~Fănuş Neagu: „Dropia magică“

Am trăit (mai mult ca El care abia a depăşit vârsta terestră a Mântuitorului!) să apuc crucificarea Sa de două ori. O dată când bolşevizarea naţională l-a chiuretat (dar nu l-a interzis, ci dimpotrivă l-a luat …aliat!), i-a extirpat „Doina” (căci depăşise graniţele trasate de noii învingători!), i-a interzis genialele articole ce-l califică şi cel mai mare ziarist al tuturor timpurilor (ce s-a exprimat în „Timpul”!), dar numele de Poetul Naţional al românilor şi opera sa fundamentală au rămas în conştiinţe şi în manuale şcolare.

Acum (că trăim liber, fără sabia lui Damoclosov ori Damoclesin deasupra capului!) îl crucificăm din nou. Definitiv. L-am scos din cărţi (la liciataţie au învins „antinaţionaliştii internaţionalişti get-beget românii democrat-occidentalizaţi” Patapievici, Tismăneanu, Liiceanu, Pleşu, Dinescu şi-alţi Escu, inclusiv tele-Esca, să nu discriminăm femininele, soaţă de român verde şi iubitor de Eminescu!) şi-l ponegrim în public, îndemnând tinerii să se cărtărescienizeze levantin-obscen (fapt pentru care Cotroceniul l-a gratulat pe autore cu cea mai înaltă distincţie culturală!) ori sa se letopizdeze moldo-occidental, aşa zicând inspiraţi de titlul unei cărţi cu două volume, ambele…păsăricoase, cum ar eschiva Luca Piţu ori Şerban Foarţă, ca să evite ceea ce şi dicţionarele evită, chit se află pe buzele tineretului sexist masculino-feminin la tot pasul.

Era să-l strig în ajutor pe G. Călinescu, titanul criticii dintotdeauna, care-l declara „nepereche” şi de neajuns, dar nici el, autorul monumentalei „Istorii…” (pe care are tupeul – el şi mâna lui de isonari! – Al ex-Stefănescu , pentru a-l imita pe Mircea Micu, alt imcomod exclus din noul cor monocord!, c-o continuă prin scandaloasa şi voluminoasa lui colecţie de recenzii şi tămâieri subiective, premiată de „gaşca-gâsca” tranziţiei culturale) nu (mai) este în bunele vederi ale neo-culturnicilor… vestali, asa-zicând celor care au schimbat ploconirea de la Răsărit, pe vasalitatea de Apus!

Ş-atunci ce e de făcut? Aşteptăm (câteva decenii, câteva cincinale, câţiva luştri de viaţă, cum zicea acelaşi autor al „Bietului Ioanide”!) să moară cei ce vorbesc, gândesc şi trăiesc întru El, ca apoi să fie dat total uitării, că şi aşa numai rău ne-a făcut, cu versuri perene ca distihul: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei!”

Se pare că temătorii au dreptate: împărţeala Eminescului se adevereşte cu asupra de măsură astăzi, căci fie  doar continuând înfricoşătorul final al „Scrisorii III” totul devine relevant: „Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Drept care, eminescofobii preocupaţi de soarta ţării şi de aculturaţia ei, responsabilii iresponasabili (dar cândva răspunzători!) îşi iau măsuri (sugerat-recomandat-dictate, ca şi evenimentele din decembrie cel al schimbării de macaz?) operând, chiuretând, extirpând, înlocuind, compromiţând, occidentalizând, „antiromânizând” plenar şi eficace, cu obsecviozitate şi temenele vizibile şi rizibile, profanând astfel şi jumătăţile de lună începătoare cu iniţiala iubirii, din iarnă a sositului şi din vară, a eternizării, precum şi o întreaga stare de a fi, gândi şi vorbi a acestui neam eminescofil-eminescofon.

25.05.2008

NICOLAE ROTARU