEI ZILE

( scriu cu fire de praf…)

 

Îţi scriu cu fire de praf…

atât a mai rămas într-un deşert de gânduri

să nu te miri

dacă răvaşul meu va ajunge cu întârziere

n-a mai trecut demult

cineva…

prin această întindere liniştită, pustie

şi primejdioasă

se mai rotesc vulturii din când în când…

privirile se lovesc de lumina aspră,

apăsătoare

îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge

un „ultim strigăt” – >>>>

NR. 5/2011

Miruna Cosmin: „ARTUR SILVESTRI: Aşa cum l-am cunoscut şi nu l-am uitat“ – – o emoţionantă întâlnire cu elita literaturii bănăţene

Fragmente din cuvântul participanţilor  Ion Marin Almăjan, Adrian Dinu Rachieru, Florin Contrea, Ion Pachia Tatomirescu, Veronica Balaj

Moderator – Teodora Mîndru

Teodora Mîndru

Am bucuria să fim la Caravana GAUDEAMUS- Timisoara – eu,  pentru prima Editura CARPHATIA  pe care o reprezentăm, adoua oară, să vă am în faţa mea pe dumneavoastră, care sunteţi doritori de cultură şi mai ales să fiu alături de personalităţi ale lumii literare şi culturale din Timişoara.

Mă bucur să fie prezent domnul Ion Marin Almăjan binecunoscutul scriitor, critic literar fost director o lungă perioadă al Editura Facla, dl profesor univ.dr.Adrian Dinu Rachieru, reputat critic literar sociolog,  dl prof Ion Pachia Tatomirescu, d-na Veronica Balaj, scriitoare şi redactor cultural la Radio Timişoara, dl Florin Contrea, scriitor,  doamna Doina Drăgan, şi de asemenea alte personalităţi literare locale.  Vă mulţumesc pentriu că aţi acceptat invitaţia

N-aş vrea să vă vorbesc despre Artur Silvestri, ci, mai mult, această carte ARTUR SILVESTRI –Aşa cum l-am cunoscut eu mai mult şi cei care l-au cunoscut direct pe Artur Silvestri şi sunt spre bucuria noastră, aici de faţă, dintre care unii sunt chiar co-autori ai volumului. >>>>

Ion Marin Almăjan

Doamnelor şi domnilor., sunt extrem de fericit că vă văd alături de noi în această seară. Noi nu suntem nici sportivi renumiţi, nici fotbalişti, nu suntem nici interpreţi de manele, nu suntem nici V.I.P.-urile pe care televiziunile române se întrec să vi le prezinte, oameni politici s.a.m.d. încercând să vă impună un nou model uman, un nou model român. Noi suntem nişte modeşti scriitori. Am venit astăzi să aducem un omagiu celui ce a fost Artur Silvestri, una dintre personalităţile fascinante ale culturii române din ultimele decenii.

Aşa cum aţi auzit aici, Artur Silvestri a încercat, într-o îndrăzneală cu totul special,să oprească declinul românesc, al spiritualităţii române. A încercat să readune în albia Maicii Patrii oamenii plecaţi cu gândurile şi cu visele, chiar cu fizicul pe alte meleaguri, oameni care au fost înşelaţi şi minţiţi de către politicieni, de către cei ce conduc ţara în aceste decenii. Artur Silvestri a încercat să realcătuiască o Românie Tainică, o Românie curată care să-şi iubească modelele, să-şi iubească înaintaşii, să privească critic trecutul său istoric dar să-l folosească pentru a se îndrepta cu paşi exacţi spre ceea ce toate neamurile din lumea asta încearcă să facă. Se spune că destinul fiecărei naţiuni trece prin Dumnezeu. Atunci când acest destin trece prin Dumnezeu, Dumnezeu binecuvântează acea naţiune. Când destinul trece departe de Dumnezeu, Dumnezeu blestemă acea naţiune şi îi crează un destin, o soartă cu totul specială, o soartă nefericită. Eu mă întreb – şi nu ştiu dacă nu am dreptate – dacă nouă, românilor, destinul nostru nu se îndreaptă mult mai departe de Dumnezeu? Ceea ce spuneam că ne-a adunat în acea albie care a însemnat România Tainică, astfel a botezat Artur Silvestri, această, să zicem, adunare în sentiment şi-n cuget a intelectualilor nu numai de aici din România, a intelectualilor români aflaţi pe toate meridianele lumii. Această Românie Tainică însemna de fapt Renaşterea Românească.

Am cunoscut de-a lungul vieţii multe personalităţi, unele din ele luminoase dar vă mărturisesc cu toată sinceritatea că puţini au putut să se înalţe la dimensiunea acestui om, Artur Silvestri. Aşa cum s-a spus aici, el a fost critic literar la revista Luceafărul – perioada în care noi ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit. A fost deopotrivă un prozator de excepţie. Prozele sale dovedesc subtilitate, dovedesc poezie, dovedesc frumuseţe şi-o dragoste nemărginită pentru istoria, pentru tradiţiile acestui neam. >>>>

Adrian Dinu Rachieru

Câteva clipe o să vă reţin şi eu şi cu îngăduinţa dumneavoastră aş porni de la o constatare pe care o făcea aici, fireşte, pe un ton amar, domnul Almăjan. Noi din păcate ne distrugem cu voioşie ţara. Chiar azi de pildă, într-un editorial semnat de un reputat jurnalist, am citit următoarea propoziţie la care v-aş invita să medităm împreună: “Dacă românii vor să-şi distrugă ţara sunt pe drumul cel bun.” Iată din păcate o concluzie la care n-ar trebui doar să gândim responsabil ci să încercăm împreună să reacţionăm ori Artur Silvestri a fost una dintre personalităţile care gândea luminos, animat de mari şi frumoase proiecte, un om care s-a înhămat în numeroase iniţiative cu o mare generozitate şi disponibilitate.

Scrisul era pentru Artur chiar viaţa! A spus-o în nenumărate rânduri şi el s-a şi autodefinit ca un ocnaş al scrisului. Un om de absorbţie enciclopedică, un om care s-a zidit în numeroase acţiuni şi iniţiative, un constructor aşadar. Un om animat de sentimentul misiunii. A ars ca o flacără, s-a cheltuit fără economie, presimţind probabil că timpul care îi e dat nu este prea îndelungat. Un om care a gândit la acel proiect splendid al României Tainice – Ţara Părinţilor. Un om care a trăit, repet, în regim de urgenţă, încercând să risipească ceaţa psihologică care ne-a cotropit şi circul mediatic la care asistăm, din păcate, cotidian. Sigur, s-a spus aici, a fost un critic artist. Nu întâmplător a fost şi botezat micul Călinescu. A fost şi un prozator remarcabil. Un ins cu apetit doctrinar. Gândiţi-vă la câteva mari iniţiative care au rodit în paginile săptămânalului Luceafărul precum ar fi noua geografie literară prin care Artur, cu elan de tip eristic, încerca să aduca la suprafaţă nume mai puţin cunoscute, inşi trăitori în diverse colţuri ale României, care din diferite pricini nu aveau acces la publicaţii. Din păcate s-a înrolat şi pentru o bătălie- eu fiind la rându-mi unul din partizanii acelei campanii – o idee desfigurată de alţii. E vorba de celebra bătălie sub steagul protocronismului, o idee a lui Edgar Papu, care a fost transformată sigur, în sens manipulatoriu de duşmanii tezei, într-un fel de hibrid sau monstru ceauşist, ceea ce e un cumplit neadevăr.

Cartea despre care vorbim ARTUR SILVESTRI  – Aşa cum l-am cunoscut reuneşte depoziţiile a 25 de persoane şi este cum spunea doamna Teodora Mîndru, un volum onest, un volum pe care categoric Artur îl merită şi înţeleg că aventura editorială va continua deoarece avem în faţă doar primul volum. Cei care l-au cunoscut sunt desigur numeroşi şi fiecare dintre ei va dori să ofere astfel de mărturii. >>>>

 Florin Contrea

Am şi eu mai multe opere literare pe care în timp le-am publicat atât pe hartie cât şi pe calea internetului şi tocmai aici este momentul în care pot să omagiez pe scriitorul despre care astăzi vorbim.

 Datorită scriitorului Artur Silvestri, căruia i-am găsit pe ecranul computerului atât numele cât şi varietatea operelor sale, am înţeles că internetul este un mijloc extraordinar pentru scriitor de a se face cunoscut pe tot globul, bineînţeles atunci când el are ceva de spus şi atunci când gândurile sale se încheagă într-o formă estetică de valoare. M-am adresat dânsului tot pe calea internetului şi spre surprinderea mea, m-a primit cu bucurie invitându-mă să-mi prezint operele mele.

 Dar nu despre mine este vorba acum. Este vorba despre Artur Silvestri despre care ştim că este un sensibil şi profund scriitor. Este un scriitor a cărei proză are virtuţi poetice, care presupun o anumită armonie stilistică şi de aemenea o capacitate de a pătrunde psihologic o anumita zonă, la interferenţa dintre viaţa reală şi viaţa ideală căci Artur Silvestri a fost un autor preocupat adânc de spiritualitate. Era un autor preocupat de problemele religiei, de problemele vieţii sufleteşti, preocupat de tot ceea ce este frumos şi bun în existenţă. De asemenea am constatat în operele sale o deosebită artă de a pătrunde frumuseţea şi armonia naturii pentru că îl găsesc ca un extraordinar mânuitor al penelului.

Bineînţeles ar fi foarte multe de spus despre opera acestui deosebit de important scriitor.Vă mulţumesc pentru atenţie.  >>>>

Ion Pachia Tatomirescu

Despre Artur Silvestri desigur vorbeşte deja strategic biblioteca de la Editura Carpathia şi apreciez acest program excepţional de repunere de fapt în marele circuit al culturii, al literaturii române, creaţia, ideile excepţionale ale lui Artur Silvestri, idei pe care bineînţeles că le-am întâmpinat bijutierizat – aş putea spune – în nenumărate discuţii pe care le-am avut cu Artur Silvestri în redacţia Luceafărului unde desigur şi-a petrecut o mare mare parte din viaţă. Pe atunci deja, Artur Silvestri găsise o extraordinară supapă de a evada din chingile să zicem ale cenzurii, ale dictaturii, făcând graţie prieteniei cu Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei nişte popasuri interesante de mare respiraţie creatoare pe la mânăstirile din nordul Olteniei sau pe la alte mânăstiri din Moldova, din Ardeal, bineînţeles, în legătură cu alţi mitropoliţi. Mai pe şoptite mi-a spus atunci că într-adevăr el are o rădăcină, o descendenţă dinspre mitropoliţi – e vorba despre Tit Simedrea căruia îi venea un fel de strănepot Artur Silvestri.

Îngăduiţi-mi fulgerător să vă mai spun două sau trei lucruri:

Artur Silvestri iubea enorm de mult ideile, zonele mustinde ale ideilor, detesta banalul. Întotdeauna căuta să găsească, să releve feţele impresionante, nevăzute ale diamantului de spirit.

Artur Silvestri avea un plan grandios. Domnul Rachieru a pomenit adineauri sintagma noua geografie literară. Sub umbrela acestei sintagme, Artur Silvestri a deschis o serie de rubrici din Luceafărul şi a sprijinit tinerii scriitori din România într-un mod extraordinar şi aşa cum e firesc să fie cum a fost la o revistă care s-a numit şi încă se mai numeşte, din păcate, destul de fragil Luceafărul, Revista Uniunii Scriitorilor. >>>>

Veronica Balaj: Un crâmpei de eternitate există în cultura noastră şi prin numele Domniei Sale, Artur Silvestri (foto 6)

Bine v-am regăsit. Chiar şi în formula aceasta mă bucur să vă văd. Am regăsit aici foarte multe figuri dragi, cunoscute şi le salut încă o dată. Am cunoscut-o pe doamna Mariana Brăescu prin intermediul canalelor de comunicare moderne şi care interferează cât se poate de repede. Mai precis, regretatul domn Artur Silvestri mi-a trimis cărţile doamnei Mariana Brăescu spunându-mi foarte elegant dacă consideraţi că merită le puteţi prezenta în vreo emisiune radiofonică. Şi am citit piesele de teatru ale Domniei Sale mai întâi şi apoi am ajuns la proză. Apoi am ajuns să o cunosc. Iată cum se leagă lucrurile între figura umană şi cea profilată în scris şi prin scris. O felicit în absenţa Domniei Sale şi prin prezenţa doamnei Teodora Mîndru pentru tot ceea ce face în acest context cultural atât de bulversat uneori, atât de lipsit de repere alteori. În acest context contemporan, când zornăie grozav arginţii şi mai puţin trimiterile la cultură, Domnia Sa reuşeşte să stabilească nişte repere autentice. >>>>

George Filip: „Îngerul l-a strigat“

– la plecarea lui FĂNUŞ NEAGU –

sunt trist şi nu-s prea trist, de ce aş fi?

englezu-a zis TO BE OR NOT TO BE.

Fănuş A FOST – prin văile de plângeri,

unul dintre frumoşii noştri îngeri.

****

prin lumea largă, lungă i-a fost goana.

rămîn în doliu Stela lui şi Oana.

el doarme dus pe aripi de eter

şi Mircea Micu îl aşteaptă-n cer. >>>>

Lucian Gruia: „Mariana Brăescu – Revelaţii tactile“

Proza Marianei Brăescu cuprinde două cărţi, adică tot atâtea câte a scris şi regretatul ei soţ, omul de cultură enciclopedică, Artur Silvestri. Dacă la Artur povestirile se desfăşurau dinspre concret spre abstract, pierzîndu-se evanescent în nedefinitul altor lumi, ale Marianei se înfăşoară invers, ca o spirală spre un centru real, vizibil în cotidian, din care desfăşurarea naraţiunii este condusă fie spre absurdul hilar sau  ridicolul jovial, în povestirile satirice /1/, fie spre fantasticul zugrăvit tragic, în povestirile vrăjite /2/.

Aşa cum observă şi Clopatra Lorinţiu, într-o recenzie pe care am citit-o nu ştiu unde, cele două cărţi sunt ca feţele lui Ianus, una râde, alta plânge. IMPERFECŢIUNILE PROVIZORII, scrise între 1981-1983, nepublicate până în prezent (înainte de 1989 era imposibil), amplifică în cascadă, farse tot mai hilare, brodate fie pe lozincii sau directive absurde promovate de  regimul comunist, fie mentalităţi vicioase, slugarnice ori tiranice.  Ele pornesc de la situaţii anacronice, bizare, dezvoltate de minţi converite. Comicul spumos, de situaţie, este amplificat de cel de limbaj şi de cel provocat de numele personajelor. Finalurile povestirilor sparg iluziile ca pe nişte băşici de săpun.

Apogeul satiric îl reprezintă nuvela care dă titlul volumului, Imperfecţiuni provizorii – în care noul redactor al revistei „Lumea veselă” ia măsuri de comă pentru a realiza o revistă umoristică perfectă. În urma contractul prin care angajatul  nu avea voie să producă umor decât în scopuri strict profesionale (nu la birou şi nici acasă), mutrelele redactorilor s-au pleoştit. Aplicând lozinca Totul pentru umor, totul pentru umorist!, ca să nu producă glume picante prin birouri, redactorul şef le construieşte umoriştilor camere individuale sferice fără ferestre, pentru focalizarea inspiraţiei ( lumina, căldura, ventilaţia fiind asigurate prin porii pereţilor, după anotimp). Ca angajaţii să nu devină stresaţi de singurătatea birouilor, li s-a dat câte un înger păzitor (câte o femeie care să-i supravegheze şi în biroul ou s-a introdus o sferă transparentă pentru umorist, îngerului revenindu-i spaţiul dintre cele două sfere. >>>>

Adrian Botez: „O dungă – fizic – inexplicabilă“

O DUNGĂ – FIZIC – INEXPLICABILĂ

aud – undeva – ecoul degetelor

mele – bătând un

ecou de marş – pe un

ecou de margine de masă

****

viaţa mea s-a jucat la

zaruri – şi

toţi câţi au pariat pe ea – au

pierdut

****

stafiile degetelor mele au

înconjurat – în horă tăcută

jilavă şi rece – stiloul – şi l-au silit să se

mişte – în sensul celor

scrise aici >>>>

Melania Cuc: „Tablete şotron“

Peste deşertul acesta ca o blană de mistreţ ajuns la maturitate, trec caravanele cu arsenalul de combatere a unui dăunător care nu există.

Latră în lanţ şi câinele şi societatea pensionată cu mult mai înainte de-a fi învăţat  că, osul cu şi fără măduvă, se roade până la capăt.

Din cuibul capitonat cu fulgi de omăt şi mătasă, frica legalizată cu acte în regulă ne vinde otravă. Urlă pădurea şi coarnele cerbului stau înfipte în grinda măcelarului…

Evul meu deştept şi patria lehuză tremură în ştreang cu  roşu-vânăt pe buze. >>>>

Zenovie Cârlugea: „Într-un pridvor de mănăstire…“

LUMINĂ LINĂ

1

 

Departe, în singurătăţi, unde de Cer albi munţi se-anină,

Am pregustat murmur de schit, cu toacă şi lumină lină.

****

Pe după creste albăstrii se cobora, portocaliu,

Un soare eşarfând pe văi lungi umbre de lumină lină.

****

O pasăre trecu ţipând peste pădurea de arini,

Lăsându-se pe vechea turlă în slavă de lumină lină.

****

Simţii atunci cum dintr-un colţ de ţintirim foiră stins

Ghirlande de omăt şi roze – metanii în lumină lină… >>>>

NR. 4/2011