Doina Maria Pacurariu : ” Scufita Rosie ” si capa de vizon

AMINTIRI DIN ALTE VREMURI LITERARE

DOINA MARIA PACURARIU: „ SCUFIŢA ROŞIE ” ŞI CAPA DE VIZON

E greu să te dezvolţi fără modele – e ca şi cum un arbore ar încerca să se împlinească fără rădăcini. În fond, chiar şi modelele negative te pot influenţa spre bine, dacă ai cât de cât spirit critic şi puţin discernământ, ca să nu cazi în partea opusă. Cât despre modelele pozitive, profesorul meu, eminentul specialist în literatură comparată şi filosofia culturii Ovidiu Drimba, are o vorbă: „modelul uman nu este o singură persoană”. Completa astfel – poate fără să ştie? – o idee a lui Miguel de Unamuno. Nici el nu a renunţat la eroii lui, din contră, i-a făcut să retrăiască aducându-i la realitate prin ficţiune, „ca să nu moară de tot”. Aş dori, urmându-le exemplul, să readuc la realitate, din lumea amintirilor, figurile câtorva dintre cei care au contribuit la trezirea sensibilităţii mele spirituale, la formarea şi modelarea persoanei mele.

Printre primele mele amintiri se numără refugiul din august – septembrie 1940. A fost un coşmar pentru părinţi, pentru cei mai mari – dar mie, la vârsta copilăriei, mi se părea ceva interesant să călătoresc cu trenul, chit că era vagon de marfă acoperit cu scândură. Copii şi adulţi, claie peste grămadă, ne-a trebuit o săptămână ca să ajungem, cu greu, de la Cluj la Braşov – căci aşa poruncise Diktatul de la Viena. Cât despre mine, tare aş fi dorit să se lungească acea călătorie, să se lungească mult de tot, dacă s-ar fi putut. Gând nemărturisit nimănui, visam ca trenul exilului nostru să se oprească tocmai în… Patagonia: acolo mă amăgea fratele meu că ar trăi Scufiţa Roşie. Aş fi fost atât de fericită să o văd aievea!

De ce ţi-e scris, nu scapi: visul s-a realizat după vreo douăzeci de ani. Soarta m-a dus pe continentul sud-american, tocmai în Argentina – departe, la celălalt capăt al lumii. Ce-i drept, n-am întâlnit-o pe Scufiţa Roşie, dar am ajuns în altă lume, cu alţi oameni – iar la început, totul mi se părea răsturnat cu josu-n sus. Acomodarea a fost lentă şi greoaie, mă rodea dorul de Ţară şi – mai ales ! – dorul de „mi patria chica”, de Patria cea mică, de Transilvania. Retrăiam, departe de meleagurile natale, ceva din drama copilului refugiat din faţa războiului. Pe când ajunsesem să cred că acel gol pe care-l simţeam mă va devora cu totul, am întâlnit însă câţiva oameni minunaţi, a căror amintire nu aşi dori să se şteargă – cu toate că ei şi-au asigurat posteritatea nu prin ceea ce mărturisesc eu, ci prin „los hijos espirituales” – fiii spirituali, creaţiile lor.

Printre aceşti oameni minunaţi se numără Rafael Alberti şi María Teresa León. În acei ani, Spania lor natală trecea prin vremuri întunecate, ei fiind nevoiţi să aleagă calea exilului. Studenţi şi profesori de la Facultatea de Drept din Buenos Aires, scriitori şi artişti din întreaga Americă Hispanică le plătiseră prin subscripţie drumul spre Argentina – Rafael Alberti le mulţumeşte tuturor în prologul la Poesías completas (Ed. Losada, Buenos Airtes, 1961). Pentru câtva timp, cei doi refugiaţi au fost găzduiţi la Totoral – moşia lui Rodolfo Arraoz Alfaro, un „latifundiar de mijloc”. Mai pe înţeles, avea numai cinci mii de capete de vite, numai câteva sute de hectare – era deci, în accepţiunea argentiniană, mai mult gospodar mijlocaş decât „latifundiar”. Alfaro le-a purtat o grijă părintească, ceea ce i-a permis lui Rafael Alberti să-şi reia îndeletnicirile sale: pictura, poezia şi dramaturgia. Dorul Andaluziei natale nu s-a stins niciodată dar, ajutat de mulţi scriitori şi prieteni, Alberti a reînceput să scrie – să trăiască. În exilul argentinian a publicat succesiv ciclurile Plenamar, A la Pintura, Baladas y Canciones de Paraná. Prin aceste capodopere s-a afirmat drept cel mai de seamă poet de limbă spaniolă, după tragica dispariţie a colegului său de generaţie, Federico García Lorca. Amândoi se considerau, pe bună dreptate, „nepoţii generaţiei de la 1898″, alături de Pedro Salinas şi Jorge Guillén. Amândoi – Alberti şi Lorca – se regăsesc astăzi în orice istorie a literaturii spaniole.

După cum însuşi mărturiseşte, „atâţia prieteni ne-au ajutat să trecem momentele dificile şi să ne începem viaţa noastră americană”! Era hazliu, optimist, lua viaţa aşa cum era. María Teresa – scriitoare şi ea – ducea greul, îl înţelegea, îl lăsa uşurel în boema lui. Am avut norocul să-i cunoaştem, iar preocupările literare şi experienţa comună a exilului ne-au apropiat mai mult. În serile lungi, după încheierea treburilor zilnice, ne adunam la povestiri. Fiecare cu dorul său: el făcea incursiuni imaginare în Andaluzia, hoinărea prin acel port Cádiz din amintirile sale, eu retrăiam momente din copilăria şi adolescenţa mea clujeană. În această elevată „dispută” de amintiri noi, românii, aveam un aliat de nădejde: vinul de Târnave, care cucerise inima poetului andaluz, până într-atât încât Rafael a sfârşit prin a se declara „un andaluz transilvano”.

Prietenia lor m-a îmbogăţit mult. Şi nu este vorba numai de Rafael: din cartea Mariei Teresa, Dońa Jimena Díaz de Vivar, am învăţat rolul femeii în sprijinirea soţului, atunci când acesta trebuie să-şi împlinească o menire, un destin. După cum spunea ea, „ser mujer pide mucho” – a fi soţie cere multe.

Îmi place să cred că şi pe ei prietenia noastră i-a îmbogăţit spiritual. Încet, de-a lungul a cinci ani de căutări de cuvinte, de încercări de a descifra înţelesuri, Rafael Alberti s-a apropiat de poezia română. În special cunoaşterea operei lui Mihai Eminescu a constituit, pentru el, o rafinată plăcere, fiindcă „siempre es buena la ocasión de conocer a un poeta y de reparar el olvido que deja una laguna en nuestro conocimiento de un pueblo” („Este întotdeauna o ocazie bună de a cunoaşte un poet şi să repari uitarea care lasă o lagună în cunoştiinţele noastre despre un popor”). Încet scufundându-se în acea bucurie unică pe care ţi-o dă poezia, Alberti a alcătuit una dintre cele mai frumoase traduceri ale capodoperelor eminesciene. Astfel, prima versiune spaniolă a Poeziilor lui Mihai Eminescu a avut norocul să fie lucrată de unul dintre cei mai de seamă poeţi ai limbii spaniole. În 1961, i-a urmat versiunea în limba spaniolă a Poeziilor lui Tudor Arghezi: „su poesía, como su pueblo, está llena de tesoros ocultos y callados”. Apoi au văzut lumina tiparului volumele Doinas y Baladas populartes rumanas, Baltagul de Mihail Sadoveanu şi „20 de poeţi contemporani români”.

Dar a venit şi momentul trist al despărţirii. Noi ne-am întors în Ţară, familia Alberti s-a apropiat din ce în ce de Spania, tânjind să revină pe meleagurile natale. N-a fost să fie deîndată, Rafael şi María Teresa au mai avut de îndurat ani lungi de exil, în Italia. Dar, spre deosebire de alţii, au apucat să-şi revadă ţara. Noi în schimb nu am mai apucat să-i revedem, deşi sentimentele s-au păstrat la fel de vii:

Dragul meu Paco (diminutiv de la Francisco – n.n.), de câţi ani nu te-am văzut! Cu adevărat că-mi lipseşti. Minunatele noastre seri lirico-bahice, atât de spirituale şi vesele! Acum, aici, nu am pe nimeni cu care să beau în mod inteligent şi aproape nu am cu cine să vorbesc. Vara aceasta este oribilă, şi mai ales această umiditate şi căldură care ajunge la 38 de grade, ca să nu mai vorbesc de gălăgia din Castelar (căsuţa unde se retrăgea ca să scrie – n.n.) şi Buenos Aires. Şi totuşi lucrăm, deşi trişti.

Paco, Paco, vino înapoi! Te aştept cu un wisky, dar nu atât de bun precum acela pe care tu mi l-ai trimis. Nu mai am Târnave. Mă plictisesc. Adio, dragii mei. Îmbrăţişări din partea Aitanei (fiica – n.n.), Mariei Teresa şi din partea mea.

Pueyrredón, 2471, 9A, Buenos Aires

Numărându-se printre cei mai de seamă creatori ai literaturii spaniole, Rafael Alberti, din exilul său argentinian, polariza atenţia scriitorilor de pe cele două maluri ale Atlanticului. Prin el am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe poetul şi romancierul guatemalez Miguel Ángel Asturias, şi pe soţia sa, Dońa Blanca. Dacă María Teresa León, scriitoare şi ea, era mai condescendentă faţă de Rafael, Dońa Blanca nu-l scăpa din ochi nici o clipă pe Miguel Ángel, care era mai suferind. Deşi mult îi mai plăcea şampania, nu avea voie să guste nici măcar o picătură. Rafael şi soţul meu se întâlneau deci ceva mai devreme, să înceapă bucuria conversaţiilor, să aducă cum se cuvine laudă vinului de Târnave, iar pe Miguel Ángel îl convocau ceva mai târziu. De astă dată, trădare între scriitori…

Răsturnarea regimului preşedintelui Arbenz Guzmán, care iniţiase în Guatemala o reformă agrară, îl silise pe Asturias să-şi părăsească meleagurile, să se stabilească la Buenos Aires, în exil argentinian. Ce ironie! Celui care avea să aducă Guatemalei un premiu Nobel pentru literatură, autorităţile îi reproşau „activităţi antiguatemaleze”! Oricum, acest om suspectat de cele mai negre intenţii era un bun catolic şi nutrea vederi politice largi, dar probabil că suspiciunile oficialităţilor se bazau pe faptul că studiase la Paris, la Sorbona, etnologia şi istoria religiilor – domenii suficient de abstracte pentru a justifica orice bănuială!

De neam maya, Asturias ne-a introdus în tainele şi misterele precolumbienilor, care mai dăinuiau încă în Guatemala şi nu numai. El m-a făcut să înţeleg că niciodată un indian maya nu ar îmbrăca o haină purtată de altcineva, oricât de sărac ar fi, căci ar lua asupra sa destinul celuilalt. Şi cine ştie dacă acest destin „furat” e mai bun sau mai rău decât al său?! De asemenea, ne povestea mult despre cultul morţilor la el în ţară. Asturias credea mult în destin şi în unele superstiţii indigene, pe care ni le mai mărturisea uneori. De altfel, în toate romanele sale (care nu sunt puţine!) filonul maya este evident.

Prin anul 1961, a fost invitat în România, dar ca întotdeauna, şi pretutindeni, materializarea invitaţiei depindea de birocraţie. Într-o dimineaţă, Dońa Blanca a sosit plângând: Miguel Ángel fusese arestat de „junta” militară care tocmai dăduse o lovitură de stat (şi har Domnului, erau dese loviturile de stat în Argentina acelor vremuri!). Motivul era dezarmant: unul dintre membrii „juntei” venită la putere avea pică pe „intelectualii suspecţi”. Asturias era victima ideală: a fost luat din pat şi încarcerat într-o cazarmă, la marginea Buenos Aires-ului. Curând, arestaţii au devenit prea numeroşi şi, nemaiîncăpând prin celule, i-au scos în curte, să doarmă sub cerul liber, pe paie. De-abia se desprimăvăra, Miguel Ángel era bolnav de rinichi şi, lipsit de medicaţia necesară, starea sa s-a agravat. Asta nu a impresionat prea tare„junta” militară, care l-a lăsat în seama gardienilor improvizaţi. Aceştia aveau ordin să nu-l lase la toaletă decât sub escortă – întrucât era „periculos”. Aşa că din „este puerco” nu-l scoteau. Zilele treceau, boala se agrava, făcuse febră mare şi, într-un târziu, domnii colonei şi-au dat seama că dacă le moare „suspectul periculos”, rămân pe veci stigmatizaţi. L-au „eliberat” pe targă – să moară acasă. Medicii i-au propus operaţia, dar Miguel Ángel era prea slăbit ca să o poată suporta.

Îşi pusese speranţele în România – dar aprobarea vizitei sale era numai „de principiu”. Cu toate insistenţele soţului meu, nu soseau banii pentru plata biletelor de avion. Atunci soţul meu a înfruntat situaţia printr-o hotărâre extremă: a luat, fără aprobare, bani din casa de fier a Ambasadei. Erau ani când te puneau la zid pentru mult mai puţin, dar soţul meu a apreciat că riscul nu contează, având în vedere că în joc era viaţa unui om. Iar domnii colonei se puteau răzgândi de la o clipă la alta, mai ales că îl văzuseră pe Miguel Ángel cerând ajutor „comuniştilor”. Pentru a nu-l expune pe acest om căruia partizanatul politic îi era cu totul străin, l-am condus la avion doar eu şi fiul său, Miguelito – care pe atunci să tot fi avut vreo douăzeci de ani. Parcă îl văd pe Asturias, urcând greu de tot scara avionului, înfofolit într-un poncho. Îi număram paşii, doream să-l văd trecând pragul cât mai curând, înainte să sosească jandarmeria militară. Ajuns lângă uşă, la un pas de libertate, s-a întors spre noi şi ne-a salutat de ca şi cum şi-ar fi luat adio. Miguelito, cât era el de student, a izbucnit în plâns. I-am strâns mâna şi i-am poruncit să tacă – numai de vâlvă nu aveam noi nevoie. Când s-a închis uşa avionului, mie mi-a căzut o piatră de pe inimă.

Miguel Ángel a ajuns cu bine în România, de unde ne-a scris:

Dragii noştri Doina şi Francisc,

Nu vă imaginaţi cât suntem de fericiţi în ţara voastră, care este o minunăţie. Astfel am aranjat ca să rămânem aici până la sfârşitul lui septembrie, ceea ce înseamnă că poate vom avea norocul să vă vedem aici, ceea ce ar face să crească bucuriile pe care, în cupă de aur, ni le oferă românii.

În ceea ce priveşte sănătatea, sunt bine. Mă tratează profesorul Olănescu care, după un examen foarte riguros, mi-a spus că nu trebuie să mă operez, mi-a dat un tratament cu injecţii şi vitamina E. Nu numai că m-am simţit mult mai bine: m-am făcut bine pe deplin. La toate acestea se adaugă, fără îndoială, clima, bucuria de a trăi, prietenia, gustul şi plăcerea pentru preocupările literare care aici se respiră. Nu cred că veţi recunoaşte Capitala când vă veţi întoarce – atîta şi atît de rapid se construieşte. Blanca vă trimite, prin mine, toată dragostea pentru voi şi pentru iubiţii noştri prieteni, [soţii ] Radu, sărutări pentru Tudor, multe sărutări, iar pentru voi, mâinile mele şi inima mea recunoscătoare.

Toate ca toate, Miguel Ángel ajunsese în România, se însănătoşise, dar aprobarea pentru banii de bilete tot nu sosea. Banii luaţi din casa de fier a ambasadei rămăseseră buni daţi. Netam-nesam, ne trezim chemaţi în Ţară, cu prilejul unui congres. În acele vremuri, asemenea invitaţie era uneori echivalentă cu rechemarea fără preaviz, fără îndeplinirea obligaţiilor protocolare. Iar dacă se mai şi găseau bani lipsă în gestiune… Aşa că am lăsat în casa de bani a Ambasadei haina mea de astrahan şi capa de vizon – accesoriile indispensabile unei soţii de ambasador, ajunse zălog pentru viaţa unui om. Într-un târziu, lucrurile s-au rezolvat, iar eu mi-am redobândit garderoba.

Au trecut lunile, Miguel Ángel a plecat din România, poposind mai întâi în Italia, unde a reîntâlnit familia Alberti. Apoi, nebănuite sunt căile sorţii: în Guatemala s-au schimbat lucrurile şi, de această dată, studiile sale de la Sorbona n-au mai părut suspecte noilor guvernanţi. Ba mai mult: au fost considerate excelente referinţe, Miguel Ángel fiind numit ambasador al Guatemalei la Paris. În 1967, Miguel Ángel a primit Premiul Nobel pentru literatură. De câte ori zăresc prin dulap capa de vizon, mă gândesc că, punând-o zălog, am câştigat pentru Guatemala un Premiu Nobel, iar pentru România un mare prieten.