~Angela Bîrsan: „Timpul în care femeile singure n-au loc“

E sambata dimineata. Dar este una dintre acele zile de sambata pe care n-o voi ura, asa cum de altfel urasc toate sfarsiturile de saptamana si sarbatorile legale pe care le-as desfiinta din calendar. Si asta pentru ca e timpul in care femeile singure n-au loc la multe dintre petrecerile familiste si este de ne-imaginat ca pot intra intr-un restaurant unde niciodata, nimeni nu s-a gandit sa aseze mese pentru o singura persoana. Sunt atat de nesuferite scaunele ne-ocupate la masa unde te asezi, farfuriile, tacamurile si servetele care raman intepenite intr-un soi de asteptare crunta care tipa la tine cand te holbezi la ele in gol. In dimineata asta nu voi inghiti micul dejun ca un gansac . Voi cere o cafea lunga, cu lapte mult si voi zambi intr-una pentru ca voi vorbi cu Mariuca despre vreme, ce nebunii vom face astazi, imi voi aprinde cinci tigari si voi gandi ca un evadat care se bucura ca nu-si mai vede gardianul .

Cand iesim dam peste maica Eustochia. Abia acum vad cat este de frumoasa si firava. Fata ovala, invaluita in negru e alb-stravezie de posturi lungi iar buzele carnoase n-au nimic senzual ci ma degraba ii dau un aer aspru sub privirea linistita si impacata cu sine. Ma loveste rusinea dupa intamplarea de ieri seara cu tigarile mele pacatoase. Biata de ea nici nu putea rosti cuvantul dara-mi-te sa le mai si vada in mainile ei.

-Buna- dimineata, Teodora, doamna Mariuca. Cum v-ati odihnit ? Sa stiti ca am chemat fochistul sa dea drumul la cazan ca sa faceti dus diseara…Multumim inca o data pentru daruri. A, si sa nu uit, aveti grija, daca sositi tarziu, ca este pe aici o catea care se cam da la om…sa fiti atente. Eu va las cheia de la camin pentru ca si noi plecam acum , toate maicutele, la cules de cartofi la vreo 10 kilometri de Targu Neamt si nu stiu cand ne intoarcem !

Viata de manastire…multi cred ca maicile o duc tot intr-un huzur si numai ce-si tocesc genunchii la rugaciuni. Fiecare are insa « ascultarea » ei fata de stareta. Novicele au grija de animale, merg cu cirezile, cu oile, le mulg, intorc fanul. Cele mai vechi cos, tes, picteaza,zugravesc, fac mancare, au grija de maicile batrane, fiecare dupa harul sau. Intr-o manastire de obste, asa ca la Agapia, sunt cateva sute de maici care forfotesc care incotro. Uimirea cea mare este sa vezi cate una dintre ele care intoarce balegarul in grajd si are doctorat in chimie, filologie sau mai stie ce… O smerenie care la inceput mi s-a parut bizara dar careia i-am gasit, in timp, rostul si intelepciunea. Intelepciunea lasarii in voia Domnului a grijei zilei de maine,

cand inveti sa te hranesti ca pasarile cerului si sa te rogi pana simti ca nu mai esti tu ci doar o inima plina de bunavoire fata de toate rautatile lumii acesteia, unde patimile isi pleaca fruntea in fata credintei ca intre tine si Dumnezeu nu se mai afla nimeni decat un imens sentiment de iubire .

Linistea manastirii este insa una inchipuita. Nu o data am ramas surprinsa de taraitorea tehnologie a telefoniei mobile pe care o scot unele maici la vedere de sub sutane sau de masinile de lux din care coboara dupa cum, la fel, am cascat gura la ce grea si aspra existenta se supun altele. Multe au ajuns la manastire din saracie, altele dupa deceptii in dragoste dar sunt si care au ajuns pentru ca « au avut chemare ». Drumul manastirii e si el, pana la urma , plin de capcane.

E o lume la fel de complicata ca si a noastra doar ca acolo exista un scop limpede al zilei de azi, de maine …cel al impacarii cu sine, cu ceilalti, al salvarii propriului suflet. Tocmai de aceea am hotarat ca astazi voi avea o discutie cu mine pentru ca nu m-am mai intalnit de mult. Si a trecut destul timp de cand am aruncat cheia de la casa de mi-am uitat pana si adresa…e vremea unei schimbari de anotimp. Descopar cu titlul de mare si uluitoare nouatate ca sunt in pragul a 43 de ani dupa ce de vreo sapte, de cate ori ma intreaba cineva de socoteala anilor trebuia sa incep sa scad din anno Domini anul 1962. Dar acum n-am descoperit cifra ci sensul ei. Ma simt ca un camp rasturnat, spre sfarsitul verii, de carabusi aflati in metamorfoza, unde iarba verde e doar in petice , arbustilor le paleste culoarea si unde bolboroseste singuratatea pasarilor care se indoapa pe saturate cu ceea ce va fi trebuit sa fie semnul lunii mai, intr-o dezolanta si cuceritoare lupta pentru existenta.

Mariuca claxoneaza indelung . Tresar…E prea dimineata pentru astfel de convorbiri interioare asa ca las exercitiul de imprietenire cu mine insami pentru alta data.

-No, haideti doamna in frumosul targ al nemtilor sa dam iama in piata ca mi-e pofta de piersici. Benci toarce usor pe drumul plin de hartoape care serpuieste prin padure pe langa un paraias care a devastat, dupa ploile torentiale din urma cu o luna, toata valea Agapiei. Cand ajungem la intersectia cu drumul spre Vantori opreste masina.

-Hai sa lasam piersicile pentru mai tarziu. Arata-mi manastirile si spune-mi tot ce stii despre ele. Mariuca si-a intrat iute in pielea ei. Nici un program nu-i rezista oricat de temeinic ar fi fost batut in cuie. Ce mi-e de piersici cand pot fi schimbate pe o excursie la manastiri. Asa ca ne imburdam spre stanga, printre case cu cerdac croit in dantelarii de lemn,

vopsite in albastru si gradini bogate in flori pe care le stiu chema « marita-ma mama » sau dalii. Intram pe valea Ozanei si in curand ne aflam sub zidurile manastirii Secu. Nici nu apucam sa coboram bine din masina ca vreo trei cersetori se arunca asupra noastra. Ma cutremur, ca de fiecare data, cat de mare poate sa fie distanta intre oameni care stau la jumatate de metru unii de altii. Noi plecaseram sa aprindem lumanari si sa bem o cafea la 130 de kilometri de casa iar oamenii din fata noastra nu puteau intra in cea mai apropiata brutarie pentru o paine. Amandoua ne buzunarim iute ca sa ne vedem departe de tristetile unor suflete de care te simti brusc responsabil si in fata carora te simti neputiincios. Maruntul pe care-l dam e mai degraba o mita pentru a scapa de propriile ganduri, de vinovatia ca tocmai ai coborat dintr-un Land Rover dar n-ai in buzunar bani marunti pentru o paine de sarac ci doar hartii valoroase, prea mari pentru un gest de milostenie.

ANGELA BÎRSAN