Un mare scriitor român, ignorat şi duşmănit:Marian Popa

Uitat din rea-vointa si urmarit cu o incredibila ostilitate de aceeasi „neo-inchizitie” care lucreaza  cu aceeasi tenacitate si eficacitate ca si institutia istorica a „pedepsei discretionare „, Marian Popa este  un mare scriitor a carui opera , inteleasa si pretuita azi de cei ce nu au facut din mistificatia valorilor scopul de capatai , va avea locul ce il merita in viitor, cand apele se vor aseza . Sensurile ei vor trebui observate mai cu atentie , dincolo de regimul clipei care astazi este ” corectitudinea politica „si care face din oportunism o valoare de schimb pe piata tuturor tranzactiilor inutile din epoca invartelii generalizate . Publicam aici doua extrase din comentarii ale lui George Pruteanu privitoare la cartile autorului .

Istoria… lui Marian Popa ( Istoria literaturii române de azi pe mîine, Fundaţia Luceafărul, Buc., 2001, vol. I – 1230 pp., vol. II – 1274 pp ) este (în ciuda titlului nefericit) o carte uluitoare. Sunt în ea o cantitate de informaţie, o capacitate de cuprindere, un bun-simţ axiologic, o forţă de sinteză, un talent literar, o expresivitate tăioasă a frazei cum demult nu s-au mai întîlnit în istoriografia literară românească, cred că de la – păstrînd proporţiile şi schimbînd ce-i de schimbat – G. Călinescu.
Din cauza valorii ei cu totul deosebite (de la distanţă, cel mai mare şi substanţial eveniment literar de după 1989), cartea a fost întîmpinată (ca şi cea a lui G. Călinescu, la vremea ei) cu multă duşmănie.Şi în convorbirile (cred că… scrise) cu Marius Tupan, Avocatul diavolului – Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, Fundaţia Luceafărul, Buc., 2003, 372 pp. Marian Popa face dovada aceloraşi calităţi, sub cupola unui inconformism debordant, de viziune şi de limbaj. O carte plină de nerv, de draci, de titani şi tonţi, de gînduri subtile şi durităţi à la Gore Pirgu…

Emilian Marcu:”Ţigănuşul de baltă şi de…uscat”

Pasărea purtând acest nume ( după D.E.X.I., al Limbii române,p.2098,col. a-II-a, – cu picioare înalte, cu ciocul lung şi încovoiat, cu spatele şi aripile negre) îşi face, aproape seară de seară potecă, de pe micul ecran în casele noastre.
Furios nevoie mare, cu ochii bulbucaţi, aproape oftalmici, suferind de o boală ce din păcate la noi în ţară a atins pe foarte mulţi, jigodita, făcând spume la gură, loveşte cu ciocul lung şi încovoiat, cu toate că i se spune, « ciocul mic », crezând că el,şi numai el, este realitatea. Nimic mai fals în credinţa sa. Un eres s-ar putea spune fără să greşim.
De multe poate fi suspectat ţigănuşul de baltă şi de…uscat,de care facem vorbire dar că nu este vehement în nici un caz nu putem. Cu vocea lui precipitată,aproape de lătrat, lăsând impresia că doar el are dreptate în toate, poate că din cauza pliscului care îl scoate în prim plan şi îi aduce vânt la pupă, făcându-l să creadă că este chiar buricul pământului devine, adesea, insolent. >>>>>>

O CARTE MARE :”In apararea lui Mircea Eliade ” de Fr. I. Dworschak

Pe autorul acestei cărţi, Francisc Ion Dworschak îl consider ca pe una din remarcabilele persoane pe care le cunosc. Mi-a atras prima dată atenţia când am citit articolul său în Vatra (februarie – martie 2001 şi inclus în acest volum) şi pe urmă l-am găsit menţionat în mai multe locuri în jurnalul „Trecut-au anii…” al lui Virgil Ierunca (fuseseră colegi de liceu). l-am obţinut adresa şi am început să corespondăm în vara anului 2001. Deşi nu ne-am întâlnit personal, mă mândresc să-l consider un apropiat şi stimat prieten. L-am întrebat dacă era înrudit cu Antonin Dvorak, compozitorul ceh, dar el nu a putut confirma această obârşie. Tatăl lui fusese un medic militar în armata de ocupaţie austriacă în timpul primului război mondial. S-a îndrăgostit de o fata româncă de pe valea Oltului şi după război s-a reîntors şi s-au căsătorit. Francisc s-a născut în 1922 la Râmnicu Vâlcea unde şi-a făcut liceul, pe urmă a început studiile medicale la Universitatea din Cluj, pe atunci refugiată la Sibiu, Ie-a continuat la Viena unde a obţinut diploma de medic în 1948. Doi ani mai târziu a imigrat în Canada, unde s-a dedicat profesiunii şi familiei sale. A ieşit la pensie în 1997 fără a fi publicat de fapt nimic afară de câteva contribuţii la medicină (aşa cum ne-a informat el). La vârsta de 78 de ani (în 2000) se lansează în ceea ce a devenit o „nouă carieră” – publicând articole în apărarea reputaţiei lui Mircea Eliade şi împotriva unor crunte asalturi ale unei armate de agresori semi-organizaţi. Hotărârea lui de a scrie, aşa cum s-a exprimat într-o scrisoare primită de la el, se datoreşte frustraţiei văzând această campanie împotriva lui Eliade condusă într-un fel aşa de nedemn şi provocator. Rezultatele acestor eforturi sale sunt conţinute în această lucrare, şi datorită sprijinului lui Gabriel Stănescu şi al Editurii Criterion Publishing.
Francisc Dworschak se împotrivise publicării acestor articole în formatul unei cărţi pe care nu o socotea că ar fi suficient de „academică”. El nu trebuie să se scuze de a nu fi un „academician”. Ce mă impresionează pe mine – un profesionist – este profunzimea erudiţiei şi familiarizarea sa cu polemicile recente anti-eliadiene. >>Mac Linscott Ricketts : ” Cuvant inainte”la volumul aparut in ed. Criterion Publishing >>>>>

RECURS – Theodor Codreanu : „Protocronismul „

Teoria protocronistă a lui Edgar Papu a apărut pe fondul conştiinţei sfâşiate româneşti, pe fundalul dedublării fiinţei româneşti între propria arheitate şi construcţia mutantă a sistemului comunist. Toate judecăţile care s-au emis împotriva protocronismului au mutat accentul de pe arheu pe mutant, adică de pe naţionalismul organic pe naţionalismul-kitsch construit de aşa-numitul patriotism socialist şi de megalomania lui Nicolae Ceauşescu. Reducţia naţionalismului organic la naţionalismul-kitsch are intenţionalitatea făţişă de a nimici însăşi ideea de naţionalism, adică o misiune ideologică imposibilă, străină oricărei fiinţări civilizaţionale. Problema-cheie, aşadar, e de a dovedi dacă protocronismul e un simplu produs al ideii de naţiune socialistă. Dacă e aşa, atunci combaterea conceptului este întru-totul legitimă şi orice discuţie devine caducă. Numai că rămâne un semn de întrebare: adversarii protocronismului nu au luat apărarea naţionalismului organic, ci au pus eşecul „adevăratului comunism” pe seama „naţional-comunismului”! Această teză a fost dezvoltată mai întâi în rândul stângii neotroţkiste din America şi din Franţa, de unde a fost importată, apoi, în România, ca armă ideologică a disidenţei moştenitoare a doctrinei revoluţiei mondiale. >>>>