LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Z.Carlugea – ” Nichita si cultul LUCEAFARULUI ”

NICHITA SI CULTUL “LUCEAFARULUI”

Nu cunosc un alt poet roman care, ca Nichita Stanescu, sa fi cultivat cu atata pathos si veneratie, cultul genialitatii eminesciene. “Dorul de Eminescu” va cristaliza, de fapt, intr-o obsesie fundamentala, lesne de urmarit in intreaga sa opera si in functie de care se va cladi, vegheat ca de o stea polara, destinul poeziei romanesti.

In “Cartea de recitire”, Nichita Stanescu da expresie stralucita acestor convingeri tutelare. El vede in Eminescu pe “cel mai dificil poet roman si cel mai de neinteles”, in ciuda iluziei ca poate fi inteles. Crede, apoi, ca “Oda in metru antic” exprima adevaratul “portret in ulei” al poetului, o veritabila “statuie in bronz”. Constiinta hyperionica a poetului a “statuarizat” sentimentele pe un soclu de notiuni, caci “Luceafarul si intreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente”. Fascinat de mitul sumerian al lui Ghilgames, autorul “Operelor imperfecte” ii gasea, peste timpuri, reverberatii de suflet si constiinta. Ghilgames, eroul celui mai vechi poem scris al lumii, are revelatia mortii abia in momentul in care bunul sau prieten Enghidu moare. El, care ucisese lei in trecatorile muntilor, care biruise fortele raului intruchipat de Humbaba, un zmeu al zmeilor, ori Taurul Ceresc, un fel de balaur septecefal, si se aratase crud fata de cei mai aprigi dusmani, el cel acoperit de o glorie ce-i concura pe zeii pizmasi, indeosebi pe razbunatoarea Istar cea ofensata, el descopera la un moment dat adevarata dimensiune a mortii! E o revelatie care da la o parte perdelele constiintei de sine, caci Enghidu cel umanizat de hierodula nu era, insa, zice poetul, decat un alter ego, un soi de contemplare a sinelui dinafara lui insusi: “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!” de aici brusca lui hotarare de a pleca, intr-un teribil periplu, in cautarea “vietii fara de moarte” catre Uta-Napistin, unicul supravietuitor al Potopului, precursor babilonian al biblicului Noe. Revelatia mortii il face pe faimosul si invincibilulu rege al Urukului sa “urle” de durere, – e un urlet, insa, “esential”, “nemuritor, pentru ca e inscris in cuvinte”: “El se transforma in insusi urletul sau, in insesi cuvintele sale”. Iar faptul ca pleaca in cautarea nemuririi nu este altceva decat “argumentarea artei”, “descrierea pricinei artei”, a “supravietuirii”.

Tot astfel, zice poetul, celebrul vers eminescian “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – fascinant prin “sintaxa lui ciudata”, “vers unic pentru constiinta”, “cel mai neasemuit vers scris vreodata in limba noastra” – “este strigatul abisal al poetului care descopera cauza fundamentala a artei, dorinta esentiala de a trai”. E cel mai vital vers pe care l-a cunoscut vreodata, alaturi de “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!”. Este, cu alte cuvinte, “versul unui invingator, al unui om care a supravietuit…, al poetului care a supravietuit cel mai intens in literatura noastra, pentru ca a exprimat cel mai acut pricina si sensul literaturii: a fi.”
Personalitatea lui Eminescu il fascineaza, il nelinisteste, il incita. Infatisarea Luceafarului, de frumusetea unui semizeu, vorba lui Calinescu, ii este cu neputinta de inchipuit (“partea lui de trup sunt cuvintele lui”). Ar dori sa stie cum respira si mai ales ce voce avea (voce conservata in “sintaxa poeziilor lui”). Indignat ca “foarte multi au incercat sa justifice geniul eminescian prin viata sa” (“Ce eroare!”), Nichita se ridica impotriva evidentelor de tot felul, a superficiilor cu pretentii eminescologice. Caci “pentru literatura noastra, Eminescu este un concept”, desigur conceptul unei genialitati hyperionice (Orfeu, sau scurt tratat de geometrie a cuvintelor).
In “Respirari” (1982), unde lanseaza conceptul de “hemografie”/scrierea cu sange, poetul revine asupra actualitatii lui Eminescu, mereu prezent, mereu etalon spiritual, mereu fascinant si enigmatic (“versul lui cel atat de viu si cel atat de proaspat, cel pe care creierul nostru il vede si-l viseaza”).
In limbajul lui vizionar si abstract, Nichita se simte contemporan, printre alte elemente, si cu miriaundele “teiului sfant”, cu “neelucidabilul” tei, “care din pricina lui Eminescu nu mai imi tihneste sa-l miros ca lumea” (Acel ceva intre aripa si aer). Iata cum “El este atat de mult al nostru, incat noi din nebagare de seama am inceput sa devenim ai Lui.”
Daca in publicistica apologia lui Eminescu este atat de manifesta, directa, totala, in poezia lui Nichita “obsesia lui Eminescu” (nu in sens Macedonskian, desigur!) cristalizeaza intr-o implicare poeticeasca intertextualista si intr-un mesaj de arta poetica memorabil.
In credo-ul rostit la Festivitatea de premiere ce a avut loc in catedrala “Sfanta Sofia” din Ohrid (august 1982), cand poetului nostru ii fusese decernata prestigioasa “Cununa de aur” de la Struga (Macedonia Iugoslava), Nichita era convins ca acest premiu international i s-ar fi putut acorda (bunaoara) “lui Eminescu totusi”, “cel mai mare poet al tuturor timpurilor”.Dorul de Eminescu” a generat – in cadrul literaturii romane – “Conceptul de Eminescu”. L-a venerat atat de mult pe Luceafar incat a calcat pe multe din urmele sale fara sa stie (decisiva ramane similara revolutie a limbajului poetic, a treia in ordinea: Eminescu – Arghezi– Nichita Stanescu).

El e urmasul legitim al Poetului National, in care, cu gravitate, cu responsabilitate, cu fascinatie citea insusi destinul culturii romane: “El este insusi destinul limbii romane, si numai un zeu nebun si-ar putea imagina ca poti taia o idee cu un fir de iarba si ca poti alapta la sanul Caii Lactee o raza.”

Z. CARLUGEA

 

RECITIRI” – NICHITA STANESCU IN UNIVERSUL EMINESCIAN

O CALARIRE IN ZORI

Lui Eminescu tanar

Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise, /se face departare, se face nisip. /Mi-am intors catre soare unicul chip, /umerii mei smulg din goana frunzise. /Campul taindu-l, pe doua potcoave /calul meu salta din lut, fumegand. /Ave, ma-ntorc catre tine, eu, Ave! /Soarele a izbucnit peste lume strigand. /Tobe de piatra bat, soarele creste, /taria cu acvile din fata lui /se prabuseste in trepte de aer, sticleste. /Tacerea se face vant albastrui, /pintenul umbrei mi-l creste /in coastele campului. /Soarele rupe orizontul in doua./ Taria isi naruie sfarsitele carcere. /Sulite albastre, fara intoarcere, /privirile mi le-azvarl, pe-amandoua,/ sa-l intampine fericite si grave. /Calul meu salta pe doua potcoave. /Ave, maree-a luminilor, ave! /Soarele salta din lucruri, strigand /clatina muchiile surde si grave. /Sufletul meu il intampina, ave! /Calul meu salta pe doua potcoave. /Coama mea blonda arde in vant.

(Sensul iubirii, 1960)

 

 

Anunțuri