~Felix Sima: „Declaraţie pe propria-mi răspundere“

Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele… Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi a revenit bunul simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa. Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbăni, în ograda cu pruni înfloriţi, i am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, astfel, o Casă Comună a Europei. Şi de atunci, dragă cititorule, în părul tău trist îmi adăpostesc ochii amari! Ne putem ajuta foarte greu unii pe alţii. Poate, doar, cu 7 vorbe, 7 mere, 7 ouă, 7 litri de vin. Din 7 în 7 zile sau din 7 în 7 ani. Şi se confirmă cât de singuri suntem, iar pentru a reuşi ne trebuie forţă şi tenacitate. Curaj şi speranţă. Iar pentru acestea – se atribuie chiar Premiul Oscar. Oscar Wilde, desigur, un alt prieten al nostru din copilărie.

În prezent, pentru a nu mă  ndepărta prea mult de locurile natale, singurii mei prieteni sunt cei 100 de pruni pe care i am plantat acum 7 ani şi le aştept, de fiecare dată, roadă coaptă. Vara mă culc sub ei. Trifoiul este mare, coasa se aude pe aproape, iar eu, în vis, mă mut din calea ei. Aşa cum vrem întotdeauna să plecăm din calea morţii. Însă – degeaba. Ne găseşte când doreşte. Totul este să nu murim cu zile – după cum mai vorbeam noi odată.

Regret că nu sunt învăţător în satul natal. Aş fi aprins beculeţe în creieraşul fraged al copiilor ce stau ciorchine pe lângă sobă, iarna să se încălzească pe lăbuţe iar vara – să se răcorească pe spinare. Aş fi ieşit cu ei la pădure, în fiecare anotimp, ca să simţim, la faţa locului, mireasma, vârsta, seva, ramura uscată. Dar – mai ai timp să te bucuri de ceva? Mai ai timp să te întristezi? Abia ai timp să fii maşină de executat, căci tobele bubuie pe toate lungimile de undă, smoala clocoteşte pe peretele din dreapta al pridvorului, joagărele au intrat în păduri, unde şi noi trăim – şi ne temem că ne vor despica inimile şi trunchiurile pe din două! Dar de ce ne mai temem când, la urma urmei, acesta ne va fi viitorul şi sfârşitul în timpul scurt ce trece, ne petrece, ne cerne şi ne discerne, ne bântuie, ne mântuie… Până atunci – să mai citim, să cântărim, să mai iubim, să ameţim, să fiţi, să fim…

Se strâng în universul particular al fiecărui individ milioane de stele cu milioane de chipuri pe care nu le poţi observa decât cu un instrument special de lucru, instrument care, în cazul nostru, se numeşte: POEZIA – căreia i am compus cu dragoste acest text ce prefigurează, izvorând şi curgând, toate capitolele mele de versuri: „Îşi cunoaşte bine glasul, / Îşi cunoaşte bine rostul, / Cântă sus, în vârful casei, / Precum cântă n gândul nostru, / Învăţată de la soare, / De la firu’ nalt şi verde, / Apa vieţii dumisale / Tot prin viaţa noastră ş i pierde… / Stă acolo sus şi cântă / Despre ce avem de zis. / Este tot ce pot să spun / Despre ea, oral şi n scris.

FELIX SIMA