~Lirica unui „bătrân ursuz“ – comentarii de Constantin Miu

Aşa cum recunoaşte în Autoportretul din Echilibru în lună (Editura Ex- Ponto, Constanţa, 2004), creaţiile din noul volum de versuri, de care ne ocupăm acum, nu mai au impetuozitatea de altădată, autorul însuşi – un „bătrân ursuz” – e   lipsit de suflul inerent forţei creaţiei: „Demult, demult, eu nu mai sunt/ întreagă linie de forţă,/ ci mă lupt cum în asprul vânt/ o neliniştitoare torţă.” (p. 158).

O serie de comentatori mai vechi şi mai noi ai liricii lui Arthur Porumboiu au remarcat prezenţa unor simboluri – ora/ orele, lumina – subsumate obsesiei timpului ce-şi pune vădit amprenta pe fiinţa umană. Aceste obsesii transpar şi din noua carte, însă dacă în volumele anterioare ele marcau o anume crispare a eu-lui liric ce conştientizează trecerea ireversibilă a timpului, acum apar în relaţie cu o altă atitudine: liniştea, împăcarea cu sinele: „Îmi curge peste mâini/ lumina calm;/ sufletul/ intră în palme;// (…) Ah! Liniştit/ pot să mă-ntorc la mine:/ cerul mă apără/ cum pacea grâul de pe coline.” (Cerul mă apără, p. 40). Liniştea sinelui înseamnă pace – aceasta e cuvântul preferat de poet. În poezia Vino!, repetarea în poziţie iniţială de vers a imperativului vino, conferă întregii creaţii valoarea unei invocaţii: „Vino pace în mine!/ Sunt pământul ce-aşteaptă seminţele/ să-şi lumineze lucrarea/ în spice şi blânde corole./ Vino şi ară-mi sufletul chemător de raze şi bogate fântâni;/ vino precum fiorul/ în sânul fetelor la prima iubire!/ Vino şi naşte-mă pentru a-nvinge devoratorul timp!” (p. 164). În alt loc – Sunt fericit! –, pacea e una cuceritoare şi purtătoare de iubire: „O pace calmă îmi cucereşte sufletul/ (…) // Toate mi se dăruie, şi eu sunt chemat/ să le păstrez prin iubire.” (p. 166).

Când abordează poezia religioasa, in rugile sale, Arthur Porumboiu mimează dialogul cu Tatăl Ceresc, însă recunoaştem semeţia celui  ce îşi pune tot mai des problema morţii, dar nu găsim dramatismul psalmistului arghezian: „Nu mă căuta, Doamne! Eu cer/ să rămân în lumină şi fiinţă fiind/ să mă-nscriu în structură  ca o fibră de fier,/ (…) Voi pleca, Doamne, la ceas de-nserare/ sau mă voi întrupa într-un nor?” (p. 144). Absenţa semnelor din partea divinului naşte alte întrebări: „Când Domnul nu mai vrea să ştie/ de chipu-mi bântuit de riduri,/ Cine-mi va fi iarăşi făclie?/ Coboară sufletul în pietre –/ acolo, oare cine-l cheamă?/ (…)// Un semn vei face se oprire? (…) … desface/ oare lumina Ta în mine/ corola noilor stamine?” (p. 152).

Atitudinea în faţa morţii este contradictorie. În prima strofă a poeziei O, vino moarte!, sesizăm seninătatea oricărui creştin aflat la pragul trecerii în nefiinţă: „Vino moarte şi smulge-mi imaginile!/ (…) înscriindu-mă-n pacea anonimă,/ unde nu-i durere şi nici bucurie.” Dacă versurile acestei strofe amintesc de slujba înmormântării, în strofa a doua, moartea e respinsă categoric din perspectiva unui bătrân ce vrea să se mai bucure de viaţă: „… mă-mpotrivesc precum fructul/ în toamnă./ Şi nu te mai chem, moarte!/ Şi mă rog / Domnului să-mi păstreze vie lumina/ cum sângele divin în tânărul inorog.” (p. 172).

Prins în plasa Timpului, eul poetic pare o umbră a celui care altădată era un luptător. Aceasta este imaginea care transpare din poezia Acum: „Acum, când tinereţea-i dusă;/ şi arde doar în amintire,/ mă strânge Timpul ca o plasă/ din care nu găsesc ieşire;/ (…) Nu mai sunt flacără şi arc,/ ci doar o umbră cenuşie/ umblând pe dale şi-ntrebând:/ unde e apriga-mi făclie?”  

CONSTANTIN MIU