~Victor Martin: „Literaţi şi sefişti – O confruntare de mentalităţi“

Despre bunătate nu se poate spune nimic, aceasta fiind o valoare în sine. Despre răutate se poate spune orice. Răutatea e o prostie doar într-un război, unde are ceva concret de atroce. În literatură, împlicând aici şi science-fiction-ul, e chiar benefică. Răutatea criticului menţine orgoliul autorilor la un nivel tolerabil, făcându-l pe fiecare să-şi cunoască valoarea şi locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu există democraţie în literatură.

Avem nevoie nu numai de critici de întâmpinare, ci şi de critici de preîntâmpinare a prostiei şi lipsei de talent.

În literatură, unii dictează şi alţii execută. Depinde cine dictează şi depinde cine execută. La noi, toţi vor să dicteze şi toţi vor să execute, în acelaşi timp. În lipsa unor reguli ferme şi a unei culturi morale consolidate, democraţia este confundată cu anarhia prezentă. Sau cu dictatura banului asupra unei forme anarhice de manifestare a reprezentanţilor literaturii.

Voicu Bugariu este un critic rău. Nu în sensul că emite judecăţi fără valoare. Nici în sensul că urâşte autorul, el însuşi fiind scriitor. Acesta este structural rău, luînd cuvântul „critic” ca atare, foarte departe de „laudativ”. Autorii nu trebuie să formeze „bisericuţe”, ci trebuie menţinuţi în interiorul principalei caracteristici care să le menţină tonusul cerebral ridicat: individualitatea.

Una e să-i ţii pe autori în frâu, să nu se creadă mai mult decât sunt, să-şi cunoască fiecare locul şi valoarea; altceva e să-i împarţi în „literaţi” şi „sefişti”. Poţi face această discriminare netă, dar, ce te faci, mai ales în genul science-fiction, aceştia se amestecă aproape firesc. Există ingineri-literaţi şi literaţi-ingineri, cu foarte multe şi variate nuanţe.

Faptul că aceia care sunt foarte buni ingineri şi foarte talentaţi literaţi, în acelaşi timp, nu reuşesc să devină celebri la noi, apoi în străinătate, este din cauza sistemului. Din cauza siatemului care nu permite valorii să iasă la suprafaţă, nici formula scriitorului consacrat în străinătate, pentru a fi promovat la noi, nu e valabilă. Atâta timp cât autorii români sunt îmbibaţi în egalitarismul de tip comunist, toţi sunt buni scriitori şi buni critici, în acelaşi timp.

Se spune despre critic faptul că e un scriitor ratat. Nu e adevărat. Criticul este un scriitor cu vocaţie de critic. La noi, nimeni nu-şi urmează vocaţia, toţi sunt „multilateral dezvoltaţi”. Criticul nu e critic prin vocaţie, iar scriitorul nu e scriitor prin vocaţia de scriitor. Fiecare e critic sau scriitor din interes. Atâta timp cât va prima interesul în literatură, nimeni nu-şi va urma vocaţia, iar literatura va fi slabă, indiferent dacă e SF sau de alt tip. Din cauza asta, nu avem o ierarhizare credibilă a valorilor.

O proză, sefeizată sau literaturizată, nu poate porni doar din dorinţa de a scrie. Nici măcar din dorinţa de a scrie bine şi corect gramatical. Îţi trebuie multe cunoştinţe şi o imaginaţie prodigioasă. Nu te întinzi cu textul zece pagini ca, la urmă, să bagi o găselniţă ieftină, cum ar fi existenţa a două Luni. Ăsta e lucru făcut, o „făcătură”, cum i se spune, doar din dorinţa de „a face”, nu şi din dorinţa de „a gândi”. Nu e nici măcar „mainstream”.

Azi, pe modelul „învârtitului”, „şmecherului”, fiecare caută să-i fie bine, să câştige, dacă nu masiv, măcar acceptabil, orice ar face. Românii au înţeles greşit „reconversia profesională”. În literatură, unde intervin elemente mai greu cuantificabile, cum ar fi talentul şi vocaţia, reconversia e imposibilă. Nu scrii poezii pentru că se cer poezii. Nu scrii science-ficţion pentru că se cere acesta. Nu scrii literatură pentru copii pentru că piaţa o cere.

Opera literară sau critică este ceea ce eşti sau ceea ce eşti în stare să imaginezi.

Nu am ajuns la o „confruntare de mentalităţi”, ci la o confruntare de interese, atâta timp cât nimeni n-a scăpat încă de tarele unei gândiri comuniste comune.

Are dreptate domnul Bugariu; avem „grupuri sociale”, nu grupuri literare.

Şi nici nu vom avea. Şacalii tineri se întâlnesc cu lupii bătrâni la masa bucatelor, dacă există bucate. Trecând peste „gloria cenaclieră” şi „anchiloza tehnico-ştiinţifică”, „turismul SF” nu era populism, cu toţii fiind „oameni ai muncii”, ci un mod de a vedea ţara pe banii proletariatului.

Convenţiile naţionale de science-ficţion strângeau laolaltă, la mese plătite de sindicat, scriitori mai buni sau mai răi, dar acceptaţi de sistem. Cei de pe margine se strângeau la „cenaclurii nocturne”, cu speranţa că, a doua zi, vor fi şi ei chemaţi la masa celor acceptaţi. Unora le plăcea sistemul, altora nu, dar cu toţii sperau să ajungă în „eşalonul fruntaş” al „întrecerii pe ramură” SF, unde era publicarea şi banul.

Nimeni nu se întâlnea la masa ideilor, fiecare având ideile lui, ascunse. Azi, cu toată legea copyright-ului, dacă îţi postezi ideile pe Internet, nu se oboseşte nimeni să ţi le fure şi să încalce legea, neavând unde le vinde.

Înainte de 1989, aveam marele „grup social” al convenţiilor naţionale anuale de science ficţion, care unea singurătăţile a mii de oameni la fripturi şi discuţii mimat principiale. Acest grup s-a făcut ţăndări după 1989, în grupuri sociale mai mici, după interese.

Cei numiţi de domnul Bugariu „sefişti” nu mai fac parte dintr-un „grup social distinct”. Nu mai există „fandom”-ul, ca unitate socială, ci, cum spune un teoretician, doar un „proces” cu entropie mare, aşa că denumirea e superfluă şi poate fi folosită până la dispariţie. În condiţiile în care fiecare înţelege science-ficţion-ul cum doreşte, poate să-i spună cum vrea.

Nu există literatură şi science-fiction. Există literatură science-fiction, cu toate nuanţele, şi, încet, dar sigur, se va ajunge acolo de unde trebuia să se plece, la literatură şi nonliteratură.

Ceea ce s-a publicat înainte de cel de-al doilea război mondial şi a fost denumit, mai târziu, convenţional, science-fiction, era literatură. Sistemul a format „marele grup social” al sefiştilor pentru a putea supraveghea mai bine nişte „exaltaţi”, care aveau prostul obicei să gândească şi să-şi imagineze tot felul de „prostii”. Societatea nu supraveghea literaţii, în general, deoarece era societatea lor. Deoarece societatea scriitorilor români era oarecum închisă şi aglomerată, mulţi oameni cu formaţie filologică, precum Voicu Bugariu, au găsit în „grupul social sefist”, „fandom” sau cum vrem să-i spunem, o oportunitate de a parveni. Se depune mai puţin efort să înoţi într-un lighean; în oceanul literaturii române e mai obositor.

„Fandom”-ul era şi mai este încă o minoritate discriminată şi discriminatorie. Într-o minoritate poţi fi mai vizibil decât într-o majoritate şi nici nu-ţi faci prea mult talentul să transpire.

Când vii din marele „grup” de dinainte de 1989, unde erai unul dintre preferaţii sistemului, iar acum nu reuşeşti să publici o carte de critică, aşa cum este „Literaţi şi sefişti- O confruntare de mentalităţi”, decât în 30 de exemplare, în regie proprie, cum făce Voicu Bugariu, e normal să urăşti noul sistem, cu toată pleiada de scriitori şi critici ce ţine de el. Nu e aşa; domnul Bugariu a scris cartea din convingere, dintr-o mai nouă vocaţie, adunând texte publicate de-a lungul anilor, încă din 1970. Nu este un „activist SF”; este scriitor şi critic, în egală măsură, dar pare nostalgic după o lume pe care a părăsit-o şi a imaginat-o în fel şi chip.

Cyberpunk-ul, hard-sefe-ul, postmodernismul, horror-ul, thriller-ul, mainstream-ul grotesc, sunt simple vorbe. Atâta timp cât aceste „vorbe” nu sunt susţinute de texte valoroase din punct de vedere literar.

Împărţiţi sau nu de domnul Bugariu îa „sefişti şi literaţi”, pentru a crea, scriitorii au nevoie să trăiască. Mai bine sau mai rău, după posibilităţi mai mult sau mai puţin intelectuale, dar, cert, sociale şi sociologice. Unii critici sau scriitori sunt demonetizaţi, alţii se demonetizează singuri. „Inima de sefist” sau „inima de literat” devine problemă de cardiologie, nu de literatură, unde mai trebuie şi cap.

Fenomenul a fost moştenit, cosmetizat, resuscitat şi se prezintă ca o mare descoperire tineretului neştiutor.

„Sefişti” sau „literaţi”, abia azi se pot lupta scriitorii pentru captarea atenţiei a tot mai mulţi cititori. Unii vor reuşi, alţii nu. Unii se vor lupta cu calm, alţii cu exaltare; fiecare, după cu i-e felul. Atăta timp cât şi sefiştii, şi literaţii, fac o „literatură de ficţiune”, nu avem decât scriitori, iar science-ficţion-ul nu e decât un gen al literaturii. Atâta timp cât „realismul” poate fi „magic” şi oamenii pot imagina şi crea realitatea, nu e nici o graniţă între fantastic şi real. Lumea virtuală a Internet-ului e ceva real, în timp ce realitatea care ne înconjoară e fantastică sau de neimaginat.

Literatura nu trebuie comparată cu muzica simfonică, iar literatura SF cu muzica lăutărească. Literatura de calitate şi literatura SF de calitate trebuie comparate cu muzica de calitate, indiferent dacă aceasta este simfonică sau lautărească. Comparaţia sefeului cu manelele este puţin forţată şi doar parţial adevărată, deoarece avem şi science-ficţion de calitate. Nonsefeul, ca parte a nonliteraturii, poate fi comparat cu maneaua; maneaua nu e muzică, maneaua e un furt, o compilaţie. Că există şi oameni de condiţie foarte joasă, care vibrează la nonliteratură sau manele, e cu totul altă poveste psiho-sociologică.

Făcând o cercetare sociologică, domnul Bugariu afirmă că „sefeul nu se pretează la analize pur literare”. Ba se pretează; atunci când este literatură. Aşa, am putea spune că nici literatura nu se pretează la analize pur tehnice. Ba se pretează; atunci când e „literatură tehnică”. O carte despre motoare poate stârni într-un mecanic o emoţie artistică mai mare decât o carte despre plopi.

Chiar sociologic, nu există două grupuri, „sefiştii” şi „literaţii”, ci un grup mai mic în interiorul unui grup mai mare. Science fiction-ul este un gen al literaturii, deci tot literatură. Nu putem vorbi decât de literatură şi specificităţi.

Aşa cum inginerul poate să înţeleagă topica frazei, literatul poate înţelege paradoxul spaţiu-timp.

Atât exagerarea estetismului, cât şi exagerarea tehnicismului, sunt păguboase pentru SF. Pot constitui linii paralele, pe care pot merge unii sau alţii, dar nu duc nicăieri. Se ştie, două linii paralele se întâlnesc undeva, la infinit, dar se întâlnesc totuşi. Acel punct comun trebuie vizat. Pentru unii, drumul e mai important decât destinaţia şi e treaba lor dacă vor să fie tot timpul pe drumuri. Că e un drum la Londra, că e un drum la Ciorogârla, tot drum se cheamă.

Nu e adevărat că literatura SF „nu trebuie să fie prea bună”, că o repudiază „sefiştii canonici” sau literaţii de drept comun. Dacă fac acest lucru, se repudiază pe ei înşişi. Nimeni nu e dispus să asculte ce spune un critic care emite aberaţii. Identitatea ţi-o pierzi tocmai atunci când te roade invidia.

Privind viitorul literaturii SF românească, domnul Bugariu are dreptate; se va metamorfoza „până la a nu mai semăna cu ea însăşi”. Cum ar veni, dacă nu va mai semăna cu ea însăşi, va fi alta. Ar fi bine să fie aşa, numai că literatura science fiction, ca orice literatură, nu va renunţa aşa uşor la şabloane şi modele.

Pe moment, vântul bate dinspre comercial spre estetic. Modelul „Rowling”, de exemplu, care lucrează cu şabloanele literaturii pentru copii, este asimilat SF-ului pentru simplul fapt că e un model de succes. Plăcându-le învingătorii, oamenii asimilează orice, chiar şi propriile păreri şi idealuri ascunse, ca orice canonic, obligat să meargă cu turma la biserică, să nu spună vecinii ceva.

Atâta timp cât nu s-au maturizat, au avut o copilărie frustrată sau rezistă psihic doar evadând în basme, adulţii au nevoie de un model ca ăsta, dar am citit multe proze SF care, în intenţie, se adresau adulţilor, dar erau la mintea copiilor.

Atunci când criticului i se dă dreptate, are. Atunci când scriitorului i se dă dreptate, are şi el. Ce te faci atunci când criticul este şi scriitor?. Adevărul îl deţin cei îndrituiţi să împartă dreptatea, deci, din capul locului, neavând acest drept de a împărţi dreptatea, nu sunt nici deţinătorul adevărului. Nefiind nici măcar deţinătorul adevărului relativ, înseamnă că nu am spus decât minciuni, care trebuie luate ca atare.

VICTOR MARTIN