Dimitrie Grama: „Biblioteci ale cerului”

MAGUL

Da, ar fi trebuit sa plec mai devreme, inainte de venirea „magului”. Ar fi fost poate bine sa plec si eu odata cu ceilalti; Maria, Andrei, Victor si Paul. Aveam loc in masina lor, dar m-am ambitionat sa consider aceasta iesire ca un fel de pelegrinaj, pe jos, din centrul nostru urban, sus in munti, unde simbolic, eu,am plasat lacasul zeitei naturii. Nu pentru ca asi fi avut vreun motiv sau vreo opinie clara, ci mai curind „fortat” de o ideie fixa, implantanta, cumva straina de cugetul meu, care pur si simplu m-a obligat atunci sa decid anumite lucruri. Acum stiu ca asa a fost, dar atunci la inceput nu stiam, aveam impresia ca eu hotarasc totul dupa o vointa clara si strict personala.

Intilnirea cu magul, „sesiunea” aceasta stranie, a fost propusa de Andrei, care, dupa spusele lui proprii, avea cunostiinte sigure, despre mag, facindu-ne sa credem ca l-ar fi intilnit personal, odata mai demult. Cu toate ca il cunosteam bine pe Andrei si toti stiam ca avea tendinta sa exagereze si chiar sa confabuleze diverse ” aventuri extraordinare” personale, de data aceasta l-am crezut. Si de ce sa nu-l fim crezut, cind in fond, intilnirea cu magul ne-a fost expusa ca un fel de experiment, sau poate mai adecvat numit, un seminar, cu o personalitate deosebita, un fel de guru, de care auziseram ca exista, dar pe care nimeni nu a intilnit-o pina atunci. Eram toti si putin in dubiu si putin exaltati. Planul expus de Andrei era destul de banal, trebuia sa ne intilnim intr-un loc anume in munti, la vreo douazecisicinci – treizeci de kilometri, unde, dupa spusele lui Andrei, magul vine din cind incind si daca vom avea noroc, vom beneficia de atentia lui si vom avea parte de o „initiere” spre o educatie spirituala elevata.

Cu toate ca eu personal nu eram deloc impresionat sau interesat de noile curente spiritual-samaniste, care erau acum la moda cam peste tot, m-am  hotarit sa ies din birlogul meu stiintific si cu aceasta ocazie sa fac o excursie si sa petrec citeva zile la aer curat impreuna  cu niste prieteni interesanti si placuti. Aveam astfel ocazia sa mai schimb lumea cifrelor abstracte cu cea a subiectivitatiilor inconjuratoare.

Eu, fiind silit de ideia mea fixa, am propus sa mergem pe jos, pe potecile pe care le stiam din excursiile facute prin munti in timpul studentiei, dar ceilalti, spre surprinderea mea, au ales masina, spunind ca in acest fel isi pastreaza energia si prospetimea pentru intilnirea cu magul. Ne-am propus, atunci, sa ne intilnim acolo unde drumul de masini se sfirseste si de acolo, dupa spusele lui Andrei, mai aveam vreo cinci – sase kilometri de urcat impreuna, pe jos.

Singur am purces la drum intr-o dimineata devreme, cind orasul era inca adormit si in scurt timp am ajuns la poteca care ducea la deal, inspre munte. Dupa vreo doua ore bune de mers, m-am oprit la un piriu sa ma odihnesc putin, sa-mi spal transpiratia si sa ma rehidratez cu aceasta apa rece si bine-facatoare. Am baut cu placerea celui care redescopera un gust vechi, ascuns in bibleoteca memoriei, acel gust si miros cu care ne improspatam alte gusturi si mirosuri mai noi, pe care le comparam continuu cu cele primordiale: sucul de mere si cozonacul facute de bunica, sarmalutele in frunza de vita de vie si mielul la cuptor, dulceata de caise….

Asezindu-ma pe o buturuga, cu rugsacul linga mine, atunci, parca, prima data am avut rabdarea si starea sufleteasca sa aud „glasul” naturii, indentificind multitudinea de dialecte distinse prin care un dialog magic se formeaza si contribuie la o intelegere superioara, ne-umana, a ordinii universale. Am ramas uimit, cum nu am fost instare mai inainte sa inteleg fosnetul frunzelor, murmurul apelor, ciripitul pasarilor, zumzetul insectelor, soaptele vintului si peste toate astea, din cind in cind,  glasul tinguit al vreunei talangi. Cind m-am urnit iarasi la drum, restul urcusului nici nu l-am mai simtit, ca si cind fiecare suflet din natura inconjuratoare, ar fi contribuit direct, intr-un fel sau altul, la efortul meu fizic, diminuindu-l, anihilindu-l.

Mi-am intilnit prietenii, sositi in masina doar cu citeva clipe inaintea mea si acestia pareau mult mai obositi decit mine, comentind bosumflati ca  starea in care eu ma aflam nu era „naturala” ci neaparat creata de droguri.

Zimbind le-am spus ca intr-adevar asa si este; ma simteam eliberat de „drogul urban” si eram complet intoxicat de „drogurile naturii”. Am continuat, sub conducerea lui Andrei, care invirtea in mina,serios, un fel de harta rudimentara, urcusul prin niste vai si hatisuri neospitaliere, pina cind deodata am ajuns la un fel de platou unde era construita, jumatate din piatra, jumatate din birne de lemn, o casuta. Nu era nimeni acolo, dar nu parea deloc parasita, ba chiar aveam impresia ca cineva s-ar putea chiar sa fie acolo, atunci in acel moment. Casa avea doar doua incaperi, una mai mica cu un cuptor de piatra si plita de metal si una mai mare cu vreo patru – cinci saltele de dormit asezate direct pe podea. Dupa-amiaza tirzie a trecut repede in seara si noapte, cind soarele a
disparut dupa un virf de munte. Andrei ne-a asigurat ca magul trebuie sa apara din clipa in clipa, dar cu toate ca am facut un foc destul de impunator in fata casei, foc care putea atrage atentia de la distante mari, nici magul si nici alta vietate nu si-a facut aparitia, permitindu-ne pina la urma sa ne retragem in somn si odihna, cel putin pentru mine, bine meritata.

Inainte de a adormi, am incercat sa-mi adun gindurile si sa „analizez” ziua petrecuta in natura, dar nu am fost in stare sa ma concentrez, pierzindu-ma in interioarele irationale ale unui strain, care, pe de o parte ma inboldea  sa-l descopar, dar care in acelasi timp ma inspaiminta, deoarece salasul lui de existenta era ascuns dupa o poarta pe care am mai vazut-o, dar pe care nu am indraznit sa o deschid vreodata. Cind m-am trezit, soarele era deja inalt pe un cer imaculat si prietenii mei erau deja angajati in discutii infierbintate. Ii auzeam „in surdina”, ca si cind as fi fost scufundat cu capul sub apa si de aceea probabil ca tema si sensul discutiilor purtate de ei nu mi-au trezit nici un fel de curiositate sau interes. Nici acum, multi ani mai tirziu, nu pot sa-mi  amintesc ce s-a discutat dimineata aceia, dar in schimb imi aduc perfect aminte ca la un moment dat, atentia mi-a fost atrasa de prezenta unui strain care se apropia incet de terasa din fata casei. O clipa am avut impresia ca l-am vazut iesind din casa, dar logica mea simpla de matematician, a eliminat repede aceasta imposibila posibilitate. Nu, desigur ca era doar un trecator, un muntean cu pasul usor, care s-a apropiat de noi pe nesimtite si acum s-a oprit, probabil surprins de prezenta noastra acolo. Sau, cine stie, poate ca acest loc era, pur si simplu, proprietatea lui si noi acum ii violam in mod necuvincios timpul si spatiul personal. Omul acesta, nici tinar, nici batrin, fara sa spuna nimic, s-a asezat pe banca de lemn din fata casei sa se odihneasca si acolo l-au descoperit, intr-un tirziu si prietenii mei. Repede, Andrei s-a apropiat si foarte respectuos, prezentindu-se, l-a intrebat: „Nu sunteti cumva domnul T, cunoscut si sub numele de „magul”? De ieri va asteptam sa veniti!”

Fara sa se ridice si fara sa-l priveasca direct, strainul i-a raspuns ca el, din pacate, nu este acel domn, ci doar un trecator oarecare, dar si el a auzit ca aici, in acest loc, magul vine citeodata. Apoi, strainul a tacut privindu-si miinile asezate pe genunchi, dar tacerea acestuia nu i-a putut  impiedica pe Andrei si pe ceilalti sa-l bombardeze cu intrebari, intrebari care mie mi se pareau inutile, chiar indecente si de aceea probabil ca m-am indepartat de grupul lor.

Indepartindu-ma, fara nici un tel, am simtit deodata un impuls de nestavilit sa continui drumul la deal spre virful muntelui. Am sarit cu usurinta peste citeva piriiase si urmind o poteca abrupta, abia vizibila, am intrat intr-un defileu strimt, care parca ma privea din toate partile cu ochi deschisi ca niste rani rotunde si goale sapate direct in stinca. O fractiune de secunda am avut senzatia ca umblu in interiorul unui furnicar sau al unui stup urias de albine. Nu-mi dau seama cit timp am petrecut in
acest defileu-labirint, unde soarele si lumina zilei patrundeau zgircit, lasind impresia unui semi-intuneric continuu, dar imi amintesc ca la un moment dat o oboseala cumplita m-a silit sa ma intind pe piatra goala, sa ma odihnesc. Cred ca am atipit citeva clipe, dar o atingere usoara pe frunte, m-a readus la realitate. In fata mea era strainul pe care-l vazusem in acea dimineata la casa „magului”. Uitindu-ma mirat in jur, mi-am dat seama ca nu mai eram in locul unde atipisem, nu mai eram in acel defileu intunecos, ci intr-un loc deschis, unde razele unui soare blind imi mingiiau umerii. Linga mine era intins un ciine enorm, maroniu, care atunci cind l-am privit, s-a ridicat asezindu-se ca un strajer in stinga mea si ciudat, eu, care aveam mare respect, chiar un respect combinat cu putina spaima fata de caini mari si necunoscuti, acum simteam un fel de reasigurare fizica protectiva. Ba chiar mai mult decit atita, aveam impresia ca dulaul schimbindu-si pozitia corpului sau a capului, privindu-ma intr-un fel sau altul, parca imi vorbea si eu parca intelegeam ce spune!

Acest gind cu totul si cu totul absurd, m-a facut sa pufnesc in ris si sa continui sa rid in hohote ca un copil pe care un frate mai mare il gidila  pe la subtiori. Strainul a inceput sa rida si el cu mine si simteam in atitudinea si risul lui o usurare, o relaxare deplina. Cind m-am oprit din ris, l-am intrebat pe strain; unde ma aflu, cum am ajuns in acel loc, unde imi sunt prietenii? Deoarece logic ma gindeam ca fiind obosit si adormit bustean, prietenii m-au carat intr-un alt loc, unde, ca sa-mi faca o surpriza „mistica”, l-au angajat pe acest om sa ma trezeasca. Probabil ca si cainele apartinea acestui muntean si fiind bine dresat, cainele se comporta in aceasta maniera ciudata, aproape umana. Cu un suris blajin pe buze, strainul mi-a spus ca eu am plecat singur in cautarea magului, anuntindu-i pe ceilalti prieteni ai mei ca ma voi reintoarce atunci cind voi avea ceva noutati. De atunci au trecut trei zile si trei nopti si prietenii mei au parasit deja dimineata trecuta muntele, reintorcindu-se acasa, la oras. Strainul a continuat sa-mi spuna ca nimeni, in afara de mine, nu poate sti cum am ajuns acolo in acel loc, dar singura explicatie valabila este faptul ca eu am auzit chemarea magului si urmind indicatiile acestuia pina la urma l-am gasit. Nimeni altul, decit magul, in persoana, putea sa ma indrume acolo, inspre el. –Bine, bine, i-am raspuns, dar noi ne intilniseram deja acum trei zile deci la casa din padure si deci si prietenii mei te-au intilnit, magule! Nu inteleg acest joc de v-ati ascunselea! Eram putin dezamagit, ca si cind as fi descoperit tilcul unui act simplu de ilusionism.  Strainul m-a privit foarte intens si clatinindu-si capul dintr-o parte in alta, mi-a raspuns ca el nu este deloc
magul, ci doar un umil ucenic al acestuia.

Apoi fixindu-si privirea putin la stinga mea si inclinindu-se respectuos inspre „strajerul” meu, a rostit: – El este magul! Am ramas inmarmurit privind lateral, deoarece acolo, acum, asezat pe o stinca de granit era un barbat voinic de vreo 40-50 de ani, cu parul tuns  scurt,  de culoare maronie. Atingindu-mi bratul si vorbindu-mi calm, ca  unui copil, magul mi-a spus: „nu fii nelinistit si nu te stradui sa intelegi acum dintr-odata totul, pentru ca lumea inconjuratoare nu este intotdeauna ceeace pare a fi. Realitatea este o iluzie acceptata, dar totusi, doar o iluzie, doar o parte neinsemnata a misterului universal. Vino acum, avem mult drum de strabatut, avem multe sa ne spunem.” Dupa exact patru ani de drumetie si ucenicie, magul mi-a propus sa ma reintorc la oras, printre vechii colegi, dindu-mi astfel mie insusi posibilitatea de a hotari clar si lucid, unde si in ce fel doresc sa-mi
continui existenta.

Orasul nu s-a schimbat deloc in acesti ultimi ani, la fel cum prietenii din trecut au ramas neschimbati. Viata tuturora parea un nesfirsit dute-vino intre doua-trei puncte „esentiale”, iar prietenii mei au devenit, sau poate ca intotdeauna au fost, sclavii unor rutine triste, rutine care ii unea mai puternic decit libertatea cugetului si a spiritului, daca au avut-o cu adevarat, i-a unit vreodata.
Cind m-am reintors, trebuie sa recunosc ca o cavalcada de ginduri si sentimente mi-au invadat cele mai ascunse coltisoare ale conglomeratului pe care cu, poate exagerata mindrie, il numeam; Eu. Ma cunosteam oare asa de bine? Stiam acum cu certitudine cine sunt, unde ma aflu si ce vreau? Si oare nu m-am reintors cu un sentiment de neliniste, de cautare, de reimplinire a unei existente care se cerea identificata intr-un continuu, unde stafia trecutului se confunda cu iluzia derizorie a prezentului si cu imposibilitatea unui viitor teoretic, pur matematic? Si nu era oare adevarat ca timp indelungat, orasul universitar de renume, munca mea de cercetator, conferintele nationale si internationale la care participam activ si unde eram apreciat pentru munca mea, au reprezentat idealul  standardizat al succesului si al unei vieti „bine implinite”? Si nu era viitorul oare doar o ecuatie cu toti coeficientii cunoscuti, o linie dreapta, de aici din punctul asta pina acolo? Si atit! Si nu era destul?
De mai multe ori, in acesti ani de initiere, de ucenicie, mi s-a intimplat sa ma gindesc cu placere si cu un fel de speranta ascunsa, ca odata intors acasa, lucrurile se vor aranja si ca in scurt timp imi voi putea continua viata de dinainte. Ma visam la institut printre colegi si studenti, carora, plin de importanta le expuneam calculele rationalitatii, explicind si autorizind conditia existentei universale, unde eu, Omul, am hotarit si definit Creatia.

Magul, in fond, nu a facut altceva in acesti patru ani, decit sa ma invete sa fiu accesebil, sa fiu „prada” naturii inconjuratoare si a propriilor ginduri, strafunde si nepoluate de alte opinii si cugetari, orisicit de celebre ar fi fost ele. Magul a incercat doar sa ma invete sa fiu in acelasi moment atit prada cit si vinator si, daca pot, intotdeauna sa fiu asa, deoarece, spunea el, numai in acest fel privind jumatate prada, jumatate vinator, lumea inconjuratoare isi dezvaluie adevaratele secrete si ne apare asa cum este….

In cumpana si nesigur de mine insumi, m-am asezat pe banca din gradina, acolo unde mi-am petrecut unele din cele mai frumoase momenteale existentei  mele constiente, acolo unde unele din cele mai indraznete si creative idei mi-au consolidat persoana academica. Cel putin aici ma asteptam sa retraiesc clipe de multumire, sa retraiesc amintiri care sa ma reasigure de continuitatea lineara a trecutului, prezentului si viitorului, continuitate care inainte ma definea ca individ rational. Stind asa confundat in ginduri, speculatii si amintiri, un sentiment de adinca melancolie m-a patruns si am inceput sa pling. Plingeam dupa un trecut imposibil, plingeam spaima intemnitatului actual si plingeam moartea  viitorului. Noaptea tirziu cind gradina s-a retras timida in frunze si gindaci adormiti, lasindu-ma singur, respectindu-mi tristetea, cerul plin de stele s-a pravalit in pulberea de la picioarele mele si am incetat sa pling.

Dimineata devreme mi-am luat rucsacul in spinare si m-am indreptat spre vechea poteca ce ducea spre munte. Ajuns in virful dealului, m-am oprit sa mai vad odata lumea pe care o paraseam, dar orasul disparuse la picioarele mele, inghitit de o ceata purpurie, ca si cind nici nu ar fi existat vreodata.
Intorcindu-ma pe poteca sa-mi continui drumul, aproape ca m-am impiedicat de un caine enorm, cu blana scurta, maronie. De acolo, in tacere, ne-am continuat urcusul impreuna.

Dimitrie, Gibraltar, Aprilie 2007