Emil Poenaru – „Vremea vremuieste ”

„Vremea vremuieŞte“

  Emil Poenaru

  Uneori mă imaginez – în imaginaţia mea sau în vis? – la ţărmul nisipos al unei ape mari albastre-argintii – o mare sau un ocean? – ale cărei valuri îmi spală picioarele, iar uneori urcă şi mai sus şi par că mă cheamă spre întinderea fără sfârşit; steluţele clipesc unele pe boltă, dar parcă mai multe căzute în valuri; spre apus soarele mare şi roşietic coboară, în timp ce spre răsărit apare luna plină şi cineva parca îmi şopteşte „Soarele şi luna/ I-au ţinut cununa“. Oare undeva în adâncuri un clopot tainic să fi sunat şi pentru mine „semnalul“? În mitologia popoarelor nordice, moartea este imaginată ca un bărbat cu pălărie cu boruri largi înfăşurat într-o mantie neagră iar la celelalte popoare este imaginată o babă urâtă, dotată cu o coasă. În toate mitologiile, însă, nimic nu îl poate împiedica pe acest personaj să îşi îndeplinească rolul. Într-o frumoasă poveste arabă, califul galopează de la o cetate la alta pentru a scăpa, dar pe poarta fiecăruia îl aşteaptă femeia cu coasa. Mie nu-mi apăreau asemenea personificări ci doar imaginea (şi chemarea) acelei Ape Mari. De la o vreme, mereu îmi venea în minte un fragment dintr-o scrisoare către Lucilius, a lui Seneca, pe care o citisem demult: „din tot ce avem, nimic nu este al nostru, decât timpul, dar şi pe acesta, la un moment dat, ni-l ia cineva“. În adevar, ce putem avea noi, fiinţe trăitoare în timp măsurat/limitat pe fruntea fiecăruia dintre noi fiind adânc gravată sentinţa de condamnare la moarte, în afară de timpul pe care îl avem până la executarea pedepsei finale?

  În imaginarea, sau visul meu, eram liniştit. Poate fiindcă mă pătrunsese resemnarea înţeleaptă ascunsă în străvechea constatare: „Vremea vremuieşte“. Eram liniştit fiindcă, alături de dovezile de simpatie din partea studenţilor şi dovezile de respect din partea colegilor, au apărut în viaţa mea aspecte oarecum ciudate, precum acelea că afecţiunea soţiei mele îmi sugera tot mai pregnant comportarea ocrotitoare a mamei mele, că tânara ei „nepoată“ devenea tot mai evident copilul pe care nu l-am avut niciodată.

  Aşteptând liniştit valul cel mare care să mă absoarbă în nemărginirea spaţiului/timp pe nisipul plajei au apărut urme întipărite adânc. Cel care ni s-a părut că se aşează lângă mine, sau chiar a făcut asta, un bărbat cu privire pătrunzătoare şi părul argintat, după clipe de tăcere, m-a întrebat „ce mărturiseşti?“ arătând cu un gest discret, urmele pe nisip ale paşilor mei, pe care valurile apei/timp le ştergeau. Grea şi tulburătoare întrebare. Nu ştiu exact de ce atunci mi-a trecut prin minte imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ imprimat pe frontispiciul templului lui Apollo. Şi mi-am dat seama că, în fond, trebuie să mă întreb: „Cine sunt eu?“ Mai întaâi, sunt cel care nu a fost întrebat dacă vrea să se nască; care nu a fost întrebat unde şi în ce timp vrea să se nască. Dar procedând astfel, destinul a fost generos în privinţa celor care mi-au dat bucata de timp pe care o numim „viaţă“.

  Acum, când mă închin la amintirea mamei mele ca la o icoană, parcă vizualizez cuvântul „duioşie“, iar pe tata, fiu de ţăran ajuns profesor şi preot, ca pe un „semănător de înţelepciune“. Fără a ni-l impune sau măcar sugera, el mi-a definit idealul de viaţă – acela de a fi dascăl, aşa cum au înţeles această profesie/misiune dascălii ardeleni, începând de la Şcoala Ardeleană. Ciudat, după decenii în care le-am spus studenţilor „tovarăşe“ sau, apoi, „domnule“, acum le spun „copile“, aşa cum le spunea elevilor liceului din Blaj tatăl meu, având în voce o undă de afecţiune părintească şi atunci când îi dojenea. L-am întrebat odată, demult, de ce atunci când se aşează la catedră sta tăcut câteva clipe înainte de a începe lecţia. L-a surprins întrebarea mea şi nu mi-a răspuns. Dar, brusc mi-am amintit că fiind şi preot, când urca la amvon, aştepta câteva clipe (când poate se ruga în gând înainte de a-şi rosti predica). Da, deci el „oficia“ şi la catedră. Şi constatarea asta mi-a marcat adânc activitatea de dascal. Acum îmi amintesc că, după un accident soldat cu spitalizare şi operaţii, când m-am reîntors în activitate şi primul curs îl aveam în faţa unui an terminal numeros, când sprijinându-mă în baston am urcat la catedră, am făcut un semn studenţilor, care m-au salutat ridicându-se în picioare, să se aşeze. Aceştia au rămas însă în picioare şi au stat astfel mai multe minute emoţionându-mă.

  În imaginaţia sau visul meu imaginile se succedau ca într-o filmare accelerată, că abea am putut retrăi fugar emoţiile momentului în care am vorbit la un congres al cadrelor didactice din învăţământul superior umanist a ne însuşi nu ştiu ce „documente de partid.“ Am vorbit şi cred că am vorbit frumos. Ministrul de atunci al învăţământului, un chimist, omul „tovarăşei“ mi-a atras atenţia ba că m-am depărtat de subiect, ba că am depăşit timpul acordat, dar n-a cutezat să-mi stingă tonul de la microfon. În fine, m-am întors în sală, la locul meu, m-am aşezat, dar aplauzele continuau. Nu m-am ridicat în picioare, ci m-am adâncit în scaunul meu ca şi cum aş fi vrut să-i rog pe sutele de colegi aflaţi în sală, să termine, fiindcă brusc mi-a trecut prin minte că cei de la prezidiu nu mă vor ierta.

  Imaginile fugeau, în amintire sau în vis, şi „am ajuns“ mai aproape de biroul meu de rector. Într-un oraş mic, unde nu puteai găsi dascăli pentru învăţământul superior şi singura mea şansă era „importul“. Şi dacă a trebuit să solicit ajutorul didactic, i-am convins pe cei mai mari profesori din ţară să predea la Lugoj. Şi când pauzele se terminau priveam cu satisfacţie şi da, cu mândrie, cum spre sălile de curs se îndreptau mari personalităţi ale învăţământului şi ştiinţei juridice româneşti. Doamne, ce amintiri! Dar, parcă în filmul visului meu, s-a întâmplat ceva; parcă a început o altă rolă. Sunt elev, în catedrala Blajului, într-o zi cenuşie din toamna în care autorităţile acţionau în forţă ca să desfiinţeze Biserica Catoliă. Îl văd pe episcopul Suciu, în odajdii de sărbătoare, declarând că el va păstra cheia Catedralei şi pentru a-i fi smulsă va trebui să se treacă peste cadavrul lui. Apoi a ridicat crucea aurită pe care o avea la piept. Nu ştiu exact cum a fost ucis. Dar, mi-am închipuit că acea cruce aurită, strălucitoare, s-a dimensionat, iar blândul episcop a fost răstignit pe ea. Şi iată, în visul meu, chiar aşa s-a întâmplat.

  Oare bărbatul acesta înalt, solid, cu frunte înaltă, pe care îl văd acum, mai trăieşte? Eram în satul Bratca (lângă Ciucea). Tatăl meu, după ce a stat ascuns o vreme într-un sat moldovean (Cudalbi) a reuşit să fie primit în şcoala din acel sat, împreună cu mama. Eu a trebuit să urmez ultimele două clase de liceu la Cluj, la secţia de fără frecvenţă şi astfel, între sesiunile de examene, aveam timp suficient, timp în care profesorul Haragus, mi i-a „prezentat“ pe Kent, Heidegger, Freud, G. Papini, Noica, Cioran, multe ore pe zi. Distinsul profesor de filozofie la şcoala din acel sat preda limba rusă.

  Figura colţuroasă şi mâinile puternice este a „tovarăşului Mihăilescu“. Am fost în faţa lui de două ori; eram student în anul întâi şi de două ori am privit plicul cu decizia de exmatriculare dar, tot de două ori, tovarăşul Mihăilescu a anulat acele decizii: „Tovarăşe, eu nu am răbdat atâţia ani în închisoare ca să ne răzbunăm pe copii pentru păcatele părinţilor lor.“ De fapt, l-am mai întâlnit şi a treia oară. Fusese numit director la Biblioteca Universităţii, iar situaţia mea se remediase, fiindcă luam toate examenele cu nota 10. Atunci, m-a certat că cerând o carte de la fondul documentar l-am deranjat pe bărbatul care îşi permitea să stea la serviciu într-un halat lung, roşu. Când am aflat că acel „bibliotecar“ era Lucian Blaga, m-am dus la el ca să îi cer iertare, iar el mi-a recomandat unele cărţi, în timp ce eu, emoţionat, făceam legătura cu unele idei din „Trilogia“ pe care o cunoaştem. Aşa s-a făcut că păstrez cu recunoştinţă cărţi cu dedicaţia lui. Înalt, slab, distins se apropie de mine şi îmi arătă o maşină de scris. Era profesorul G. Porumb căruia i-am fost asistent patru ani şi care m-a învăţat să bat la maşină, să public primele studii şi să urmez, la Bucureşti, doctoratul. Când cu prilejul unificării celor două universităţi clujene a avut loc o nouă verificare a dosarelor, a fost sincer mâhnit că am fost îndepărtat din Universitate. Ce conta că aveam diplomă de merit, studii publicate, doctorat; a fost preot catolic tatăl meu? A fost! A cântat „Deşteaptă-te române“ cu elevii? A cântat! Învinuirile acestea erau rostite cu ton grav, asociate cu „arătarea de materiale“ precum o fotografie a tatălui meu în odajdii, ca preot. „Îl recunoşti?!“ venea întrebarea rostită aspru. „Da, desigur“ era răspunsul meu, mai hotărât şi mai senin decât se aşteptau anchetatorii. M-am străduit însă ca tatăl meu să nu afle motivul pentru care s-a frânt, la Cluj, cariera mea de dascăl, dar pe care am reuşit să o reiau la Braşov.

  E întuneric. Stau în ultimul rând al unei săli de spectacol. Aripile de lumini ale reflectoarelor care scăldau scena se pliază, un singur spot de lumina „decupează“ imaginea unui bătrân încovoiat sub povara desagilor săi, dar, ciudat, umbra lui se înalţă dreaptă şi devine luminoasă. Din fundal se aud tot mai puternic clopotele, sunetul lor amintindu-mi de al clopotelor catedralei din Blaj. Apoi, aplauzele; intense, prelungite. Regizorul Sică Alexandrescu îmi face un semn imperativ să urc pe scenă, iar Septimiu Sever, cel care îl interpreta pe Şincai, îmi întinde mâna şi mă ajută să urc treptele scenei. Înclinându-mă să răspund aplauzelor, ma întrebam dacă dincolo de emoţiile pricinuite de derularea fabulaţiei, publicul a asimilat şi valoarea de model exponenţial, de model exemplar al personajului principal. Credeam că da, dar, în visul retrăirilor mele, peste unda de mulţumire s-a suprapus, brusc, o senzaţie dureroasă. Da, îmi amintesc, piesa era în turneu, dar nu a mai ajuns să se joace la Blaj, fiindcă a fost interzisă de autorităţi. Motivul? Că la Dumbraveni, Saschiz şi Mediaş reacţia publicului a fost „o manifestaţie“. Din nou am auzit, ca un ecou îndepărtat, întrebarea: „ce mărturiseşti?“ Cum să răspund, fiindcă dacă mă gândesc bine în afară de strădaniile şi eforturile mele, uneori disperate, de a continua până astăzi activitatea de dascal, toate celelalte parcă mi-au fost insuflate, sugerate de alţii? Din îndepărtarea orizontului, de acolo de unde cerul se sprijină pe apa mării şi unde nu mai este clar dacă stelele pulsează atârnate de boltă, sau căzute în apă, printre meduze, din acea depărtare se desprind dintre stele sau din amintirea mea abea creionate, unele personaje pe care îmi venea să le întreb: „Cum aţi ajuns acolo, în acel spaţiu/timp?“, dar mi-am dat seama că locul lor era acolo şi întrebarea mea era deplasată. Aud acordurile unui pian – da, e „Sonata lunii“ – şi un violoncel – recunosc „Barcarola“ – ca apoi să aud o voce cunoscută „Lumina lină/din lumini…“ – da, e Ion Alexandru, şi în sala C.P III, unde scriitorii au o întâlnire cu studenţii. D.R. Popescu citeşte un fragment de proză, mai recită câţiva poeţi şi apoi, poetul înalt, pletos, recită cu voce de retor: „Cine are părinţi…“ şi simţ fizic, fiorul de emoţie care cuprinde pe cei prezenţi. Nu există acompaniament muzical, încă nu se închegase Cenaclul Flacăra, dar eu parcă auzeam acordurile dureros de frumoase ale unei simfonii de Gustav Mahler. În seara aceea, Adrian Păunescu nu m-a invitat ci, în stilul său, m-a „somat“ să scriu la revista ce o conducea. Aşa s-a făcut că timp de cam doi ani am ţinut rubrica săptămânală „Dosar Flacara“ şi am reunit unele dintre acele povestiri în două volume, care nu ştiu dacă au fost scrise bine, dar s-au epuizat în timp record şi în tiraj mare. Nu prea eram mulţumit de ele, fiindcă pe atunci apăreau romane excelente ca „F“, „Vânătoarea regală“, „Animale bolnave“ şi altele, faţă de care eram conştient că prozele mele erau inferioare. Da, trebuia să revină în visul meu sau în amintirile mele şi acest moment care m-a făcut ca, atunci când scriam teatru, să mă îndepărtez de stilul didactic, de profesor. Eram pe terasa unui hotel din Poiana Braşov cu D.R. Popescu şi Adrian Păunescu, cărora le-am spus povestea fetei din Zărneşti care, după ce a fost violată, a fost aproape constrânsă să se căsătorească cu unul dintre violatori, pentru a-l scăpa de puşcărie, şi s-a aruncat în faţa trenului. Eu intenţionam să dramatizez subiectul în piesa de teatru „Cafeaua actriţei“ şi m-a surprins D.R. Popescu care mi-a cerut permisiunea să scrie şi el o piesă cu acelaşi subiect. Bineînţeles că între prieteni se putea aşa ceva şi el a scris „Pasărea Shakespeare“. Ambele piese s-au jucat pe mai multe scene, a mea şi la un teatru din Ungaria, cu titlul „Holt Peron“. A cui piesă a fost mai bună? Cred sincer că a lui D.R. Popescu. Regizorul Tocilescu, care a montat piesa mea a spus că, în fine, nu mai sunt profesor în dramaturgie. Uneori, acest regizor mă surprindea, că la montarea piesei „Apartamentul 13“, când l-a distribuit într-un rol de dramă pe actorul Hamdi Cerchez, consacrat ca autor de comedie, sau ca la piesa „Fluturii cenuşii“, când l-a îmbracat pe actorul Albani în costum de ofiţer, spre nemulţumirea „oficialităţilor“ care au vizionat piesa. Îmi amintesc de o ciudată întâmplare legate de piesa „Mărul de pedeapsă“ pe care mi-a montat-o pentru televiziune tânărul regizor Leonard P. Cum pe vremea aceea televiziunea era numai în alb şi negru, într-o anumită scenă se vedea portretul „Tovarăşului“ între două perdele care apăreau negre. Regizorul a fost sancţionat iar următoarea mea piesă la televiziune a fost supravegheată prin multiple vizionari.

  Crescut în atmosfera spirituală a Blajului era firesc să am cultul istoriei şi, în anii în care am predat cursul de „Probleme fundamentale ale istoriei“, am „oficiat“ transmiţând nu doar informaţii ci şi emoţii. Era firesc şi să îmi folosesc cunoştiinţele juridice pentru a face o mai documentată analiză a proceselor în care au fost implicaţi cei ce se află în patrimoniul sacru al amintirii noastre istorice.

  Dar când s-a produs transformarea ambiţiilor mele în domeniul cercetării istorice? Imaginea de răspuns la această întrebare este aceea a teraselor cu sanctuare circulare şi dreptunghiulare de la Sarmisegetusa. După o scurtă ploaie de vară, ieşise soarele şi din iarba proaspăt spălată, presărată cu flori galbene de păpădie, se înălţau piesele din granit ale sanctuarelor. Priveam în tăcere „Ce ne spui profesore?“ am auzit vocea doamnei Tereza Drăgan şi soţul ei a întărit invitaţia. „Te ascultăm“. Mă simţeam dator cu o explicaţie faţă de ei, fiindcă am petrecut noaptea în condiţiile sărăcăcioase ale cabanei din Costeşti, la ora cinci dimineaţa am urcat în leneşa „mocăniţă“ iar apoi urcuşul până la terasa sanctuarelor. Le-am expus doar două idei. Prima că un popor nu face efortul de fasonare şi transport al unei serii de coloane de cam cinci tone, dacă prin montarea lor în forme geometrice nu are de spus ceva foarte important, ceva esenţial. A doua, că având o structură numerică, folosind un calculator poţi obţine orice tip de calendar, distanţe dintre astre etc. Dar, iată, se pot vedea repetate în diverse forme geometrice şi aceleaşi structuri numerice. Dacă nu pot fi întâmplătoare, suntem obligaţi să descifrăm informaţia ce a fost încorporată în acest mod. Încurajarea pe care am primit-o atunci m-a făcut să mă asociez cu doi valoroşi colaboratori, să comunic rezultatul cercetărilor noastre în faţa a două secţii ale Academiei şi să ajungem la publicarea cărţii în editura acestei prestigioase instituţii.

  Datorită faptului că domnul Drăgan mi-a acoperit cheltuielile de deplasare am putut expune teza noastră despre calendarul dacic, cu incotestabil succes. Tot datorită dansului, după ce la un congres în Spania, comentând o comunicare a doamnei Carvalhio am vorbit despre posibilitatea realizării unei opere dramatice prin mijloacele artei plastice care în cazul Columnei are două personaje principale: Traian şi Decebal, a insistat să scriu despre acest subiect şi apoi a organizat traducerea şi publicarea cărţii: „La Colona di Traiano e Decebalo“ care a cunoscut trei ediţii.

  Pare că, discret, coboară inserarea. Ziua se desface în noapte şi de undeva, se aude „Requiemul“ lui Mozart. Valurile apei mari încep să urce treptat. Mă uit în jur şi sunt singur. Poate aşa trebuie să fie. „Cel care pleacă“ e întotdeauna singur. Dar nu singurătea simt că trebuie să mi-o mărturisesc acum ci regretul. Mă copleşeşte un regret sfâşietor. Cum ar putea fi altfel dacă după zece ani de documentare, cartea despre Columna încă nu am publicat-o în limba română? Cum ar putea fi altfel dacă cartea despre procesele lui Horea şi Şincai, chiar dacă în anul 1988 a fost scoasă de sub tipar din „ordin înalt“, nu am publicat-o după ce asemenea ordine nu mai au loc? Cum pot să nu trăiesc intens regretul că, după ce teza noastră despre calendarul dacic a fost în general acceptată, mai ales în străinătate, am lăsat ca ea să cadă în uitare, mai ales prin uitare, mai ales prin atitudinea celor care dacă nu aveau argumente să o combată, puteau însă să o ignore?

  Dar, poate mai dureros este regretul că deşi am fost martor – şi, indirect, am trăit – drama prelaţilor din Blaj care refuzând să respecte ordinul de a renunţa la credinţa lor au fost arestaţi, surghiuniţi, alungaţi din oraş luându-le casele, sau chiar ucişi. Cel care asistă crima şi nu o denunţă săvârşeşte o infracţiune. Poate este prea sever spus, dar mânat de disperarea regretului am numit ceea ce am făcut eu „Crimă prin omisiune!“ Da, ceea ce am de mărturist este regretul că nu am slujit cu toate puterile mele idealurile pe care le-am avut în viaţă. Oare voi mai avea timp să îmi achit unele dintre marile datorii pe care le am?

  Seara mă învăluie în mantia ei cenuşie şi rece, iar valurile Apei Mari urcă spre mine tot mai insistent. O! Doamne! Cum răsună aceste acorduri? Prin minte îmi trece un gând ciudat. „Nu cumva destinul cântă acum un requiem pe un pian dezacordat?“ Şi sunt singur. Aşa cum se cuvine să fiu. Şi totuşi, iată, pe umăr simt o mână, ce mă atinge ca o adiere.

  Oare ce vrea să îmi spună ea, soţia mea?