LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Mariana Brăescu: „Raiul pierdut”

Eu am trăit în rai. Era cald, parfumat, umed. Oamenii mari îi spuneau „seră”, dar eu ştiam: era raiul. Auzisem puţin despre rai. Mult mai multe aflasem despre iad. Cînd spun, chiar şi acum, acest cuvînt înfricoşător, iadul, în faţa mea apare ograda noastră de atunci, galbenă şi coaptă, în august, pămînt de deal, humă uscată, crăpată. Deasupra unei cărţi stau toţi aplecaţi şi printre capetele lor, unite ca petalele într-o corolă, am apucat să zăresc imaginea înfricoşătoare: un biet om dezbrăcat, fără apărare într-un cazan cuprins de vîlvătăi uriaşe. O vietate îngrozitoare aşadar, un alt om, rău, cu coarne şi coadă, îi scotea nefericitului maţele cu furca şi isprava asta îl înveselea grozav.

Toţi priveau într-o tăcere liniştită, nimeni nu se scandaliza, nici chiar mama, pentru care zgîrietura unui pui, la aripă, era o durere. Nici chiar ea, numai eu n-am putut să nu strig:

– De ce?!

– Dracii. Aşa păţesc toţi cei care merg în iad.

– În iad?! Şi de ce merg ei acolo?!

Mi-era peste putinţă să-nţeleg cum se poate duce de bună-voie cineva în iad, care era un fel de baie de aburi, dar neagră şi plină de cruzimi.

– Au făcut păcate. Cine are păcate, cînd moare, merge în iad.

Aşa. Va să zică după ce mori, ceea ce e destul de rău şi aşa, trebuie să te mai hăcuiască şi dracii.

– Păi, dacă-l înţeapă cu furca în burtă, o să-l omoare din nou. De ce nu-l scoate nimeni? De ce nu-i sare nimeni în ajutor?

Nimeni. Mama era destul de liniştită, nu intrase în panică privind dracul care oprima temeinic pe bietul păcătos. Era păcătos. Dar nu ţineam cu el tocmai pentru că era chinuit. Mai tîrziu, mult mai tîrziu mi-am dat seama că nu ţin cu dreptatea şi că ţin cu cel care e gata s-o păţească, indiferent cît e el de vinovat. Unul fură banii unei femei sărmane, poate a lăsat-o fără pîine măcar, dar eu, cînd văd figura hăituită a celui urmărit, îmi doresc să scape. Şi mai ştiu că nu-i bine.

Dar atunci?! Păcătosul era, ştiam asta, un om rău. Cu toate astea, în mine totul se revolta, îi uram pe cei ce nu-l apărau şi dacă mă înfricoşa ceva era calmul gospodăresc cu care lucra la cazan încornoratul.

Ce carte era asta? Ce lume e asta? Mă uitam mai atent: pagini scrise şi pagini desenate. Cum am învăţat să citesc de la cinci ani, înseamnă că am văzut această carte înainte. Dar nu cu mult. Şi s-ar putea că tocmai aceste poveşti grozave să-mi fi stîrnit nevoia cumplită de a afla singură. Mi-era clar că acolo trebuia să mai scrie ceva. Ceva fără de care eu n-aveam cum înţelege. Ceva pe care ceilalţi îl ştiau şi, într-o complicitate de oameni care ştiu să citească, îl păstrau secret. Era clar, cei mari cunoşteau secrete la care eu nu aveam acces. Era o singură soluţie: alfabetul. În cîteva săptămîni citeam orice. Dar niciodată nu mi s-a dat mie, doar mie, cartea. În jurul ei, toţi stau acum atît de liniştiţi că începusem să-i suspectez şi să mă tem: nu făceam cumva chiar jocul dracilor? Rămîneau calmi, deci, erau de acord. Şi iar mă aplecam spre carte. Eram de-acum la altă pagină, tot cu desene. Nimeni nu se scandaliza că bieţii oameni erau dezbrăcaţi, arătîndu-şi resemnaţi părţi destul de intime ca să mă intimideze şi, dacă stau şi mă gîndesc bine, primele nuduri pe care le-am văzut, astea au fost, cele la îndemîna dracilor. Cînd mult mai tîrziu, am reîntîlnit în albume nudurile rafaelite, acestea îmi produceau o imensă teamă. Memoria subconştientului mă avertizase că de undeva, din pagina mătăsoasă a albumului, avea să ţîşnească dracul ucigaş înfingîndu-şi cu sadism tridentul profesional în cărnurile roz – sidefate. Şi aceeaşi alarmă în sînge, şi ţineam, păcătoasa de mine, cu păcătoşii.

– Atenţie, dracii!

Dar, oare, în felul acesta nu mă solidarizam cu lumea lor despuiată, chiar dacă, luîndu-le exemplul, n-aş fi avut de dezvelit, drapată, mai mult biblic, decît pudic, în jurul coapselor, decît torsul subţire, de fetiţă, mai înaltă şi mai înfricoşată decît îmi dădea dreptul, vîrsta? Nu ştiu azi, nu mai ştiu. Cum nu mai ştiu dacă a existat în copilăria mea şi vreo carte cu raiul, sau numai poveşti. Dacă însă a existat, e limpede că n-a fost atît de convingător, în imagini, ca iadul, pentru că din memorie imaginile îmi lipsesc. Dar de ştiut îl ştiam.

Intram în rai cu picioarele goale. Cîteva trepte trebuia să cobor şi simt şi acum, sub talpă, treptele calde şi ude, trepte prietenoase, cum numai cele din cărămidă roşie, subţire şi arsă pot fi. Prima, mai caldă, aproape încinsă cîteodată, încît trebuia să-mi salt cînd un picior, cînd altul. A doua, călduţă, ca trupul încordat de pisică, cînd ţi se încălzeşte, vibrînd toată în jurul tău. A treia, aproape răcoroasă, dar blîndă, ca pereţii de porţelan ai unei ceşti de ceai neatinse un ceas. Apoi dintr-o dată, podeaua: tot cărămidă prietenoasă, ca o vatră, caldă, uşor umedă. Povestind-o, o simt ca şi cum aş atinge-o acum, dar cu tălpile mici, de copil, cu pielea subţire şi roză, ca podul palmei.

Resfir, cînd de la un picior, cînd de la celălalt, degetele plăpînde, în ochiuri de apă călduţă, gata să se evapore de căldură. E cald şi umed că dacă întind mîna pot să pipăi căldura grea, voluptoasă, prietenoasă. Prin acoperişul de sticlă soarele bate, întîi pieziş, la răsărit, şi apoi, cînd geamul e încins şi cerul s-a albăstrit de atîta lumină, îşi ia avînt şi de sus ţinteşte exact, într-o explozie verticală. Stau sub geamul înalt şi o simt din plin. Părul meu e uşor umed şi s-a încreţit mai tare dar creştetul e cald, aproape fierbinte. Cînd îmi pun mîna pe creştet chiar mîna mea, caldă şi udă de căldură, e rece. Întind mîna din nou să ating ciudata căldură şi chiar o ating şi chiar şi ea mă atinge, mă-nvăluie din creştet pînă-n tălpi, o simt şi-n cerul gurii la fel de insinuant. Şi peste tot, ca o ameţeală dulce, parfumul.

Umed. Cald. Parfumat. Da, era raiul. La umăr îmi ajungeau florile cele mai înalte şi altele chiar pînă la creştet. Le priveam de jos în sus urmărind nu culoarea lor expansivă cît respiraţia. Ele mă miroseau, mă respirau şi chiar dacă azi mi-e mai puţin ruşine să scriu asta, în clipele acelea mă cunoşteau.

Cele mai mici erau mai prietenoase. N-aveau nici formă măcar şi n-aveau nici nume. Din lădiţe cu pămînt ud, cald, aromitor, ieşeau, dacă mă aplecam asupra lor, ca o respitaţie a pămîntului, ace mici, subţiri şi palide. Nici verzi nu aveau puterea să fie. Mi-era atît de milă de sufocarea lor înceată! Cu fereală îndreptam uşor grăunţii umezi. Se bucurau! Dar chiar în clipa aceea din zborul ei bezmetic venea către mine o buburuză mică şi agitată. Ştiam, era un semn, şi trebuia să-l urmez: o ridicam încet din lădiţa umedă abia încolţită, o aşezam atent în podul palmei şi, cu ochii închişi, îi spuneam cîntecul: buburuză – ruză, încotro vei zbura. Nu ştiam încotro zbura şi dincotro va veni spre mine, pe cal alb, făt-frumosul, pentru că niciodată nu puteam duce cîntecul la sfîrşit cînd închideam sub pleoape, visul. El începea dintr-o dată şi vedeam casele de cleştar şi întotdeauna o apă limpede, limpede, şi luminată în adîncuri şi acolo, eu… Şi cînd deschideam ochii, cine ştie de cît timp plecase mica bulină roşie. Şi cînd aplecam privirea către lădiţa cu flori abia încolţite, o emoţie mai mare chiar ca aceea a visului mă cuprindea săltată mult, deasupra marginii de lemn, o perie verde şi veselă se rînduia croindu-şi drum spre lumină, spre soare. Mă bucuram şi mă întristam totodată. Ştiam ce înseamnă asta. O femeie cu braţele şi picioarele goale avea să-mi ia lădiţa şi s-o împartă în lădiţe multe, în care plantele aveau să trăiască în voie, cîteva ore, o jumătate de zi, ca apoi să treacă în ghivece rotunde, roşii, din pămînt ars. Se încingeau şi ele de căldură şi soare şi respiraţia plantelor surori; dar niciodată, niciodată cînd aveam să le ating cu podul palmelor ori cînd îmi lipeam obrajii de lutul lor roşu şi ars n-aveau să-mi transmită prieteneasca, complicea căldură a treptelor şi a planşeului din cărămidă şi caldă şi blîndă ca trupul arcuit şi fremător al pisicii coborîtă de pe sobă.

Raiul. Acolo nu prea veneau oamenii. Erau doar plante, flori, cu şi fără petale, cu trupuri verzi, roşii, violete, galbene, liliachii, subţiri sau tari ca săbiile, înrămurate sau ţepoase sau pitice ca ciuperca şi ciudate ca ea. Raiul. Dar cîteodată mă temeam să nu-l descopere dracii. Şi chiar mă temeam să nu transforme raiul meu cald, umed şi parfumat, într-o baie neagră şi înfricoşată.

Dar nu. Dacă dracii veneau, veneau doar ca să fure. Ştiam că ei iau înfăţişări ciudate, ca să păcălească şi ţi se prezintă în faţa ochilor sub forme atît de plăcute, încît uiţi de tot şi de toate şi nu-i bănuieşti. Ispita.

Ispita (şi apoi spaima şi teroarea şi plăcerea de a o aştepta) erau doi cai cu coamă şi coadă vineţie, lucioasă, ca guşa porumbeilor. Soseau în galop ritmat şi atît de nebunesc de frumos, c-abia băgam de seamă că trăgeau după ei un fel de caleaşcă cu două roţi şi copertină neagră, elegantă. O caleaşcă din alte vremi din care puteau să coboare oricine: şi Zîna, şi Făt – Frumos şi chiar şi… eu, şi-n clipa aceea îmi apăsam palmele peste ochii închişi, căci, de emoţie, două lacrimi nu reuşeam să încapă şi ele sub pleoapele închise şi tremurătoare. Deschideam ochii. Caii aşteptau, demn, cu grumazul ridicat, agitînd ca la un semnal de ei ştiut gîturile puternice şi unduitoare, cozile negre cu plesnet sec, ascuţit. De sub ochelarii de piele neagră şi fină ca mănuşa, scăpau către mine cîte o privire indiferentă în aparenţă, dar totuşi, ce plină de înţeles! Hai, urcă! îmi spuneau. Şi trebuia să mă ţin cu amîndouă mîinile de scoarţa tare a salcîmului, ca să nu-mi fac vînt în caleaşca îmbietoare pentru că ştiam totul: în clipa aceea aş fi fost pierdută. Frumoşii armăsari ar fi scos pe nări flăcări, ar fi cabrat frumoasele lor spinări de argint, şi în locul hamurilor negre şi subţiri şi fine ca pielea de mănuşă ar fi crescut aripi largi, negre şi lucioase, cum numai coama lor neagră şi lucioasă putea fi şi-ar fi plecat cu mine în zbor pentru totdeauna. Şi dincolo, de pe tărîmul celălalt, n-aş fi putut să mă întorc niciodată, ştiam.

Şi ei ştiau, bidiviii, şi de-aceea veneau în fiecare zi, dimineaţa, cîteodată atît de în zori, încît trebuia să pîndesc încă în somn trapul lor nebunesc şi respiraţia fierbinte ca a unui cazan cu care sprijineau chiar peretele camerei mele, chiar în pervazul camerei mele şi mă trezeam. Ieşeam în picioarele goale, furişată şi hotărîtă.

– Acum!

Dar ochiul, ochiul care mă chema, mă avertiza, totodată, cînd, o clipă, ochelarii negri de piele scăpau de pe pleoapa lui mare sub care globul se mişca galeş.

– N-ai să te-ntorci niciodată!

N-aveam să urc vreodată în caleaşca nebună care mă chema şi mă-nfricoşa la sfîrşitul fiecărei nopţi. N-aveam să zbor niciodată pe crupa lustruită ca argintul a vreunuia din frumoşii armăsari. Dar n-avea să mă părăsească niciodată şi mai ales, cînd mă simţeam mai singură şi mai învolburată în tristeţi, chemarea lui tainică şi mai sfîşietoare ca o moarte:

– Acum!

Şi chiar de cîte ori n-am alergat în galop nebun, pe dealuri rotunde şi pline, desenate după crupele tari şi bine şlefuite ale armăsarilor argintaţi la sfîrşitul nopţilor lungi, fierbinţi şi răcoroase totodată, pînă la marginea, pînă la linia orizontului. Şi de-acolo?! Niciodată n-am mai ştiut, dar sigur, sigur o să aflu cînd o să ating cu mîna zarea, subţire, argintată, la marginea unei nopţi fierbinţi şi poate sfîşietoare…

Şi-atunci? Fetiţa aceea mică, înnebunită de ispită şi spaimă care eram! Aflasem, asta aflasem, că ispita se poate înfăţişa atît de frumos că nu poţi măcar bănui cum dracul se ascunde în spatele ei. Şi dracul îmi fura, în fiecare zi, o bucată de rai. Pentru că nu urcam la chemarea aceea neliniştitoare pe scara trăsurii, înainte ca soarele să sclipească la orizont, ei plecau şi dacă nu mă luau pe mine duceau pradă sufletul meu. Frumoasele mele flori, pe care cu degete tremurătoare le apăram de grăunţele prea grele ale pămîntului umed, frumoasele mele flori care copilăreau în ghivece rotunde şi roşii de pămînt ars, crescînd într-o zi cît alţii într-un an, pe toate mi le fura caleaşca blestemată:

Coboram împleticit treapta de cărămidă fierbinte, puneam piciorul şi pe treapta a două – caldă şi lustruită, pe cea de-a treia – mai rece, ca porţelanul rece al unei ceşti de ceai uitate un ceas, întindeam mîinile să ating aerul cald şi umed şi fierbinte care se ridica către mine de jos şi mă învăluia ca un abur, ca un duh şi în timp ce tălpile mici căutau ochiuri uitate de apă călduţă, gata să se evapore de pe pardoseala caldă, prietenoasă, ca o sobă culcată, pe spinarea căreia toarce o uriaşă pisică fierbinte, şi ochii mei în lacrimi căutau lungile rafturi goale în care abia ieri frumoase flori, şi vii, mă atingeau, mă cunoşteau, mă respirau. Goale. Şi cu o ultimă, neîntrecută sfîşiere, reuşeam să mă întorc spre stînga, în nişa din colţ, şi să văd cutioarele mici, umede. Şi plină de emoţie şi tremurînd de bucuria regăsirii, înlăturam uşor, cu degete subţiri, grăunţele umede şi negre, sub care găseam, întotdeauna, colţul galben şi palid şi plăpînd.

– Victorie!

Şi cu ce bucurie aveam să-mi şterg ochii şi obrajii uzi! Martore rămîneau doar lacrimile uscate, pe obraji, în dîre lungi şi negre pornite de pe degetele ude, prea bucuroase să salveze de la sufocare firişoarele subţiri ca acele de brad şi palide ca lumina lunii.

– Victorie!

O luam de la capăt. O ploaie dulce şi caldă avea să cadă din stropitori cu sită deasă, un geam avea să se ridice ca să respire planta, rogojini de papură moale aveau să îmbrace pe dinafară acoperişul transparent, de seră în amiezile prea fierbinţi. Florile mele aveau să crească într-o zi cît altele într-un an şi să copilărească în ghivece din pămînt ars, în toate curcubeului: verzi, liliachii, roz, albastre, galben – palide, violent – violete.

Şi dacă nu aveam să urc în trăsura – ispită, plata, ştiam, va fi aceeaşi. Dar, probabil, aşa e în rai. În jurul lui dau tîrcoale ispite, atît de tulburătoare că nu le poţi uita. Şi totuşi, iadul are şi pe pămînt emisari. Iau în primire un om slab, o casă părăsită şi locuiesc acolo. Şi eu ştiam două asemenea case. Dracii locuiau în ele şi-n oameni, nestingheriţi. Erau oameni slabi şi dracii făceau din ei ce vroiau. Atît de slabi, încît nici ei nu înţelegeau ce li se-ntîmplă. Numai ce băgau de seamă că seara, seara mai ales, degetele li se subţiază, se usucă şi se lungesc, unghiile se ascut şi se încovoaie, la spate prinde să foşnească o coadă păroasă care trebuie bine păzită să nu scape la iveală şi de sub căciulă sau broboadă se înălţau coarnele. Inima, da, inima lui era pierdută. Stătea la colţul străzii, ademenind alte suflete, suflete slabe ori suflete tari, acum se vede. Dacă erai bun şi drept şi cu credinţă, dacă nu uitai să faci semnul crucii şi te fereai de rele, treceai pe lîngă drac ca prin apă şi nimic nu te-atingea. Şi dracului îi era atîta de ciudă că putea să şi crape. Şi dacă, totuşi, treceai pe-acolo după ce-ai spus o minciună sau cu gînd să înşeli, sau cu gînd de batjocură, sau cu băutură în cap, ce se mai bucura dracul! Al lui erai! Şi eu stiam două asemenea case. În casele acelea nu se făcea semnul crucii, uşa nu era către răsărit şi pentru ca privirea soarelui să nu intre, se înfunda fereastra, vara sau iarna, ziua sau noaptea. Din casă răzbătea pînă în stradă cîte un zdupăit sau cîte un chiot mai deocheat pe care-l purtai în oase cîteva zile la rînd, ca un cuţit de gheaţă. Dar cel mai bine era să te păzeşti cu semnul crucii. Îl făceai aşa, ferit, ori cu limba, ori, şi mai bine, în gînd. Şi dracii n-aveau să-ţi mai facă ceva. Dar cel mai bine iute ştii cînd se vedea cum casa e locuită de draci?! În dimineaţa de Anul Nou. Încă înainte de zori copiii umblau în cete pe la case. „Să trăiţi, să-nfloriţi, ca mărul, ca părul”. Şi, odată cu dimineaţa, curţile erau toate înflorite de grîu curat, bob roşu şi lucitor – semn de an bun. Numai în casele cu draci nu se vedea nici o urmă pentru că, dacă s-ar fi rătăcit chiar, neştiutor, un copil cu gîndul ca grîul curat, dracii n-aveau curajul să iasă şi să răsplătească urarea cu nuci, cu colaci, cu bănuţi, cu mere, căci de fapta bună dracului îi e mai frică decît de orice. Şi de-atunci, nerăsplătită, urarea se retrăgea undeva, la începuturi şi sămînţa de grîu, roşie, lucioasă şi plină, plîngea în zăpada neatinsă pînă ce putrezea şi se făcea pe loc, o cenuşă. Cum să nu cunoşti casele locuite de draci?

Dacă pe draci îi ştiai, îi ocoleai şi chiar şi eu puteam să mă feresc de ispită. Dar iarăşi, cartea cu fotografii neguroase mi-i amintea, cum lucrau ei, gospodăreşte cu furcile ucigaşe.

Despre moarte nu-mi spusese nimeni nimic, pînă atunci. Nu se vorbea la noi în casă. Din cînd în cînd, oraşul nostru, oraş de deal, ne arăta, coborînd ori urcînd, cîte un convoi, tîrîndu-se straniu pe străzile înguste. Ne simţeam prea sfioşi ca să întrebăm mai mult. A murit. Atît era tot ce aflam. Şi totuşi, cînd am văzut iadul în cartea atroce, mama a deschis pentru prima dată discuţia despre moarte:

– Cînd moare omul, dacă e bun, merge în rai. Dacă omul a fost rău, are păcate, merge în iad.

Aşa, deci. Oamenii mor. Nu mă mai interesa cît de bine poate fi, după ce mori, în rai. Era de-ajuns de trist şi aşa: „Oamenii mor”. Şi totuşi… dacă la capătul drumului pe om îl aşteaptă moartea, cum pot fi ei atît de calmi? Cred că ei mai ştiu ceva, ceva, un secret, pe care neapărat voiam să-l aflu ca să mă liniştesc. Şi mi-am rotunjit, astfel, întrebarea, zile şi luni la rînd, şi mai ales am stabilit cum cel mai potrivit moment să o întreb pe mama era acela al dimineţilor calme cînd mama ne povestea de toate în timp ce curăţa morcovii şi pătrunjeii şi cartofii care se ridicau în movile blînde în ligheanul de pe masă. Mi-am făcut curaj şi-ntr-o zi am pus jumătate din întrebare.

– Mamă, toţi oamenii mor?

Toţi, mi-a spus mama, prea blînd şi prea calm şi duios ca să văd în asta o ameninţare. Şi am pîndit zile şi luni în şir pacea lină a dimineţilor ca să-i pun şi cealaltă jumătate de întrebare dar n-am avut curajul niciodată, mai ales din cauza răspunsului, şi nu atît din pricina întrebării:

-… Şi, mamă… o să murim şi noi?

Şi tot pregătindu-mă, şi tot pregătindu-mă, nu mi-am dat seama cum am crescut şi m-am făcut prea mare ca s-o mai pot întreba.

Şi ce rău, şi ce rău îmi pare, mai ales în ultimul timp!

Poate mama, atunci, nu mi-ar fi dat răspunsul de care mă temeam, poate mi-ar fi spus ceva care să-mi aducă liniştea toată viaţa. Şi chiar şi acum.

Anunțuri