LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Sambata, 3 ianuarie, la Manastirea Pasarea a avut loc pomenirea de 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a lui Artur Silvestri. Slujba a fost tinuta de Inalt Prea Sfintitul Vicentiu.

Ne-am adunat la mormantul lui pentru pomenirea crestineasca a numelui si a faptelor sale.

Anunțuri

Decembrie 31, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la

In memoriam Artur Silvestri – continuam impreuna activitatea MARELUI OM Artur Silvestri

Artur Silvestri a facut enorm pentru noi, a venit momentul sa facem si noi pentru amintirea lui, pentru cinstirea lui, pentru fapta lui culturala, pentru ideile si opera lui.
In urma cu nici patru saptamani, am cerut colaboratorilor sa compunem impreuna o carte ca o lumina, ca o candela pe care publicand-o, sa-l poata tina in viata. N-a fost sa fie, s-a stins, a plecat dintre noi, atat de repede, atat de neasteptat. Am sufletul plin de durere, dar stiu ca trebuie sa fac aceasta carte, mai multe carti, sa continui ceea ce a fost pentru el misiunea vietii. Am primit si am citit cu emotie si textele trimise, in acele cateva zile, cate au fost inainte de plecarea lui cat si pe cele indoliate. Am fost si raman impresionata, miscata, pentru ca ele confirma ca Romania Tainica, pentru care el a gandit, a visat, a luptat si a dat mult din sanatatea si poate din zilele sale, exista, lucreaza si dureaza.
As vrea sa ordonez putin ideea de actiune :
1. Revistele on-line asa cum le-a gandit si compus Artur Silvestri, continua. Vor gazdui pana in luna Ianuarie inclusiv, numere speciale „Artur Silvestri- in memoriam”, apoi vor continua tematica specifica, drept care, autorii sa continue sa  trimita textele, atat „in memoriam”, cat si conform programelor revistelor.
2. Asociatia Romana pentru Patrimoniu isi va continua activitatea.
3. Editura va continua sa publice.
Pentru ca fondatorul si sufletul acestei uriase miscari culturale si patriotice este de neinlocuit, trebuie sa ne unim eforturile pentru a reusi in aceasta continuitate. Cand spun sa ne unim eforturile, ma gandesc la toti cititorii, colaboratorii, prietenii, dar si la echipa de la centru. Echipa de la centru se compune din : Mariana Braescu Silvestri, Teodora Mindru, Gabriela Chircea, Maria Anghel (telefon/fax : 021.317.01.14, mobil 0744.380.643, mail: anghel.maria@gmail.com) . Pentru ca lucrurile sa fie unitare, toate cele patru persoane de coordonare, vor avea o adresa de mail comuna: mariana.braescu.silvestri@gmail.com, la care de acum incolo vom primi toata corespondeta, toate materialele.
Foarte important !
Asa cum am spus in titlul acestei scrisori, pe care v-o adresez cu multa durere dar si cu multa speranta, doresc sa publicam cat mai repede urmatoarele carti despre si pentru Artur Silvestri:
a. Artur Silvestri – in memoriam– cuprinde toate cuvintele si textele indoliate ale celor care si-au exprimat sentimentele sau vor mai scrie, in legatura cu tragica sa disparitie. Ele sunt o marturie a faptului ca exista acea Romanie Tainica.
b. Artur Silvestri – Fapta Culturala – aceasta carte va cuprinde marturii ale celor care pot sa scrie si pot sa povesteasca despre opera sa de initiator cultural, de fondator al multor reviste, site-uri pentru publicare de carti, despre capacitatea sa de a insufleti, de a pune in miscare o intreaga retea, un imperiu mediatic on-line. Sunt importante scrisorile, amintirile despre discutiile telefonice, fotografiile, incurajarile asa cum fiecare le cunoaste si fiecare le-a trait.
c. Artur Silvestri – editorul sau gradinarul daruit – aceasta carte va cuprinde marturiile celor care au beneficiat de sprijinul generos, sufletist, dezinteresat, pasionat, al „gradinarului” Artur Silvestri care a facut sa vada lumina tiparului zeci si zeci de carti pentru autori pe care de cele mai multe ori nici nu ii intalnise vreodata. Ma adresez acestora care-si cunosc fiecare povestea tiparirii propriei carti sau propriilor carti de catre Artur Silvestri. Ei sunt datori cu aceasta marturisire, cu marturii din scrisorile si conversatiile la ore tarzii de noapte, cu fotografii si cu orice considera ca poate intregi imaginea acestui OM MARE.
d. Artur Silvestri – asa cum l-am cunoscut. Aceasta carte va da posibilitatea si celor care au despre el marturii din mai multe perioade biografice, care i-au fost aproape sau care doar l-au intalnit din cand in cand dar l-au citit si s-a hranit din ideile lui sa poata lasa o marturie, pentru ca asa cum spunea Artur Silvestri importanta dupa ce omul nu mai exista este POMENIREA.
Desigur, nu e nici o problema daca autorii care vor trimite materiale vor trimite pentru doua sau mai multe sectiuni si nici daca intr-un singur articol vor atinge temele a doua, trei carti. Vom proceda cum credem ca va fi mai bine. Sper ca fapta lui mare si emotia la tragica si neasteptata sa plecare dintre noi, cand mai avea atatea lucruri de facut si mai ales bunul Dumnezeu sa ne ajute sa facem ceea ce ne-am propus si sa-i cinstim memoria.
Multumesc cu multa emotie si cu durere vie in suflet tuturor celor care, au participat cu gandul, cu lacrima, cu fapta, cu prezenta si tuturor celor care au scris si care se vor grabi sa scrie pentru cele patru carti, care vor aparea in ordinea pe care le-am enumerat.
Dumnezeu sa ne ajute! Dumnezeu sa-l aiba in imparatia ingerilor !
MARIANA BRAESCU SILVESTRI

16 decembrie 2008

Decembrie 31, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la In memoriam Artur Silvestri – continuam impreuna activitatea MARELUI OM Artur Silvestri

Adrian Botez: „Artur Silvestri – o personalitate enciclopedică în România contemporană“ (fragmente)

adrian-botezthumbnailDacă ar mai exista cineva, azi, interesat să pună întrebarea (şi să şi dorească răspuns la ea…): „Mai există, în contemporaneitatea românească, tot mai de-spiritualizată şi demenţială, vreo personalitate enciclopedică, desăvârşit trează şi echilibrată, întru Duh şi lucrare?” – răspunsul ar fi unul singur: „Da – ARTUR SILVESTRI!”[1]

Cu mult dincolo de specializarea sa în domeniul imobiliar şi în analiza economică (domenii dinspre care a alcătuit, de lungă vreme, studii de proiecţie şi previziune – studiile, atunci când au fost făcute, fiind recepţionate la modul „cassandric” – abia acum se constată, de către aşa-zişii „specialişti”, că toate „prorocirile” din ele se verifică până la o iotă…!!!) – şi chiar dincolo de atât de onorantele titluri academico-universitare (Doctor în literaturã medievalã al Universităţii din Madras, India, Doctor honoris causa al Institutului de Studii Medievale al Cataluniei, Barcelona, Doctor în ştiinţe aplicate al Universităţii Francofone Internaţionale – Bruxelles etc.) – dr. Artur Silvestri (creator al celei mai fantastice şi binecuvântate reţele de reviste electronice – ARP- Asociaţia Românilor pentru Patrimoniu – la care şi-a asociat revistele „de hârtie”, din toate colţurile României, acele reviste pe care le-a considerat cele mai valoroase, întru Duh şi bună-credinţă vizionară, şi venind în armonioasă completare şi confirmare a revistelor ARP, în linia creator-naţionalistă!) este o năucitor de vast-cuprinzătoare şi investigatoare personalitate şi o conştiinţă vigilent-lucrătoare, în absolut toate domeniile culturii. Este un artist extrem de calofilic şi rafinat (spre exemplu, în Apocalypsis cum figuris – şapte nuvele fantastice şi un epilog, Carpathia Press, 2005…). Apoi, cercetător, în cele mai varii zone ale cunoaşterii, revelaţiei şi creaţiei umane – de la literatură până la istorie, de la arheologie şi până la filosofia culturii, de la etnografie şi folclor la tracologie/dacologie, dar şi la ecologie… (este autor a peste 200 de studii pe teme de istorie literară română, a peste 40 de cărţi şi 2.500 de articole pe teme culturale).

Este unul dintre cei mai efervescenţi constructori şi clarificatori de concepte – chiar de sisteme de re-gândire a lumii creştine (mai cu seamă, a celei ortodoxe), sisteme ale re-alcătuirii mentale a faptelor istorice, CONFORM ADEVĂRULUI (iar nu conform şabloanelor, impuse de forţe mai oculte sau mai puţin oculte, ale lumii „moderne, liberale şi democratice”…?!) şi ale semantizării tot mai de profunzime a gândurilor umanităţii (şi resemantizării continue, a schimbării permanente a unghiului de vedere uman, ca urmare a Revelaţiei tot mai apropiate/iminente şi luminate a Unicei Perspective Divine, ATOTDOMINANTE ÎNTRU DEMIURGIE, în opera silvestriană).

Nu poate mira, ci doar are darul să aducă lucrurile/lucrările şi trăirea sa în matca normalităţii şi Adevărului, faptul că este şi fondator al Asociaţiei Scriitorilor Creştini din România (2005). Distins, în anul 2004, cu „La Croix de Saint Antoine du Desert“, marea distincţie a Bisericii Copto-Ortodoxe din Alexandria (Egipt) şi cu titlul de „accademico“, la Centrul Cultural Copto-Ortodox din Veneţia (Italia). Doctor of Divinity“ (D.D.), la Institutul Sf. Efrem, din Puerto Rico.

Cu o generozitate fără precedent, în istoria contemporană a culturii româneşti, Artur Silvestri a stimulat, sprijinit şi editat opere individuale, dar, mai ales, colective – prin care Gândirea Românească actuală să-şi iasă din şabloane diverse (de tip politic, economic etc.) – şi, mai ales, să iasă din instinctul de promovare „valorică” pe bază de „gaşcă”…!!! – şi să-şi reveleze sieşi câtă complexitate, câtă forţă vizionară, câtă sete de moralitate culturală şi ontică şi, mai ales, câtă autentică viaţă de Duh are Gândirea Eternă a Neamului nostru: „Danie”, „Loc” şi „Bună-Voire”, Cuvinte pentru urmaşi (vol I-II), Al Cincilea Patriarh, Mărturisirea de credinţă literară (vol. I-II) etc.

Este un bun creştin, autentic creştin al Căii Drepte/Ortodoxiei – bântuit de-o sete nestinsă pentru originaritate, pentru descoperirea Izvorului Adevărului Hristic, Unic şi de Neclintit, despre Neamul Său, Ales Neam al Lui Dumnezeu: este iniţiator, alături de Mitropolitul Nestor Vornicescu, al dezbaterii privind epoca literară proto-română; este unul dintre primii adepţi ai ideii literare, denumite „protocronism“, precum şi continuator al celei istorice, numită, cu demnitatea ştiinţifică de rigoare, “tracologie” (mergând pe linia deschisă de N. Densuşianu – bunul şi apropiatul prieten al lui Mihai Eminescu… – prin atât de pe nedrept hulita sa lucrare Dacia preistorică – şi continuată, poate cu mai multe şi bine structurate argumente ştiinţifice, de Vasile Pârvan, Vasile Lovinescu… – dar, azi, şi de Napoleon Săvescu, Adrian Bucurescu, Paul Lazăr-Tonciulescu sau Viorica Enăchiuc – întru demontarea vechii minciuni a “romanizării/romanităţii poporului român”, minciună cu aparenţe, cândva, bonome, sau, cel puţin, utile rezistenţei, în istorie, a Neamului Românesc – şi demonstrarea fenomenului invers, mult mai credibil şi în logica ultimelor cercetări, acela al “dacizării Romei”!!![2]), pe care Artur Silvestri o sprijină strălucit şi o ilustrează, extrem de laborios, până astăzi.

***

Avem pe masă, răsfirate, zeci de cărţi, cu semnătura magică a lui Artur Silvestri. Toate ne sunt dragi – dar cea mai dragă ne este, parcă (şi avem la cunoştinţă că şi autorul are, pentru ea, osebită slăbiciune…), ARHETIPUL “CĂLUGĂRILOR SCIŢI”- eseuri despre”Bizanţul paralel”, Carpathia Press, Buc., 2005 (“Studiile ce am adunat în această culegere sunt inedite în limba română, deşi au o vechime de aproape 20 de ani”). Dar, fireşte, cărţile lui Artur Silvestri îşi răspund una alteia, se completează una pe alta, ideatico-spiritual, ca-ntr-o uriaşă, imperială simfonie a Duhului Uman Cercetător/Ispititor întru Lume. Întru împlinirea sintagmei-titlu silvestrian: Memoria ca un concert baroc (Ed. Carpathia Press, 2004-2005, vol. I-III).

Obsesiile (de esenţă manolică, re-născătoare, întru “Reconquistă” de Duh Mistic-Naţional!) ale cărturarului erudit şi atoateispititor (în bunul sens noician…) sunt, în mare, două:

1-originismul – şi

2-dinamismul perfect, continuu şi secret/mistic, teleologic, al realizării spirituale a oricărui Neam-cu-Misiune Divină – dar, în speţă, a celui ROMÂNESC.

..................................................................................................................

Artur Silvestri este primul şi, credem, singurul filosof al culturii care, ţinând cont de faptul că orice cultură există prin Duhul Uman Creştin (cel al Învierii!), concepe cultura într-un fertil mod „animist” şi organicist: cultura unui Neam are dinamica ei vitală specifică, are o viaţă cu naştere, revelaţii/cunoaşteri/re-cunoaşteri de sine, reluări de cicluri/HORALE (iar nu „îmbătrâniri” definitive !) – potrivite la „viteza” de reacţie şi trăire a Umanităţii ei Culturale. De fapt, există un Organism European Creştin-Cultural (după cum, probabil, un Organism Terestru Cultural…), cu organe care se trezesc la viaţă într-un ritm propriu, dictat de o transcendenţă relativ mistică (de fapt, parţial dez-văluită prin efervescenţa vitală a „autorilor-personae”).

…………………………………………………………………………………………………………

Artur Silvestri este printre foarte puţinii care spun ce ştiu şi ştiu ce spun, despre dinamica timpului istoric, întru plinirea teleologiei divine, întru Logos-ul Românesc. Printre tare puţinii care chiar nu cred în „tăcerea de o mie de ani a românilor”:

……………………………………………………………………………………………..

Românismul a fost şi este, mereu, o înaltă linie spirituală trasată, într-un paralelism al MARTIRIULUI – faţă de Bizanţul Imperial (e drept, nobilitatea noastră de Duh şi de Sânge se trage dublu, din moştenirea CERULUI şi din moştenirea ÎMPĂRĂŢIEI TERESTRE a Bizanţului – dar românitatea ştie s-o transcendă, DESĂVÂRŞIT ORTODOX, şi pe cea de-a doua…).

…………………………………………………………………………………………………

Cu alte cuvinte, opinia noastră este că doar prin rezistenţa întru MEMORIE/RECONQUISTĂ A SINELUI ÎNTRU SINEA DIVINĂ (noiciană), rezistenţa de maximă virilitate de Duh, de maximă deschidere vizionară, a unor iniţiaţi întru Tradiţia Românească (Tradiţie însemnând sublima sinteză între Originaritate şi Continuitate), se va mai putea păstra şi vorbi, peste ani şi veacuri, încă, despre un Neam al Românilor…Altfel (date fiind furibundele izbituri berbeceşti actuale, în inima Fiinţei/Identităţii/Regăsirii Noastre de Sine, izbituri cauzate de extrem proliferantele forţe dezlănţuite ale Duşmanului Cosmic – …dar, din păcate, cauza satanică fiind hrănită şi de slăbiciunile Duhului nostru, din ce în ce mai puţin concentrat şi atent paznic, la acea ladă de zestre sfântă a Tradiţiei Divine, de care ladă mistică, la Judecata Sublimă, va fi responsabil…), dacă şi aşa extrem de rarii vasilelovineşti ori artursilvestri ai Neamului Românilor se vor rări şi mai mult, până la dispariţie – Neamul Metafizic al Românilor va pleca după ei, în Tărâmul cel Mistic…În Kogaionul Celest!…Şi istoria Daoilor nu se va sfârşi, desigur… – dar ea se va (trans)muta! – dinspre vizibilitatea cea jalnică, spre Gloria Tainică şi Trainică…Iar cei care au apărat, „aici”, prin pana şi zugrăveala lor de Cuvânt – Logos-ul Neamului – „acolo”, în invizibilul triumfător, vor re-deveni, din simpli oameni, Arheii cei Luminoşi, Protectorii Paradisului, Arhanghelii Dumnezeului Unic.

…A fi enciclopedist, în cazul lui Artur Silvestri, înseamnă a tenta, prin Logos, asemănarea cu Arhanghelii. Mai precis, a comunica optim cu Arhanghelul Neamului Metafizic al Românilor.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ, Adjud, Vrancea


[1] Scriitor român, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, editor, fondator al consultanţei imobiliare în România, întemeietor de organizaţii culturale şi cetăţeneşti, Artur Silvestri este o personalitate cu activitate enciclopedică. Născut în 1953, într-o familie de negustori aromâni (din partea mamei) şi de boieri olteni (din familia lui Iancu Jianu), din partea tatălui. Strănepot al Mitropolitului Tit Simedrea, ultimul mitropolit al Bucovinei(1945), izgonit din Scaunul Mitropolitan, de invazia rusă. Studii filologice la Bucureşti (1972-1976); specializare în arheologie(Italia) şi istoria culturii (Sorbona- 1979).

[2] -„Imperiul Roman va avea totuşi 42 de împăraţi traco-daci! Începând cu Traian, când s-a înregistrat maxima sa extindere…Constantin cel Mare (306-337) s-a născut la Naissus/Niş, era trac şi e considerat părintele creştinismului.” (cf. Alexandru Doboş, Dacia contra Antihrist, Ed. Obiectiv, Craiova, 2008 – vol. III, p. 4).

Noi socotim că aşa-zisa „cucerire” a Daciei, de către Traian, n-a fost decât operaţiunea alchimică, prin care romanii (ajunşi, în primul secol de după Hristos, la maxima decadenţă spirituală) au fost re-întorşi la originile lor paradisiaco-dacice (Grădina Maicii Domnului/Akes Samenos=Grădina/ Sămânţa Magică/ Grădina Hesperidelor) – prin acest act magico-ritualic (temporar tămăduitor de moarte spirituală!), Imperiul Roman rezistând, în istorie, până la 1453…

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Adrian Botez: „Artur Silvestri – o personalitate enciclopedică în România contemporană“ (fragmente)

Cezarina Adamescu: „O carte ziditoare de catedrale în suflete“

cezarina-adamescu-9Dr. ARTUR SILVESTRI: „Modelul Omului Mare“, Zece Convorbiri de amurg cu Antonie Plămădeală. Douăzeci şi opt de scrisori de altădată, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008

-fragmente-

Când am primit în dar, de Sărbătoarea Sfintei Înălţări a Domnului nostru Iisus Hristos cartea Modelul Omului Mare“, subintitulată frumos: Zece Convorbiri de amurg cu Antonie Plămădeală“, urmate de Douăzeci şi opt de scrisori de altădată“, carte a distinsului cărturar român Dr. Artur Silvestri, apărută la Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008, nu mi-am putut imagina emoţia intensă şi copleşitoare ce o voi încerca la citirea ei, deşi titlul era promiţător. Adevărul e că, o dată „răsfoită“, încă de la primele pagini te subjugă şi greu o mai laşi, – pe orice suport s-ar afla, – de sub ochi sau din mână. De aici şi imboldul – de nerezistat – de a-mi consemna impresiile.

Orice „întâlnire“ cu o carte memorabilă – înseamnă un eveniment fericit, o întâlnire crucială care ţi-ar putea schimba chiar, părerile, viaţa, conduita, într-un anume fel. Cartea operează mutaţii în conştiinţe, mai ales dacă e vorba de ceva veridic, de viaţa unui om, de conjunctura în care a trăit, de legăturile cu alţi oameni de seamă, ori cele dintre generaţii. Cum ar fi putut influenţa, mă întreb, o asemenea „întâlnire crucială“ viaţa mea de atunci sau de acum! Iată un motiv de meditaţie foarte solid. Şi totuşi, parcurgând rândurile, mărturiile, uneori zguduitoare, ale unei vieţi de excepţie, nu poţi rămâne nesimţitor, ori să te prefaci a nu înţelege adâncul sens pe care l-a dat acest înalt ierarh vieţii spirituale, în întreaga ei elevaţie spre Divin. Un travaliu destul de migălos de a recompune şi a reconstitui un bagaj epistolar preţios, pierdut în parte şi recuperat de la Biblioteca Mânăstirii Sâmbăta de Sus, căpătând forma dialogului, a colocviilor între oameni, parcă din alte vremuri, deşi contemporanii noştri, care îşi scriau, ca şi cărturarii din vremea Renaşterii.

Cu „emoţie îngânduratăautorul cărţii reînvie clipele când recitea frazele „încrezătoare de atunci.

Cu toate acestea, raţiunea secretă ce l-a îndemnat pe autor la alcătuirea prestigiosului volum memorialistic are o semnificaţie adâncă, fiindcă înlătură mitologia justiţiei postume“. Şi ar mai fi un argument forte, acela de a ne păzi fapta bună de lipsa de memorie şi de nepăsare şi nechibzuinţă.“

Tot în Prefaţa la această lucrare, dr. Artur Silvestri – dă mărturie despre faptul că aceasta este o carte poruncită, care s-a făcut când trebuia şi pentru cine trebuia“ şi desconspiră şi scopul cărţii : „De fapt, gestul însuşi de a propune modele în epoci când nu modelul social pozitiv ci moda sterilă, când nu construcţia ci iluzia şi nu „păstorul“ ci „amăgitorul“ – par să triumfe şi sunt vehiculate ca soluţii, era în sine, fapt eretic şi demonstraţie făţişă ca şi un refuz net de a ne retrage în sub-istorie părăsind teritoriile unde noi suntem legitimi şi nu ocupantul neisprăvit ce ne îndeamnă să trăim iarăşi cu privirea în pământ“, având ca efect, după cum mărturiseşte autorul, „nu un portret eseistic ori un bilanţ provizoriu de operă în desfăşurare“ – ci, o restituire necesară, nu doar pentru teologie ori pentru Biserica Ortodoxă Română – dar pentru cultură în general şi cea românească, în chip deosebit, întrucât Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost un om de înaltă erudiţie şi spiritualitate universală, deschis către modelele celorlalte culturi şi confesiuni. Şi concluzia, formulată de dr. Artur Silvestri, în acest caz fericit, vine de la sine, oferind şi motivaţia conceperii volumului: „Astăzi, când noi începem cu mirare să redeschidem ochii către ceea ce suntem şi către ceea ce am făcut, nu ne mai rămâne decât să aflăm că viitorul demn stă în mâinile noastre, acolo unde l-a aşezat Dumnezeu.“

Pornind de la această motivaţie înaltă, dată în 31 mai 2008 – de Sfinţii Mucenici Ernie, Eusebie şi Haralamabie – Dr. Artur Silvestri îşi începe „saga“ spirituală cu acele inedite şi deosebit de fructuoase Convorbiri de amurg“.

…………………………………………………………………………………………………………….

Volumul, beneficiind şi de o postfaţă pe măsură, scrisă de distinsa acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu titlul: Învelişul, voit astfel, al păstrătorului de taină“, în care marea Doamnă a Culturii româneşti, îl numeşte pe mitropolit vas ales“, „purtat în misiunea Sa de mâna Providenţei“.

………………………………………………………………………………………………………………

„Cartea despre Mitropolitul Antonie Plămădeală – încheie Zoe Dumitrescu-Buşulenga, comunicând realizările Sale aproape incredibile în utilitatea şi frumuseţea lor, capătă, prin modul în care Artur Silvestri a construit-o, o aură de taină, ca multe altele din cărţile lui. „Convorbirile de amurg“ şi cele 28 de Scrisori de altădată constituie substanţa propriu-zisă a tabloului, fixând trăsăturile portretului de om excepţional. Dar incadramentul pe care autorul l-a dat, de la „Discurs împotriva uitării“ şi „Două povestiri enigmatice“ la început, până la „Sfârşit, şi lui Dumnezeu laudă“, ca încheiere, ne înalţă parcă într-o altă ordine, aceea a miraculosului, a harului.

Cu o eleganţă melancolică, el mărturiseşte înaltul scop al cărţii, tâlcul adânc ce i s-a revelat şi pe care ni-l comunică, emoţionându-ne. Puterea delicată cu care mânuieşte Cuvântul, cules de pe pajiştile, infinit colorate şi cu parfumuri inefabile pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne spune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contingent.

S-au întâlnit în cartea aceasta doi „trimişi“ de Sus ca să ne scoată din întunericul primejdioasei uitări. Şi tot ceea ce face Artur Silvestri (şi face enorm, ca şi Omul cel Mare); zideşte (în sensul dat de Apostolul Pavel cuvântului).

Aceasta este, poate taina care înconjoară şi „Memoria ca un concert baroc“ – spune în încheiere doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga în 2004.

Şi, adăugăm noi, cu reverenţa cuvenită, deşi n-ar mai fi loc de nici o adăugire – după aceste profunde cuvinte – o carte care-ţi conferă linişte şi un spor de bunătate şi cuviincioşie faţă de temeiurile solide ale credinţei.

Un dar sublim care te înalţă ca pe aripi de heruvimi şi te face să priveşti altfel lucrurile şi oamenii.

Un Dar de Înălţarea Domnului. Un dar spre înălţare spirituală. Cu deosebită semnificaţie de gând şi Cuvânt. Care-ţi aşează sufletul, în preajma îngerilor. O carte care te împlineşte efectiv şi afectiv, hrănindu-te cu pâinea şi apa, ca ţâşnită din stânca abia atinsă cu toiagul sfinţeniei.

O carte care aşează lucrurile bune în matricea lor de spiritualitate, în pofida omului prea repede uitător“.

Care te învăluie ca o aură, într-un aer de sfinţenie şi te molipseşte de starea de înger. Aceasta este cartea Domnului Artur Silvestri, Modelul Omului Mare“, despre personalitatea covârşitoare a Mitropolitului Antonie Plămădeală, de fericită aducere aminte.
CEZARINA ADAMESCU , Galaţi, România

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Cezarina Adamescu: „O carte ziditoare de catedrale în suflete“

Aurel Anghel : „Sentimentul misiunii“

aurel-anghelComentariu la un interviu cu profesorul Artur Silvestri

-fragmente-

Locuiesc în cartea Domnului Artur Silvestri ca printre rafturile bibliotecii cu două rânduri de cărţi în care s-a aflat, foarte tânăr fiind in Italia.

Un parfum ce-mi este cunoscut mă răscoleşte adânc. E mirosul pe care-l simţi citind conjuncturala evocare, e ceva tainic ce m-a ţinut în biblioteci în vremea studenţiei , la o facultate unde mi se dăduse (credeau ei)anatema de tocilar.

Mirosul de bibliotecă are ceva uluitor.Nu-l voi uita niciodată, ori dacă l-aş fi uitat, interviul Elvirei Irşai cu profesorul Artur Silvestri mi l-a adus în cea mai proaspătă stare.

Profesorul Artur Silvestri are harul evocării în câteva tuşe a unor oameni din timpul ceţos al copilăriei, luminat cu câte o rază ca în tablourile lui Rembrand. Chipurile”boieroaicelelor misterioase”, al bunicii, al acelei lumi creionate, au în mintea mea transfigurarea celebrelor personaje din Scrinul Negru.

Este în oralitatea acestui interviu o mare speranţă că într-o bună zi vom avea în mână un roman care să ne ţină cu sufletul la gură, o carte care să transfigureze artistic aceste excelente evocări care m-au emoţionat.

Poate chiar avem o asemenea carte prin dosarele de care vorbeşte autorul. La cât de mult aleargă în atâtea direcţii, la cât de mult scormoneşte în trecutul sau, aşteptăm acest soroc pentru acele scrieri aflate la dospit şi la înmulţit.

Mă bucur să mă apropii de lucrarea necunoscută mie până nu demult al acestui mare cărturar. Chiar mă întreb, ce se întâmplă, sau ce se va mai întâmpla să ma pot ţine aproape de domnul profesor?

Am avut toată viaţa o nevoie acută de modele şi Bunul Dumnezeu mi le-a dat.

Este altfel spus o coincidenţă. Domnul profesor se întoarce într-un trecut binecuvântat de Dumnezeu cu mari cărturari ai neamului, eu mă recunosc in ipostaza de protocronist prin impactul cu oameni simpli, cu misterul vieţii dintr-o câmpie care la prima vedere nu oferă nimic. Aceşti ţărani din care mă trag vin direct sau nu sunt decât o za desprinsă de nicăieri? Ei sunt urmaşi ai unor zeci şi sute de generaţii. Ei sunt de acolo sau au venit acolo, cum ştiu sigur din mărginimea Sibiului, oieri, vin din munţii Cibinului. Strămoşii profesorului vin din Munţii Pindului, suntem rodul unor migraţii, dar într-un spaţiu uriaş care a fost al strămoşilor noştri şi pe care nu dorim să-l revendicăm teritorial, ci ca spaţiu istoric şi cultural, ca spaţiu al sufletului de care avem nevoie noi şi cei ce vor urma.

Iată de ce, am citit şi din nou am avut un imbold puternic de a scrie imediat despre cele aflate într-un interviu de câteva pagini care are în concepţia mea dimensiunea unei cărţi mari, deja conturată şi care se va scrie, sau chiar este scrisă şi încă nu am ajuns la ea.

Staţionez temporar într-o bibliotecă ce cuprinde câteva cărţi primite zilele trecute de la domnul Artur Silvestri. Aşa cum am promis voi citi şi voi scrie cu rugămintea de a fi atenţionat atunci când alunecările mele devin derapaje de neiertat.

Citez:”Nu cartea care-ţi poartă semnătura e importantă, ci amprenta ce se lasă, spiritul acţiunii morale şi intelectuale, modelul sau exemplul, ”urma”ce ar trebui continuată.”Iată cuvinte dintr-un interviu-axiomă, cu idei forţă:”România va trebui să rămână o societate agregată-nu trăieşte în istorie decât prin idei-forţă ce stăruiesc”

Iată ce-l defineşte pe profesorul Artur Silvestru:

-Ce credeţi că vă defineşte ca om?

-Sentimentul misiunii.

AUREL ANGHEL, Buzău, România

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Aurel Anghel : „Sentimentul misiunii“

Elena Buică: „Cutezanţa noului: literatura imobiliarului“

elena_buicaLa prima întâlnire cu scrierile semnate Artur Silvestri despre imobiliare „Loc şi persoană – Eseuri despre geografia tainică“ apărut în anul 2008, m-am oprit un moment ca să iau distanţa cuvenită ca atunci când vrei să vezi un tablou cu atenţia sporită. Am pipăit cu ochii minţii prin conţinutul cărţii şi mă temeam că subiectul nu mi-ar putea oferi prea multă „poezie“. Dar pentru că aveam în minte cunoştinţa despre valoarea omului de cultură care şi-a pus semnătura, mi-am zis că aici trebuie să fie ceva ce nu poate încăpea în calapoadele cunoscute şi ca atare, voi întâlni cutezanţa noului. Din prima pagină am despris că asemenea gânduri au mai dat târcoale şi ălora, aşa după cum mărturiseşte autorul în capitolul introductiv intitulat: „Scurt eseu despre vorbirea „în două limbi“. Autorul ne dezvăluie: „Ani de-a rândul mulţi dintre cei care mă cunoşteau – dar care aparţineau „lumii literare“ priveau cu oarecare compasiune scrierile mele „din viaţa de afaceri“ pe care, fără măcar să le răsfoiască, le socoteau a fi ca un fel de „rătăcire“ într-o pădure obscură unde domnesc Banii şi principiile necurate. Era ca un fel de înţelegere a unei drame intelectuale trăite de un „fârtate“ de-al lor care a trebuit să îşi denatureze talentul ce i-l dăduse Dumnezeu spre a-şi câştiga pâinea într-un fel convenabil în zilele noastre atât de nesigure şi de răscolite în rădăcini. Iar mai departe: … „un intelectual respectabil îmi dădea a înţelege că, în loc să mă ocup de „mari sinteze culturale“, unde aş fi putut să dau cărţi importante, am ales să mă ocup cu „imobiliarul“. Chiar în maniera de a pronunţa acest cuvânt – care ar fi însemnat „înţelegerea cu „Viţelul de Aur“ – arată o anumită rezervă dacă nu chiar o mică intonaţie conţinând dispreţ“.

După terminarea lecturii, i-am trimis autorului următoarele însemnări:

Am bănuiala că persoanele care au văzut în scrierile semnate Artur Silvestri despre „imobiliar“ drept o scădere a exigenţelor literare s-au grăbit să îşi spună părerea fără să citească măcar cu minimum de atenţie. Se poate să fi trecut aşa de uşor peste o idee fundamentală a scrisului? Nu despre ce scrii este important, ci ceea ce spui şi cum spui. Poţi să scrii despre un ac cât se poate de mic, dar ceea ce spui să te plimbe într-un univers uriaş. Poţi să îţi alegi un subiect despre care s-au scris mii şi mii de tomuri, subiect „tocit“ prin folosinţă, cum este iubirea, să zicem, şi despre care crezi că s-a spus totul, dar ce spui şi cum spui să fie o răscolitoare lectură ce te poate urmări zile în şir.

Când am făcut primele lecturi pe această temă, am avut impresia că mă aflu în faţa unei noutăţi revelatoare…

Ce face autorul Artur Silvestri este să aştearnă în scris, cu remarcabil talent, astfel de comentarii, nu numai despre case, ci şi despre locuri şi oameni care formează un tot. Îmbină informaţia, cu esteticul, cu istoria, cu obiceiurile şi tradiţiile, cu elemente de psihologie, filosofie, folclor, literatură scrisă, sau despre ocupaţia oamenilor etc. toate într-un limbaj al scriitorului cu o cultură întinsă pe arii largi şi cu creionul exersat.

Frumuseţea acestor scrieri îşi are izvorul, tocmai în ceea ce unele persoane nu au observat: un nou mod de a vorbi despre case, ceea ce-i conferă modernitate şi originalitate, împletindu-le cu elementele de largă cultură, îmbrăcate într-o aleasă exprimare.

Am continuat însemnările despre acest gen de scrieri după ce am făcut şi lectura următorului volum apărut: „Opera non grata. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi neo-migratori“, 2008“.

Şi această carte mi-a făcut o mare plăcere, pentru că autorul, „nedisciplinatul intelectual“, prin scrierile sale „scoase din contingent“, a creat o nouă specie literară, care se pare, îi derutează pe unii cititori nedeprinşi cu acceptarea prea lesne a noutăţilor. Pe bună dreptate, autorul notează: „Acolo unde mulţi văd numai pricepere în a descrie în imediat şi în pragmatic există şi un strat care atârnă greu şi este cultivat cu stăruinţă, înălţând materia din contingent“.

Cu atât mai mult sunt de apreciat aceste scrieri, cu cât ele constituie un adevarat pionerat în acest domeniu. Din ele desprindem „sforţarea de a pune „ceva“ acolo unde nu se află decât superficialitate gălăgioasă, calcule din spatele uşilor închise … spirit balcanic de învârteală şi profit fără efort“.

Satisfacţia lecturii îşi are izvoarele şi în „spectacol intelectual, formula memorabilă, aptitudinea de a face din materii prea de tot pestriţe şi cu aparenţa de necompatibil, literatura“. Eu aş mai adăuga: este o literatură de profundă meditaţie, căci lumea clădirilor este „o lume palpitantă, ce pasionează ca şi un roman prin desfăşurările ei de necrezut“. Sunt eseuri care vorbesc despre societatea românească într-un limbaj şlefuit de aleasă cultură, dar coborând în înţelesurile mai adânci ale faptelor de viaţă, adevărata filosofie şi psihologie socială, prognoze istorice, sociologie culturală, o frescă a societăţii româneşti. Nu de puţine ori glasul se ridică acuzator împotriva celor care sluţesc Bucureştiul pentru mulţi, mulţi ani înainte şi locuitorii lui vor fi nevoiţi să trăiască apăsaţi de „realitatea ororilor care nu se mai modifică“, dar şi pentru că în România „s-au furat şi ouăle de sub găină“ sau împotriva celora care „şi-au creat onorabilitatea prin hoţie“.

Valoarea scrierilor este subliniată şi de „furii“ care „vizitează pe întuneric“ aceste scrieri şi apoi pleacă cu părţi substanţiale din ele, uitând să spună cui aparţin.

Eu am certitudinea că aceste scrieri vor lăsa o „dâră mai adâncă în ţărâna întotdeauna umedă a istoriei care nu ascultă de nimic“.

ELENA BUICĂ – Toronto, Canada

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Elena Buică: „Cutezanţa noului: literatura imobiliarului“

Nicolae Rotaru: „Exerciţiu de admiraţie“

nicolae-rotaruDespre Artur Silvestri am aflat în anii ’70, când veneam la Universitatea din Bucureşti să mă întâlnesc cu viitoarea soţie, studentă la Litere, şi să audiez cursurile profesorului Al.Piru. Era un fel de vedetă, recunoscut şi de dascăli şi de colegi.

Pe Artur Silvestri l-am cunoscut în anii ’80, când uceniceam la gazeta „În slujba patriei“ şi, atunci când făceam parte din echipa de serviciu ca minte limpede, mergeam la redacţia revistei „Luceafărul“ aflată lângă încăperea unde trudeam pentru clădirea hebdomadarului Internelor. Era, la fel, o personalitate puternică, un critic de temut, o autoritate intelectuală.

Cu Artur Silvestri m-am împrietenit în anii ’90, când i-am cerut colaborări pentru revista „Pentru Patrie“, a cărei conducere o preluasem de la alt amic al său, scriitorul Olimpian Ungherea. Era, mai abitir, o notorietate, o voce, dar şi un renăscut, fiindcă schimbarea de macaz din decembrie 1989 a dus şi la exchange-ul său, mai ales în a-şi etala opţiunile şi convingerile de creator creştin, de drept măritor al divinităţii şi slujitorilor altarelor, ca vrednic urmaş de ierarh.

De la Artur am învăţat exerciţiul modestiei şi admiraţiei. De la el şi de la Mariana Brăescu, pe care am cunoscut-o tot într-o împrejurare literară la redacţia „Scânteii tineretului“, fiindcă devenirea acestui cuplu discret, dar faimos a decurs sub auspicii culturale, de făurire a unui brand românesc, de valorificare a patrimoniului naţional.

Între timp, personalitatea lui Artur a fost augmentată şi recunoscută internaţional, domeniul de expertiză s-a lărgit, el însuşi devenind magistru cu interesante specializări şi prestaţii.

Împreună cu „Doamna Casa Lux“, a dezvoltat un bussines al publicisticii şi consultingului patrimonial, chipul de druid şi charisma de eremit fiind doar o iluzie, un fel de captatio benevolentiae perpetuă, fiindcă arta oratoriei, acumulările culturale, convingerile de patriot echidistant politic îl pun în lumină ca pe un maestru al vocaţiei paideutice, al exerciţiului retoricii şi al harului creator.

Puterea de muncă şi proiectele incredibile de care s-a învrednicit îl aşază pe un soclu de demnitate şi respect incontestabile. Cărţile sale, din varii domenii, mai ales inspirate de filonul creştin al spiritului naţional, racordurile cu oameni de valoare din exilul românesc, travaliul pentru a face funcţional un angrenaj electronic de creaţie vizibil, cu ajutorul minunii internet, peste tot, modul prietenesc de a relaţiona, exigenţa protocolului comunicării sunt repere ce conturează o personalitate plurală şi profundă, care revelă un om de mare largheţe sufletească şi constant ataşament la Idee.

Cred în forţa şi talentul lui, mă bucură izbânzile sale, mă onorează dovezile lui de prieteşug şi admir cu sufletul tumultul său de vreri şi împliniri, încrezător în steaua sa şi în putinţa de a depăşi orice oprelişti şi încercări din afara firii.

Col.(r) ing. prof. univ. dr. NICOLAE ROTARU

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Nicolae Rotaru: „Exerciţiu de admiraţie“

Daniel Dragomirescu: „Artur Silvestri ne-a arătat Calea Damascului“

daniel-dragomirescuÎn urmă cu ceva vreme, nici multă dar nici puţină (căci şi o zi poate părea câteodată lungă cât un veac, iar un veac o zi puţin mai lungă), la sfârşitul unei ierni care ne ţinea încă sub troiene, deşi în calendare sosise primăvara, s-a întâmplat ca paşii destinului să ne aducă în preajma unui om pe care acelaşi destin – sau karmă cosmică – l-a hărăzit să poarte, în această epocă marcată de atâtea dramatice sfâşieri propagate la scară planetară, vestmintele austere ale călătorului pornit pe calea Damascului şi un nume de sfânt din vremurile când creştinătatea din Răsărit şi din Apus se închina în acelaşi fel sub acoperişul bisericii lui Hristos, dar şi prenumele unui rege de legendă din vechiul Albion.

Întâlnirea noastră cu Artur Silvestri s-a petrecut pe tărâmul luminos al slujirii Cuvântului şi sub cerul înstelat al plaiurilor mioritice, cu grijă şi afecţiune pentru florile dalbe ale spiritului şi ale cugetului românesc. Mijlocitor ne-a fost un prieten drag care, trăind de-o viaţă într-un mare oraş din patria lui Goethe, n-a încetat niciodată să fie legat prin toate fibrele sufletului de ţara de baştină şi să-şi poarte inima învestmântată în portul strămoşilor săi de pe plaiurile transilvane. Ne dădeam silinţa, cu modestia cuvenită unor fraţi benedictini, să punem pe cât ne sta în putinţă în valoare acel „genius loci“ într-o parte de ţară de unde s-au ridicat în trecut vrednici cărturari şi apostoli ai neamului, şi unde izvoarele curate ale duhului românesc încă îşi mai picură nectarul, făcând să vadă lumina tiparului o foaie pentru minte, inimă şi literatură, născută ca din întâmplare la ceas aniversar, în ziua de naştere a Luceafărului. „Adevărul Literar din Vaslui” s-a bucurat, la apariţia sa şi după aceea, de o primire binevoitoare din partea confraţilor de breaslă, mai de aproape ori mai de departe, dar nimeni n-a preţuit lucrarea noastră întru Cuvânt cu mai multă cordialitate şi cu mai caldă prietenie decât a făcut-o Domnia sa. După ce şi-a petrecut o întreagă noapte ca să citească, cu mintea şi mai ales cu sufletul, foaia noastră de pe meleaguri moldave, în care adunasem laolaltă ceva izvodiri de grai şi de simţire strămoşească, s-a aşternut cu entuziasmul unui june de douăzeci de ani să ne scrie o lungă şi emoţionantă epistolă, în care îşi mărturisea bucuria pe care fără să ştim i-o oferisem, şi sprijinul său de suflet pentru lucrarea ce începuserăm. Poate că, dacă nu ar fi fost acea încurajare şi acea susţinere morală venite la ceasul potrivit, „Adevărul Literar din Vaslui” s-ar fi stins, ca o stea căzătoare, cu mult mai devreme, fără să lase nici o dâră luminoasă în urma sa. Aşa, am găsit temei şi tărie de a continua atât de mult cât a fost posibil, cu mijloacele noastre benedictine, şi ceva, în urmă, tot s-a ales.

Artur Silvestri, prieten bun care ne-ai descoperit şi nouă calea Damascului, îţi mulţumim.

DANIEL DRAGOMIRESCU

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Daniel Dragomirescu: „Artur Silvestri ne-a arătat Calea Damascului“

Const. Miu: „Artur Silvestri, intelectualul renascentist“

constantin-miu-1

Personalitatea polivalentă a lui Artur Silvestri (scriitor, istoric al civilizaţiilor – adeptul conceptului de „cultură enigmatică”, promotor al unor proiecte culturale în spiritul Tradiţiei şi al Autohtonismului, preşedinte al ARP, investitor în domeniul imobiliar) ne face să credem că acesta ar putea fi el însuşi încadrat unui „tipar” de intelectuali privilegiaţi spiritual – Modelul Omului Mare –, concept propus în cartea sa despre Mitropolitul Antonie Plămădeală.

Cine are răbdarea să parcurgă CV-ul lui Artur Silvestri (lista domeniilor de activitate, a studiilor, ca şi a cărţilor publicate este lungă!) îşi va spune că acesta ar trebui să încarneze intelectualul de formaţie renascentistă, la început de veac XXI.

În cele ce urmează, Va prezint fragmente din cronicile mele la patru dintre cărţile semnate de Artur Silvestri, în care am relevat genul de literatură enigmatică, aflată la graniţa eseului filosofic şi a memorialisticii, uneori cu vădite accente de ironie înţelegătoare.

1. Ştiinţa încifrării sacrului

În abordarea fragmentelor de epos criptic, „ce captează un mister natural nedesluşit”, aşa cum îşi consideră Artur Silvestri în Epilog (p. 52) textele ce alcătuiesc volumul Apocalypsis cum figures (Editura Carpathia Press, 2005) trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la inhabitarea sacrului în profan, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autorul posedă ştiinţa încifrării sacrului, fie de sorginte magică, fie fantastică, iar hierofaniile nu sunt relevate, ci – în maniera lui Blaga – sunt adâncite în mister, fiind învăluite de vraja nepătrunsului ascuns. Ca atare, graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „Ea se gândi că trăieşte ca într-o halucinaţie, dar nu voia să se mai trezească.” (Apocalypsis…, p. 16). În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „…grădina unde călcase, cu picioarele desculţe, prin rouă, îl aştepta acum pustie, îngheţată, însă el îşi aminti că acolo fusese fericit şi singur.” –

…………………………………………………………………………………………………………

2. Sub pecetea straniului

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.”

……………………………………………………………………………………………………………

Stările sufleteşti nedefinite sunt însoţite de o muzică lăuntrică. Numai un spirit elevat – aşa cum este scriitorul – protagonistul din Fugit nox – poate percepe o asemenea realitate: „Încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu, după o vreme, doar melodia lor legănată (…) Apoi, i se păru că începuse să le audă (…) nu reuşi să-şi dea seama de unde venea muzica aceea de flaute (…) Acum ajunsese să o asculte mai atent şi să o distingă în zumzetul sunetelor întâmplătoare ce veneau de pretutindeni. Părea că se adunaseră undeva flaute diferite…” (p. 11).

În Perpetuum mobile, pasajele descriptive plasează realul la marginea imaginarului, încât se conturează o lume stranie: „…în Golf, luna era plină, stranie (…) O priveau cum se apropie, fascinaţi de forma ei perfectă şi de mărimea ei neobişnuită de parcă distanţele s-ar fi apropiat, ori o altfel de realitate i-ar fi înconjurat deodată. Lumina însăşi începuse să capete o irizare stranie, mai bine zis, o concreteţe anumită şi o consistenţă inexplicabilă.” – s. n. – (Arătarea zeului, p. 14). Dincolo de impresia unui déjà vu, imaginile sunt în aşa fel înfăţişate, încât graniţa dintre imaginar şi real este estompată, unul glisând în celălalt, şi invers: „O mai văzuse şi altădată, această lumină (…) Poate odinioară, demult, într-un trecut care i se părea tot atât de imaginar ca şi vieţile anterioare, pe care, cândva, le va fi trăit (…) Undeva, la depărtare indefinită, străluceau luminile pâlpâitoare, ca nişte lumânări, ale unui sat ori ale unui oraş. Lumini să fi fost? Ori torţe? Ori lumânări? Şi ce adunare de oameni şi de case nevăzute, dar poate doar bănuită, să fi fost aceea?” (p. 14).

Dar nu numai imaginile, ci şi sunetele sunt stranii. Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea perpetuă, devine animat, venind parcă dintr-o realitate paralelă. Aşa se întâmplă în Semne de nisip: „Dar peste câteva fracţiuni de secundă – fără să-şi dea seama dacă începuse de mai demult sau poate revenise într-o cu totul altă realitate decât cea pe care o trăise ori poate o închipuise – auzi cum vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită, mişca toate acele mii de pălării de pânză…” – s. n. (p. 18).

În Cuvântul înainte la Perpetuum mobile, Artur Silvestri dezvăluie că epica acestui volum „arată o anumită percepţie a timpului” (p. 6). În cartea de care ne ocupăm, sunt detectabile două categorii temporale: una exterioară – târziul înserării, care face ca proporţiile să fie percepute deformat ( „…era târziu, începuse să se însereze. Poate soarele sângeriu, îndepărtat, alungind umbrele în aşa fel, încât totul părea să capete alte dimensiuni, să-l fi înşelat şi să-l fi făcut să-şi piardă sentimentul timpului care trece.” – Cuvinte din dicţionar, p. 23) şi alta interioară – ora misterioasă, când dominant devine straniul, indefinitul: „Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci.” (Fery-boat, p. 16). Datorită acestei categorii temporale, thanatosul este cel care se insinuează, imaginea (sau imaginarul închipuit ca realitate) convertindu-se într-una a eului asaltat de gândul morţii: „Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul, într-un triumf al morţii…” (p. 16).

3. Artur Silvestri- memorialist

Cartea lui Artur Silvestri – Memoria ca un concert baroc –, concepută în trei volume (I. Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri – 2004; II. Ofrandă aproape fără grai – 2004; III. Tablou imaginar de familie – 2005) publicate la Editura Carpathia Press, oferă cititorului, pe un ton nostalgic-evocator, câteva medalioane cultural-literare, precum şi succinte, dar concentrate „lecţii” de estetică medievală.

Momentele evocate sunt plasate parcă într-un illo tempore, autorul reglând lentila retinei, spre a face imaginea clară: „parcă vaăd şi acum, ca printr-o sticlă de fereastră, înceţoşată, cartea lui Paul Lahovary (…) Era o zi luminoasă (…) era vară. O vară pe care acum îmi este cu neputinţă s-o identific, dar era de mult (…) Din clipa de atunci nu mai reuşesc să disting decât o copertă ţinută de o mână ridicată spre mine, ca să mi-o arate…” (vol. I., Piano nobile, p. 16).

Sunt în volumele de care ne ocupăm acum pasaje, în care Artur Silvestri probează vocaţie de peisagist, descriptivismul la care nu de puţine ori recurge fiind încărcat de un lirism debordant: „…dacă am abandona drumul către poieni, urcând către vârful măgurii, am vedea deodată, privind pieziş către răsărit, nenumărate spinări de coline împânzite de livezi şi podgorii ce se întind până departe, în şiruri regulate, aproape de o rectitudine nepământenească. Bogăţia aceasta de basm pare a se ţine, la rândul ei, printr-un mister şi nu ar fi şocant a se vedea cete de îngeri ce cultivă noianul de pomet şi stropesc via ca să se însănătoşească.” (vol. II, Douăsprezece fântâni din munţi, p. 38). Finalul fragmentului aminteşte de volumul de versuri al lui V. Voiculescu, Poeme cu îngeri, unde mesagerii divini sunt înfăţişaţi la astfel de munci umane, ideea comunicată de poet şi care transpare şi din fragmentul semnat de Artur Silvestri fiind aceea a inhabitării sacrului în profan.

În alt loc – Stăpânul <<statului vegetal>> (p. 52), lirismul are la bază frumosul indicibil, care atribuie sacralitate locurilor: „De pretutindeni, se auzeau rumori diferite, arătând o viaţă ce fremăta, exprimându-se în forma unui zumzet de asfinţit, nefiresc de fapt, ce nu-mi puteam explica…” Pasajul acesta prefigurează ideea vechimii aproape ancestrale a Ţării de Sus: „În organizarea ideală de <<ţări>> străvechi ce par a fi lăsate la locul lor încă de pe vremea Facerii, Putna s-ar fi aşezat în chiar mijlocul Ţării de Sus, reprezentând ceva mai mult decât Templul ori Totemul, un <<ceva>> ce s-ar fi confundat aici, într-o înţelegere de populaţie contemporană cu Cucuteni, cu însuşi Centrul Lumii.” (p. 53).

Găsim în cartea de faţă şi câteva portrete literare, unul dintre acestea fiind cel al lui Leon Negruzzi. Când îl vede prima dată de descendentul unuia dintre fondatorii Junimii, autorul are senzaţia stranie a revederii unui personaj d’autrefois: „Mi-a deschis un domn elegant şi prietenos, a cărui vedere m-a lăsat înmărmurit. Aducea atât de mult cu ţinuta, faciesul, de fapt cu aerul Negruzzeştilor din Tabloul <<Junimii>>, încât mi s-a părut o clipă că timpul se întorsese din curgerea lui neştiutoare şi că trăiesc un episod de magie.” – s.n. (vol. I., Cufărul cu comori, p. 46). Prin adjoncţie, portretul se întregeşte, ca într-un puzzle, cu alte aspecte, care vizează mai cu seamă caracterul „personajului”: „În totul, se purta ca un boier de altădată,a vând nu doar o anumită atitudine senină ce însemna prea puţină preocupare faţă de imediatul mărunt şi gregar, ci şi o generozitate, ce aveam să aflu într-un mod cu totul neaşteptat.” (p. 47).

În volumul al II-lea al cărţii de memorialistică semnate de Artur Silvestri, reţine atenţia efigiile a trei prelaţi: „Prea Sfinţitul de la Iaşi (…) un fel de Gospodar al Moldovei, păzind rânduiala, gospodăria şi viaţa zilnică a sufletelor ce păstorea” (p. 12) – e vorba de Pimen, actualul Arhiepiscop al Sucevei; Episcopul Epifanie al Romanului, care trece drept „modelul perpetuu ce a întărit şi pe alţii în credinţă că meritul există când fapta există şi aceasta este, la drept vorbind, de ajuns, spre a se îndeplini misiunea ce ni s-a dat.” (p. 14). Pe Episcopul Gherasim Putneanul – considerat de memorialist drept Păzitorul – „…unii îl şi aşează printre cei mai de seamă cărturari ce i-am avut în conservarea de text bisericesc, atribuindu-i darul de a păstra neclătită Tradiţia.” (p. 16).

Referirile la picturile murale de la Mănăstirea Bistriţa de Neamţ şi de la Râşca remarcă gustul estetic a lui Artur Silvestri, valorizările acestuia fiind ale unui estet iubitor al artei medievale moldoveneşti: „Sunt, în aceste picturi ce arată o mână de maestru, fragmente de adevărată <cronică muralăi>>, păstrate în scene de canon bizantin, unde a pătruns, cu toate acestea, viaţa Moldovei de odinioară…” (p. 27). Aprecierile succinte şi pertinente sunt dublate de încadrări istorice, fără a omite comparaţii ingenioase: „Pictura, ca începătură de la Petru Rareş, se refăcuse, fără a se strica peste încă vreo trei sute de ani, cu cheltuiala lui Veniamin Costachi (…) Trupurile alungite şi veşmintele parcă umflate de vânt păreau ieşite din mâna lui El Greco şi poate că o misterioasă legătură de origini de Arhipelag îl va fi îndreptat pe grecul de la Râşca să-l însoţească pe <<zugravul>> enigmatic de la Toledo.” (p. 33).

4. Ironia înţelegătoare prin ricoşeu

După cum mărturiseşte în noua sa carte, Opera non-grata,(Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008), Artur Silvestri şi-a reunit „eseurile ce formează <<rama cărţilor de imobiliar>>” – prefeţe şi postfeţe ale unor opuri de imobiliar (publicate începând cu 2003 şi până în prezent), pentru că, socotindu-se o fire ordonată şi ordonatoare, şi-a dat seama că nu s-a putut lesne observa „doctrina ce orânduieşte asemenea scrieri…”

Dar nu numai atât este recognoscibil în astfel de scrieri semnate de Artur Silvestri! Eseistica imobiliară este dublată de studii de filozofie socială, prognoză istorică şi sociologie culturală. Cine citeşte aceste scrieri poate observa luciditatea specialistului care avertizează: „Într-o societate care a făcut caz peste marginile îngăduite de sfânta proprietate imobiliară, proprietăţile nu se dobândesc, nu se <<realizează>>, ci se apucă, se primesc şi se dau.” (p. 5).

Strânse în cartea de faţă, scrierile semnate de Artur Silvestri formează un breviar, care „nu-i atât un îndrumător în materie academică ori practică” (p. 2) pe tărâm imobiliar, ci prin ele se urmăreşte şi aspectul moral din acest domeniu, căci – precizează autorul – „imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi” (p. 2).

Eseistica imobiliară a lui Artur Silvestri oferă o radiografiere a jafului în sectorul imobiliar, la care potentaţii zilei nu s-au sfiit să se dedea. De asemenea, ele atrag atenţia, pe plan mai larg, asupra unui fenomen înregistrat în România zilelor noastre: „…prezenţa jafului instituţionalizat şi a deposedării planificate de muncă naţională consumată alături de arvunirea muncii noastre de viitor prin îndatorare, (…) şi neo-iobăgia unui tineret halucinat de consumismul sălbatic sunt mecanisme ce s-au dezlănţuit în forme specifice deopotrivă în aşezările umane, în natură şi cultură şi în <<imobiliar>>…” (p. 2).

Nu s-a remarcat până acum spiritul pamfletarului Artur Silvestri, care, adoptând ironia înţelegătoare, se vede nevoit să lămurească bunele sale intenţii în publicarea unor astfel de studii, socotite de pretora detractorilor drept erezie culturală: „…într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv, a stărui în slujire fără nici cel mai neînsemnat câştig şi cheltuind din buzunar (…) începe să fie socotită atitudine eretică…” (p. 3).

În acest sens, titlul noului op are la bază aceeaşi ironie înţelegătoare, prin ricoşeu: adoptând postura unei persoane cu opera non-grata, Artur Silvestri sfichiueşte adevăratele persoane non-grata.

Prof. Dr. Const. MIU, Medgidia, Constanţa

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Const. Miu: „Artur Silvestri, intelectualul renascentist“

Ion C. Hiru: „Se sting coloşii“

DUMNEZEUL MEU mi-a hărăzit să cunosc şi chiar să-mi fac prieteni mari personalităţi, mari oameni, mari suflete, să iau contact cu modele de comportament intelectual şi social, calapoade ale corectitudinii, perseverenţei şi consecvenţei de la care nu ştiu cât de mult am învăţat, oricum umila-mi părere este că din multul întâlnit s-a lipit şi de muritorul meu suflet câte ceva.

Aceasta fie l-a chemat Constantin Doncea, Alexandru Piru, Radu Boroianu, Dina Cocea, Gheorghe Tomozei, Doru Răpan, Constantin Dinischiotu sau medicul aromân Teja Papahagi, folcloristul Gh. Vrabie sau marele critic Şerban Cioculescu, muzicologul Marian Voican Ghioroiu, Gheorghe Năstase, scriitorii Mihail Diaconescu, Valeriu Găgiulescu, Toni Dârţu, prof. univ. Nicolae Tanaşoca, acad. Gheorghe Păun, istoricul George Rotaru şi mulţi alţii, dar nu în ultimul rând omul, intelectualul, prietenul, incomparabilul profesor Artur Silvestri cel cu care am întreţinut bune relaţii, sfătuindu-ne, ajutându-ne cu bonomia-i caracteristică.

La început prin poşta electronică apoi, cunoscându-ne direct stând unul în faţa altuia, strângându-ne mâna, luându-ne de braţ, angajându-ne în discuţii benefice în sala de şedinţe la sediul firmei sale din Piaţa Romană.

Vorbea puţin şi bine, calm, cald, deosebit de judecat, într-o limbă dulce, curată, limba pandurilor lui Tudor, a uriaşului de la Hobiţa, a bardului din Podarii Doljului, a lui Iancu Jianu, Marin Preda sau Liviu Vasilică.

Iubitor al tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor poporului român, profesorul Silvestri simţea amărăciunea lacrimilor sufletului său nobil, exprimându-şi opinia, în ceea ce priveşte îndepărtarea voită sau nevoită de ce a avut şi trebuie să aibă mai sfânt acest popor sângerat de valurile istoriei, tradiţiile şi obiceiurile sacre înlocuite cu grotescurile saltimbancilor aşa-zişi moderni sau cum Domnia Sa spunea în PROSTOLOKICON, „vremea clownilor”, amintind totodată zicerea, din Duminica Tomii (15 aprilie 2007), despre epoca „beţiei banului”.

De Ziua Sfântului Apostol Andrei s-a dus la Dumnezeu, într-o fracţiune de secundă. S-a dus la locul de veşnică odihnă departe de ţară – în oraşul valsului lui Strauss, Viena, Artur Silvestri – eseistul, OMUL MARE care nu cu mult înainte de a-şi încheia bunul rost în această lume trepidantă, scrisese cele „Zece convorbiri de amurg cu Antonie Plămădeală” şi „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”.

Cum poţi să nu plângi pe cel plecat prea repede dintre noi spre DUMNEZEUL CERURILOR, pe cel care ne-a relatat „Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri” sau „Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în „APOCALYPSIS CUM FIGURIS”, Eseuri despre „Bizanţul paralel”

Cum poţi să nu suferi, să nu-i duci lipsa celui care a dat răspuns întrebării „ce este originismul?” celui care dedica lucrarea „Memoria ca un concert baroc. Ofrandă aproape fără grai” acelora care „au nădăjduit să-mi dezlege ceva din enigma Timpului nepătruns, fiind binecuvântate întipărite în imagini ale unui sens ce poate, nu l-am desluşit”… marelui Mitropolit Nestor, mitropolitului Antonie Plămădeală, un Meşter Manole căruia îi lipseşte aripile Arhimandritului Ciprian, visând, pe terasa Mânăstirii Bistriţa.

Cum poţi să uiţi istoricul civilizaţiilor, prozator, creatorul unei literaturi enigmatice la limita eseului filosofic a memorialisticii, autorul romanului PINNACLE, scriitor, istoric al civilizaţiilor, personalitate cu activităţi enciclopedice, doctor în literatură medievală la „Trinity Bible Research Center University of Madras, India, doctor h.c. la „Institut d’Estudis medievals de Catalunya – Barcelona, specializat în ultimul deceniu, în analiză economică, preşedintele Uniunii Patronale Imobiliare din România, autor a peste 50 de cărţi şi peste 2500 studii, articole şi cercetări cu caracter literar şi ştiinţific.

Prof. dr. Ovidiu DRÎMBA spunea: „În constituţia sa intimă, Artur Silvestri este – intelectualmente – un „Homo religiosus”.

Vă iubim, domnule Artur, veţi rămâne veşnic în inimile noastre; vă stimăm domnule Artur Silvestri pentru tot ceea ce aţi făcut pentru noi, pentru revista noastră „Pietrele Doamnei” pe care aţi apreciat-o, îndemnându-ne să mergem mai departe. Vă iubim pentru ce aţi făcut pentru spiritul poporului nostru românesc hăituit şi năpăstuit, popor care a fost parte din sufletul dumneavoastră nobil, adunându-i datinile, obiceiurile şi tradiţiile sale care pentru dumneavoastră au fost ca un foc sacru ce a luminat existenţa milenară a fiinţei noastre naţionale, când veselă, când tristă, când învinsă, când învingătoare dar totdeauna demnă şi mândră de istoria sa.

Îmi permit să reproduc spusele acad. prof. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, modelul Omului Mare:

„Eseurile lui Artur Silvestri, despre „arhaic” reuşesc să fie o exegeză în jurul acestui cuvânt şi deschid cititorului o perspectivă care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă să ia materia de la capăt şi să controleze tot ce a gândit şi tot ce a simţit în timpul primei lecturi prin cheia oferită de Artur Silvestri. O cheie de aur.”

Dumneavoastră, domnule Silvestri vă datorăm faptul că astăzi biblioteca marelui scriitor Gheorghe Tomozei, sunt obiecte ale poetului, manuscrise şi fotografii donate cu mult drag şi bunăvoinţă de către gingaşa doamnă Cleopatra Lorinţiu, Fundaţiei „Petre Ionescu Muscel”, dumneavoastră i-aţi inspirat încredere soţiei maestrului în noi, în domnişanii, în aceşti oameni iubitori de cultură de la răspântia drumurilor voievozilor basarabi. La dumneavoastră în casă s-a semnat actul de donaţie.

Vă promitem, domnule Artur Silvestri, promitem stelei de deasupra Domneştiului, cu voia doamnei Mariana Brăescu, va exista într-un colţişor al bibliotecii Tomozei – cărţile dumneavoastră, articole eseuri, fotografii să se ştie pentru eternitate că alături de Cleopatra Lorinţu, Mariana Brăescu aţi fost prietenul Domneştiului de unde, poate, domnul Basarab şi-a ales Meşterul Manole şi pe cei nouă zidari .

Dumnezeu să vă aibă în pace!

Prof. Ion C. Hiru, Preşedintele Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel” Domneşti –Argeş

Membru al Ligii Scriitorilor din România

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Ion C. Hiru: „Se sting coloşii“

Adrian Dinu Rachieru: „Artur Silvestri – un enciclopedist fantast“

ad-rachieruOcnaş al scrisului nocturn, asediat – şantieristic – de un munte de fişe şi dosare, ARTUR SILVESTRI părea că scrie dintotdeauna. Scrisul este viaţa, zicea. Ideea cumplită, de nesuportat, că i-ar putea fi furate orele de scris l-a vizitat, totuşi. Dar s-a lepădat, nu tocmai lesnicios, de această temere spăimoasă. Şi în foiala proiectelor urieşeşti, de absorbţie enciclopedică, mânat de impulsuri secrete deturnându-i energiile, scriitorul ivea ritmic, recuperator, titluri de altădată, îngropate ori rătăcite în stiva manuscriselor.

Trist, regretabil, nedrept, timpul – cum sună o sintagmă predistă – „n-a mai avut răbdare”. Artur ne-a părăsit lăsând în urmă exemplul faptei, mânat de un simţământ al datoriei dar şi atâtea alte gânduri rodnice pe care nimeni, vai, nu le va putea continua. Avea, probabil, în chip de poruncă divină, în regim de urgenţă, sentimentul misiunii. Credea în acea lucrare tainică, biruitoare, întâmpinându-i pe cei de după noi, vestind înrădăcinarea într-o vreme tulbure, de vâscozitate axiologică, ameninţând cu destrămarea chiar Ţara Părinţilor. Cartografiase, prin ARP, o geografie de valori, visa la o Românie tainică urmând a izvodi cărţi fundamentale, o Predanie culegând „modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Aduna Cuvinte pentru urmaşi, un şir de poveţe (îndrumări orale, laconice, apoftegmatice) rostite / şoptite de „povăţuitori secreţi”, atât de trebuitoare însă în ceasuri de cumpănă şi nevolnicie. Un şir de bărbaţi iluştri, binefăcătorii naţiei, lucrând tainic aproape, testamentar, – departe de circul mediatic şi jalnicul spectacol politicianist – spre binele unei Românii ipotetice, pentru acel mâine care va exista, desigur, fără noi.

Este impresionantă, la o primă ochire, suprafaţa preocupărilor sale. Cu „gust semi-profetic”, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia „orele astrale” şi răspunsul autohton. Închipuia, aşadar, largi panouri privind geografia literaturii proto-române, cobora în substratul getic, developa spiritualitatea patristică. Propunea, se vede bine acum, o sinteză istoriografică, acribios documentată, fructificând cercetări alcătuite cu ani în urmă. Altfel zis, descoperea realitatea strămoşilor, aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului. Negreşit, când e vorba de studii mai vechi, unele chiar netipărite (încă) în limba română, pecetea unei vârste (intelectuale, îndeosebi, dar şi sufleteşti) se simte. Avem, în totul, în această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii de trudă tenace, un critic artist, în descendenţă călinesciană, de cert rafinament stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doctrinar. Bătăios în perioada luceferistă, angajat în felurite campanii de presă şi războaie ideologice, oferindu-şi apoi o voluntară retragere („dispariţia publică” fiind o întremătoare adâncire în sine), Silvestri împăca – aş zice miraculos – succesul în afaceri (fiind, se ştie, un expert în piaţa imobiliară) cu largile desfăşurări eseistice, încercând a descifra pentru noi „revolta fondului neconsumat”, procesele modelatoare enigmatice, ciclicitatea cu irizări fantastice.

Era uşor de bănuit că instinctul epic lucra în fiinţa cărturarului. Artur Silvestri avea, neîndoios, „magia ficţiunii” (cum se pronunţase, folosind invocata sintagmă pentru Mesure d’une ombre, romanul lui Paul Lahovary). Aşa fiind, nu e de mirare că literatura enigmatică i-a confiscat interesul în anii juneţii; iar compoziţiile de atunci erau, în fine, dezvăluite în Apocalypsis cum figuris (Ed. Carpathia Press, 2005). Fiindcă opul în discuţie recuperează şapte nuvele fantastice, izvodite între 1983-1984 la Snagov şi Izvorul Mureşului. E drept, una dintre ele (e vorba de Geneza, după Balzac) e din 1977. Aceste şapte compoziţii se alătură unui roman (Pinnacle, tot din 1977) şi fac dovada că aveam în Artur Silvestri un prozator secretos şi parcimonios.

Bineînţeles, efortul de a cerceta această recoltă prozastică în ramă contextuală ne invită să chestionăm epoca. Erau anii explozivi ai realismului magic sud-american. Dar, observăm iute, prozatorul – atent la proximităţi – nu se îndatorase vreunui model. Dominanta scrisului său, tutelat de o memorie care, luxuriant, se desfăşoară îndărăt penetrează, inevitabil, şi epica. Silvestri ne-a propus, deseori, un imaginar acvatic, reverberând liturgic; întotdeauna însă folosea „pastă geneziacă”, într-o regresie îmbibată de stranietate, dezvăluind – pe un fabulos scenariu mitic – noi straturi ale arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris”. Sunt descrieri fastidioase, de o lentoare a acumulărilor care amintesc, cred, de o epicureică plăcere barbiană, savurând textul; şi, desigur, de un ecou eliadesc, rodind, în această formulă, o scriitură, până deunăzi, încă tăinuită.

Hotărându-se, târzior, să se îngrijească, gospodăreşte, de manuscrisele care aşteptau de atâta vreme lumina tiparului, Artur Silvestri era promis unei înalte cariere. Verdictul a venit brusc, curmând firul unei vieţi muncite, vestea neagră ne-a cutremurat. Dar nu putem crede nicidecum că cei ce se dedică binelui colectiv sunt destinaţi uitării, cum nota undeva chiar Artur Silvestri. Aşa că numele lui va dăinui.

ADRIAN DINU RACHIERU , Timişoara, România

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Adrian Dinu Rachieru: „Artur Silvestri – un enciclopedist fantast“

Ervino Curtis: „Ne-am cunoscut, am corespondat cu stimă, afectiune şi amicitie reciprocă pe internet, domeniu în care am admirat aptitudinile manageriale ale lui Artur Silvestri“

ervino-curtisthumbnailNon ho mai conosciuto di persona Artur, ma ci siamo conosciuti e frequentati tramite e-mail. In realtà c’è stato anche un contatto più umano di quello della rete che si è concretizzato tramite la conoscenza comune si un’altra persona. Pertanto con questi due formidabili mezzi che sono rappresentati uno dal sistema di comunicazione più globale, più democratico e più moderno rappresentato da internet e l’altro dal sistema più antico di comunicazione che è rappresentato dai rapporti umani grazie alla proprietà transitiva dell’amicizia, Artur ed io siamo entrati in contatto alcuni anni fa’. C’è stata subito una reciproca corrispondenza di stima, affetto ed amicizia poiché sia pure con percorsi diversi e con sviluppi culturali e professionali diversi ci siamo ritrovati a condividere valori, pensieri ed iniziative come se avessimo percorso tutta la vita assieme. Con puntualità ho seguito le sue vulcaniche iniziative culturali editoriali ed ho apprezzato soprattutto la sua capacità organizzativa e manageriale nell’usare il nuovo strumento di internet per riuscire globalizzare la proposta culturale. Con piacere ho ricevuto, alla sua prima edizione, il diploma di benemerenza. Con soddisfazione ho assistito alla turbinosa crescita degli operatori e delle personalità culturali di sempre maggiore livello che venivano coinvolte nelle iniziative di Artur. Alla stregua dei grandi mecenati rinascimentali italiani Artur ha coniugato le capacità nel campo economico con la sensibilità e produttività nel campo culturale. L’arte e la cultura pur rimanendo libere espressioni del talento umano non possono crescere senza un investimento di capitali. Le risorse economiche però devono essere solo il carburante delle idee e non la loro guida. Artur pertanto con il suo libero spirito ma nel contempo con la sua alta moralità e spiritualità è una guida e nello stesso tempo un pastore che raccoglie varie smarrite pecorelle per indirizzarle assieme ad un percorso comune. Tra le molte sue pubblicazioni sono sintomatiche quelle sul Cuvinte pentru urmasi, quello di ricordo sulla Zoe Dumitrescu Busulenga e quello di ricordo sul Metropolita Atonie Plamadeala che rappresentano, pur essendo ognuno di un genere diverso, un sincero riassunto dei desideri e degli ideali di Arthur. Il nostro Signore ci ha regalato un piccolo periodo di vita, un attimo di eternità, mettendo tutti noi alla prova di come riusciamo a valorizzare questo dono e nel contempo ringraziare Chi c’è l’ha fatto. Credo che Artur ci sia riuscito e che ci abbia insegnato anche una strada per farlo anche noi.

Dai Artur fatti forza!

ERVINO CURTIS

Trieste – Italia

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Ervino Curtis: „Ne-am cunoscut, am corespondat cu stimă, afectiune şi amicitie reciprocă pe internet, domeniu în care am admirat aptitudinile manageriale ale lui Artur Silvestri“

Elisabeta Bogăţan: „Modelul Artur Silvestri, directorul de conştiinţe“ (fragmente)

elisabeta-bogatan1Prin tot ce a făcut, Artur Silvestri a dovedit o rară vocaţie de ctitor de istorie : istorie literară, istorie a gândirii, istorie a simţirii româneşti. Sentimentul românesc al fiinţei este în gândirea sa un concept central, care dă calea de intrare în concertul mondial al culturilor : conturarea specificului naţional, nu disoluţia lui.

O energie debordantă, un ochi limpede şi pătrunzător, o minte clară, un suflet mare, au făcut din Artur Silvestri autorul unei opere impresionante.

Prin anvergura, profunzimea şi diversitatea lucrărilor publicate, prin clarviziunea istorică şi intensitatea iubirii de neam, prin fermitatea convingerilor şi puterea lor modelatoare, Artur Silvestri rămâne o replică modernă a marelui Nicolae Iorga, enciclopedismul personalităţii sale copleşitoare făcându-l în acelaşi timp comparabil cu B.P.Hasdeu.

Trei sunt conceptele cheie în jurul cărora pivotează întreaga sa operă: Modelul, Omul mare, Fapta. Cu ajutorul lor Artur Silvestri a urmărit, jalonând timpul şi spaţiul, o direcţionare a conştiinţelor către fapta ziditoare.

I. Teoria modelului.

La Artur Silvestri ideea de model, despre necesitatea căruia s-a mai vorbit şi înaintea lui, devine centrală. Corelată cu ea, este ideea de Om mare. Explicit sau implicit, observă Artur Silvestri, întreaga istorie se raportează la aceste concepte.

Artur Silvestri nu construieşte o teorie pură a modelului, ci analiza lui e aplicată. Caută întotdeauna modele care, în evoluţia lor, fac evidente circumscrierile, valorizările. În felul acesta el se dovedeşte un semănător, alt concept drag lui, risipind în suflete seminţe care vor rodi mai târziu; se dovedeşte un director de conştiinţe.

Întreprinderea lui Artur Silvestri este cu atât mai meritorie, cu cât vremea de azi dovedeşte o mai dureroasă criză de model, manifestată printr-o derută spirituală şi civică. O detaşare faţă de ceea ce a fost şi un dezinteres faţă de ceea ce va fi. Spre deosebire de vremurile trecute, care au au marcat pe răbojul timpului fapte şi Oameni Mari.

Subliniind nevoia explicită de model, Artur Silvestri îşi intitulează una din cărţi Modelul Omului Mare”. Zece „Convorbiri de amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”, ( Editura Carpathia Press, 2004).

Este uimitoare similitudinea de structură interioară între Antonie Plămădeală şi Artur Silvestri. Căci dacă Antonie Plămădeală afirmă: „ Cîţiva prieteni îmi reproşează că m-am lăsat ademenit de arhive, că aş putea face şi altceva (…) Am aproape convingerea că mi s-au descoperit ca să-i reconturez, să-i redau vieţii”, exact cu aceleaşi cuvinte s-ar putea autodefini şi Artur Silvestri.

………………………………………………………………………….

Dar, mai mult chiar, Artur Silvestri şi Antonie Plămădeală se întâlnesc, de asemenea, în sentimentul unei anume predeterminări a omului mare : „mâna nevăzută care, alegând „omul mare”, îl orânduieşte unde şi când trebuie. Gândul propriu apare, evident, dar cînd se organizează, el organizează un „ceva” ce i se spune adeseori fără cuvinte ci doar în felul unei insuflări care, spre a se încorpora, îl îndrumă prefăcând viaţa prea repede trecătoare în destin şi, deci, în model.” spune Artur Silvestri, iar Antonie Plămădeală: „Am aproape convingerea că mi s-au descoperit ca să-i reconturez, să-i redau vieţii. Ce s-ar fi făcut ei fără mine? (…) Dumnezeu îi duce pe oameni unde are El nevoie de ei, nu unde cred oamenii că trebuie să fie.”

În plus, dacă focalizarea convorbirilor s-a concentat exclusiv asupra modelului Antonie Plămădeală, epistolarul aduce, explicit sau implicit, referiri la Artur Silvestri. „Mă întreb numai cînd veţi mai avea timp s-o faceţi, pentru că sunt mereu uimit de cât de mult scrieţi, şi cât de diverse teme vă atrag. Şi, dincolo de toate, cu câtă competenţă le abordaţi pe toate! Vă urmăresc scrisul cu interes şi am vorbit adesea despre dvs. în cercul meu de legături culturale, cu admiraţie şi preţuire.” spune Antonie Plămădeală, (tot el: „Sunt uimit de cît de multe lucruri ştiţi şi pe cîte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave. Deşi am avut prilejul să stăm puţin de vorbă, mi-a fost de ajuns să-mi dau seama de izvoarele pure ale cunoştinţei din care beţi cu nepotolită însetare.” simţind nevoia să se refere „Mai întîi la felul cum curge erudiţia Dvs., parcă luînd-o înaintea condeiului care abia se ţine după dînsa. Un adevărat Har de la Dumnezeu.”).

………………………………………………………………………………………………………………… Conceptul de Om Mare primeşte prin „lucrarea” lui Nestor Vornicescu un apogeu: „Apare, astfel, tema Sfinţilor Români, ce nu s-a examinat încă precum ar fi trebuit dar se va face, cu siguranţă, într-o bună zi. În vasta desluşire intuită, aceasta este materia fundamentală, entelehia, suportul enigmatic nestricător: Oameni din Munţi, adică de peste Timp şi de Înălţime, oameni ai Cărţii, ai Cuvântului, ai Faptei Mari”.

……………………………………………………………………………………………………………….

Rostul prezentării vieţilor exemplare ale Oamenilor Mari rămâne mereu extragerea modelului: „cînd se va scrie mai senin şi mai potrivit istoria acestor vremi, Episcopul Eftimie al Romanului se va impune drept Marele Stareţ, modelul perpetuu ce a întărit şi pe alţii în credinţa că meritul există cînd fapta există şi aceasta este, la drept vorbind, de-ajuns spre a se îndeplini misiunea ce ni s-a dat.” „Modelul a „lucrat” adânc şi lucrează şi azi iar dacă, în contemporaneitate, se arătară stareţi mari, ce lăsară urmă şi pecete, este şi pentru că, odată şi mai deunăzi, fuse pe lume Episcopul Eftimie de la Roman.”

Urmărind personajul prezentat, autorul extrage, când se iveşte ocazia, reguli de comportare aleasă, specifică Oamenilor Mari, întru luare-aminte : „cuvintele, imprimate la maşina de scris, se încheiau cu o semnătură de neuitat, însemnată cu stiloul şi cu cerneală, o cerneală de culoare mov, ca să se distingă şi să arate, după cele mai înalte reguli de protocol, preţuire pentru destinatar.”

Acţionat de alte resorturi decât cele îndeobşte cunoscute, Artur Silvestri îşi pune scrisul în slujba instituirii legii celor zece fericiri, ca zece porunci, într-o citire aparte, pe care i le-a dezvăluit un „înger bătrân”, ( metaforă şi existenţă ), care i-a adus iluminarea, pacea şi înţelepciunea :

• „Fericit cel ce are un loc al lui pe Pământ

• Cel ce trăieşte liber printre cărţi, citite sau ascultate

• Cel ce ştie de unde vine

• Cel ce ştie unde se duce

• Cel ce apără pe cele Necuvântătoare şi pe cele Nemişcătoare

• Cel ce pomeneşte

• Cel ce ştie să asculte pe toţi şi pe toate cele ce îi vorbesc

• Cel ce înfăptuieşte

• Cel ce lasă o urmă

• Cel ce nu uită.”

…………………………………………………………………………………………………………………

Tablou imaginar de familie, vol. III din Memoria ca un concert baroc, pe linia datoriei de a nu uita, recuperează portrete din „cealaltă realitate, realitatea Strămoşilor” mânat de o dorinţă „sălbatică de înrădăcinare”. Şi în această incursiune conturează Omul Mare, omul Faptei. Astfel, vorbeşte despre Mitropolitul Tit Simedrea, „ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgâni şi răspândise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în Limbi”.” Adus la Bucureşti „cu anasâna”, şi-a trăit ultimii ani retras din lume şi din timp la mănăstirea Cernica, supunându-se regulii „chiliei luminate”.

………………………………………………………………………………………………………………

În familia sa spirituală Artur Silvestri enumeră de asemenea pe Dimitrie Grama, Bucur Chiriac, Teofil Răchiţeanu – „Învăţătorul din munţi”, Alexandru T. Drăgănescu, „tatăl meu, scriitorul de bătrâneţe”, „scriitorul tainic”, Doina Păcurariu, Corneliu Florea, „un căuzaş, un veghetor”, Alexandru Nemoianu, Mariana Brăescu, cu „lucrarea ei miraculoasă”, Lucian Hetzco, cel cu „talent de Grădinar care presimte floarea rară”subliniind la fiecare respectul pentru Faptă, specific Omului Mare.

În toate acestea, conturate şi scrise, dincolo de datoria ce şi-o asumă de a lupta contra destrămării produse de timp, de a salva de la uitare chipuri şi fapte memorabile, Artur Silvestri este mereu Învăţătorul care arată, care povăţuieşte, explicit sau implicit: uite cum trebuie trăită demn viaţa, uite puterea Faptei, puterea exemplului, a Modelului Omului Mare. Este mereu Director de Conştiinţe.

Mai mult decât atât, tablourile prezentate, înşiruirile de fapte, portretele atât de vii, încât simţi parcă omul mişcându-se în faţa ta, dezvăluie un remarcabil dar de scriitor, pentru care „scrisul este viaţa”.

2. Scriitorul

Surprinzătoare prin echilibrul perfect între estetismul superior şi fiorul unui profund lirism izvorât din convieţuirea cu esenţele, prin capacitatea de a transpune receptorul într-o atemporalitate care-i trezeşte ochiul pentru mister, prozele lui Artur Silvestri reunite în volumul „Apocalypsis cum figuris. Şapte nuvele fantastice şi un epilog”, apărut în Editura Carpathia Press, 2003 şi reeditat în 2005 sub titlul „Apocalypsis cum figuris. Sept nouvelles fantastiques et un épilogue”, de Centro Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti.

„Acestea sunt nu „proze” ori „nuvele” ci un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza. Sunt „bucăţi” înregistrate în marginea apei, îndrumate de un imaginar acvatic ce îşi caută formele potrivite unde să poată sălăşlui.” – spune autorul în epilog, oferind propria cheie de lectură. Dincolo de cuvinte, această cheie trădează percepţia poetică a realităţii, semnificând nu doar gândirea în imagini, ci şi contemporaneitatea cu miturile , cu naşterea timpului din timp.

……………………………………………………………………………………………………………………

„Mileniu în păduri” este un titlu care sintetizează admirabil esenţa respectivei proze. Decupajul în timp şi spaţiu este vag la maxim, cele două nume de personaje nu reuşesc să fie determinante, să individualizeze în vreun fel. Se simte parcă răcoarea timpului etern, din care au apărut personajele cu barca lor, să ia trupul Lenorei şi să se reintegreze misterului şi timpului fără istorie :”Cînd nimic nu se mai văzu după ei, lumea îşi pierdu, şterse ca de o mînă nevăzută, culorile: un cristal străveziu, limpede, precum mineralele împărăţiei lor fără iubire.”

Tema vieţii ca vis cunoaşte aici una din cele mai concise, mai puternic empatetice şi mai frumoase tratări.

Dincolo de valenţele fiecărei proze în sine, volumul se impune ca un corp omogen, având în subtext mesajul măreţiei omului în luptă cu atotputernicia timpului infinit, decupajele în timp rămânând însumabile pentru o istorie zbuciumată şi dureroasă prin puţinătatea şanselor, dar cu atât mai semnificativă. Nu o depunere a armelor, ci o asumare a condiţiei de muritor, de fiinţă istorică.

Şi, deşi autorul însuşi îşi luminează în epilog unele tangenţe literare, („Epoca de unde provin acestea îi cultiva cu precădere pe prozatorii sud-americani, pe Borges şi Marquez, pe Alejo Carpentier şi Vargas Llosa. Dar mai degrabă decât aceştia se întrevăd vagi ecouri din „Moderato cantabile”, din „Ţărmul Syrtelor”: Marguerite Duras, Julien Gracq şi poate Ernst Jünger”; „Noaptea de Sînziene” a lăsat o urmă atît de pregnantă”), prozele volumului „Apocalypsis cum figuris” se impun ca novatoare şi cu o puternică amprentă individualizatoare.

Precizia cuvântului, puterea evocatoare a imaginilor, dozajul exact de elemente concrete în conturarea nucleului epic , deschiderea înfiorată către sens şi capacitatea de transmitere a sentimentului de locuitor al timpului infinit, deci de concretizare a meditaţiei în trăire, dau prozelor lui Artur Silvestri un caracter modern, aşezându-le între cele mai bune pagini de proză scurtă , nu numai românească.

Prin tot ce a făcut, Artur Silvestri s-a străduit să dea Faptei strălucire maximă, să se apropie de model nu numai descoperindu-l, ci şi întrupându-l, s-a străduit să fie semănătorul care, risipind modele, să pregătescă rodiri viitoare, al căror ctitor tainic şi uriaş deja este, într-o lucrare enigmatică ce, la vremea potrivită, va răzbi la lumină.

ELISABETA BOGĂŢAN, Petrila, Hunedoara

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Elisabeta Bogăţan: „Modelul Artur Silvestri, directorul de conştiinţe“ (fragmente)

Nicolae Nicoară-Horia: „Cuvintele, lacrimile ochilor săi“

Nu l-am cunoscut personal pe omul şi scriitorul Artur Silvestri. Din scrisul Domniei sale mi se părea a fi un om trecut de 75 de ani, apreciindu-i inteligenţa feroce si aplecarea atentă asupra tuturor lucrurilor si fiinţelor din jurulnicolae-nicoara-horiathumbnail său.

Când am aflat de vârsta sa reală am simţit prin trupul meu înfiorat un fel de vină legitimă- maestru era mai tânăr ca mine cu 2 ani?!

Niciodată nu mă voi putea obliga să cred şi să înţeleg acest adevăr!

55 de ani!

E mult, e puţin?!

Scriam odată Iancului, la un ceas aniversar al meu, cu sufletul pe genunchi, această scrisoare:

Iancule, iartă-mă că sunt

In Viaţă

Mai bătrân decât tine

Acum!

Am trecut peste Vârsta

Pe care-o avea

Trupul tău,

Umbra lui

Rătăcită pe drum…

……………………………..

Iancule, iartă-mă că sunt

Mai bătrân decât tine

Şi totuşi

Mă simt

Atât de pruncuţ

În faţa durerilor Tale,

Divine…

Artur Silvestri împlinise o vârstă bine-meritată, câstigată cinstit cu sodoarea feţii sale şi a sufletului său!

Vârsta copacului

O ştim

Numărându-i cu fierăstrăul

Cercurile-

Vârsta Omului,

Cea adevărată,

Numai

După faptele

Sale!

Personalitate cu o activitate enciclopedică, evidenţiată de unii, contestată de alţii, Artur Silvestri rămâne un nume mare!

Îi rămân în urmă cuvintele- lacrimi ale ochilor…

DUMNEZEU să-i odihnească truda anilor săi!

NICOLAE NICOARĂ-HORIA, Sagu, Arad, România

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Nicolae Nicoară-Horia: „Cuvintele, lacrimile ochilor săi“

Angela Nache Mamier: „In memoriam“

angela-nache-mamierMotto: « Creatia, ca si moartea, e o forma deplina a singuratatii » -Artur Silvestri

fragmente

Pentru ca azi, 30 noiembrie, am aflat vestea trista a decesului Dlui Artur Silvestri.

Ţin sa îi multumesc si pe aceasta cale ,caci datorita generoasei sale propuneri de editare a cartii mele CELEBRATIO ,acest mic volum a vazut lumina zilei în iunie 2008 . Subtitlul „Ma Roumanie mystérieuse” era ideea domniei sale ,la care nu m-am opus ,caci sa bonne foi era imensa,”oceanica”… Dedicatia mea « Dlui Artur Silvestri pour son humanisme » ma bucura ca îsi are locul pe aceasta carte ,pentru care s-a zbatut … Cine putea ghici ca mai avea doar 5 luni de trait ?

……………………………………………………………………………………………….
Nu ne cunosteam. Întamplarea a facut ca a scris despre versurile mele în Luceafarul (1981) vreo 5 rânduri de apreciere si când am „reaparut”(în ian.2008) dupa 20 de ani,a fost (împreuna cu dl.A.I.Brumaru )nespus de atent la scrierile mele, m-a publicat, m-a încurajat cu o bunăvoinţă de adevarat Mecena, dezinteresat si nespus de liber de spirit…

…………………………………………………………………………………………………..
Scriitor complex, spirit enciclopedic, stiu ca dorea sa umple satele si orasele de carti, avea proiecte faraonice pentru multiplele reviste de cultura lansate pe internet,ca încuraja multi dintre tinerii scriitori, a regândit literatura si poate ca a suferit de aceasta neîntelegere, datorita unor vremuri tulburi

…………………………………………………………………………………………..

Artur Silvestri visa sa ne reuneasca în revistele sale on line si credea ca este posibil ca aceste forte „risipite ” peste tot în lume sa Existe din nou , prin si pentru cultura româna ,pe care o reprezentau ,fiecare dupa puterile sale…
Eu l-am cunoscut „honnête et franc”si cred ca a încercat sa dea lumii „le meilleur de lui-même”, până la epuizare!

………………………………………………………………………………………………….
Artur Silvestri apartine de acum înainte istoriei literare…Ramâne ca persoanele care l-au cunoscut si stimat sa continue « partea de viata » netraita de el,de care a fost obligat sa se separe,(singura maniera de a continua si aduce la bun sfârsit proiectele sale atât de curajoase si de numeroase)

…………………………………………………………………………………………………..

Un scris marunt ,egal,echilibrat,uneori incisiv dar cu justete ,acum la relectura lor îmi dau seama ca ramasese tânar de spirit si ca nu si-a tradat idealurile si viziunea sa înalta despre lumea scrisului ,ceea ce i-a dictat forta de a traversa o epoca tulbure si agitata istoric .

Moartea sa neasteptata m-a împins sa recitesc cele 6 scrisori (primite de la el demult, la debutul meu în România), sa-l reînviu într-un fel, sa înteleg mai bine personalitatea acestui om pentru care în 1981 eram(eu ma ignoram…) o valoare sigura si peccare (eu reaparând dupa 20 de ani !) o va saluta cu aceeasi marinimie si generozitate execeptionale !

In cele 6 scrisori spunea cam acelasi lucru, ma încuraja, ma analiza (la primirea cartilor) îmi deschidea ochii cu un suflet zelos de animator sfatos si competent(desi eram cu 4 ani mai în vârsta se comporta si se va comporta dupa 30 de ani ca o dadaca !)

Care erau gâdurile de acum 30 de ani ale tînarului Silvestri ?

A nu frecventa cenacluri,a nu deschide usile cu…telefonul, a nu cunoaste pe unde sunt institutiile literare si atât de odiaosa cantina a scriitorilor-ei ,bine, iata un caz rarisim în literatura de zi. Ce deducem de aici ? Ca valorile zilei nu sunt valorile de mâine caci esenta în biografia literara consista în a scrie solitar, departe de uriasa masinarie administrativa, mai presus de mode si, precum ziceti, cu o remarcabila sagacitate, impenetrabil la cronologia exterioara care îl tulbura pe scritor în loc de a-l stimula .

Literatura este, într-adevar stimata doamna, un exercitiu singuratic asemanator reveriei. …………..

Ma feresc sa cunosc personal(scriitorii)spre a putea sa vad opera despartita de presiunile omului fizic, deci faptul ca sunteti izolata, ma face sa admir o astfel de reprezentare morala………………….

Ceea ce va doresc este durabilitatea etica, taria de a elimina din « literar »tot ce este perisabil, « ceara estetica » în urechi ,precum Ulise ,spre a trece cu seninatate dincolo de parelnicele tentatiuni ale clipei” .

………………………………………………………………………………………………

1983:« Creatia ,ca si moartea, e o forma deplina a singuratatii »…

…………………………………………………………………………………………………….

În anii din urma, când am reluat corespondenţa, era fericit ca « avem niste publicatii foarte citite si cu o anumita influenta,aproape 5000 de cititori ».

Azi am înteles cât era de ocupat caci continua « sa lucreze pe hârtie si continui sa lucrez la arhiva, manuscrise ,carti neterminate etc.

…………………………………………………………………………………………………………

Tinea neaparat sa distribui pachete de carti necunoscute în Franta si care meritau a fi pretuite : « V-as ruga sa donati bibliotecii din Sète, caci daca o carte sta în biblioteca,poate ca, peste ani ,va fi atinsa de cineva si, poate chiar deschisa ;am învatat acesasta de când ,într-un sat din Occident ,am gasit o carte româneasca la asezamântul din comuna si mi-am dat seama ca « samânta poate fructifica cine stie când »……..

………………………………………………………………………………………………………….

Artur Silvestri a fost un autor pentru care a crea si a scrie este un act obsesional, aspirând spre un ideal crestin viguros .

………………………………………………………………………………………………

Impotriva mortii nu mai putem opune decât fortareata memoriei, pe care cuvintele dlui Silvestri au înaltat-o ca un Mester Manole ,care s-a sacrificat el însusi cu buna stiinta pentru edificiul sau grandios, caci moartea Anei i-ar fi fost de neconceput…de nesuportat …O data mi-a scris ca « nu ne vom vedea niciodata »,nu demult, când i-am sugerat sa nu ezite sa vina împreuna cu sotia sa doamna Braescu sa ne vada ,daca au drum prin Sudul Frantei …Era prin iunie anul acesta …si din pacate evenimentele tragice s-au grabit sa îi dea dreptatea,nu « ne vom vedea niciodata » rasuna tainic,tragic si misterios …

ANGELA NACHE MAMIER, Franţa

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Angela Nache Mamier: „In memoriam“

Eugen Dorcescu: „Perpetuum mobile“ sau despre enigmă în opera lui Artur Silvestri

eugen-dorcescu2Tema (sau, mai exact, arhitema) prozei lui Artur Silvestri – ne referim, în primul rând, la Perpetuum mobile, 2005, dar, din câte credem, afirmaţia este valabilă şi în cazul celorlalte volume, Apocalipsis cum figuris, spre exemplu – a fost, este şi rămâne enigma, în accepţiunea extinsă („indefinită“, ar zice autorul) a termenului. Enigma supune şi dirijează totul. Ea dă formă gândului, peisajului, mişcării, ea configurează timpul (un timp rotitor, „perpetuum mobile“, „Timp Circular; tiparul veşnic“, Timp circular) şi spaţiul (pustiu, infinit), ea mişcă personajele în coordonatele concret – iluzorii ale vieţii: „Apoi se opriseră fără să vrea ori, poate, fără să înţeleagă. Pasul lor oprit era o enigmă“ (subl. aut., Scriitoarea de semne). Sau: „Era toamnă, o toamnă universală în a cărei enigmă stătea închisă însăşi inconsistenţa vieţii lui, ajunsă aici, acum, în faţa unei semnificaţii care îi scăpa“ (Asfinţit, în toamna universală).

Existând enigmă, există, desigur, un sens (nedefinit, mai mult: indefinisabil, cum afirmă, mereu, scriitorul). Existenţa sensului exclude absurditatea lumii, a celor ce sunt. Totodată, cum sensul este imposibil de cuprins, lumea, ce se bizuie, integral, pe enigmă şi o evocă prin toate manifestările sale aparente, are şi vastitate şi profunzime. Orice scrutare a acestor scrieri cu o coloratură ezoterică s-ar cuveni, după opinia noastră, să pornească de aici.

*

O primă constatare este aceea că, sub presiunea enigmei, contingenţa se diluează, devine evanescentă, dispare aproape cu totul. Nu există reliefuri mărunte, întâmplări înscrise în palpabile concretitudini, nu există anecdotică, dialoguri recognoscibile, nu există ambianţa deprinderilor superficiale. Viaţa, deşi, în fond, plină de fervoare, este «suspendată între două lumi» (Poco loco), între «aici» şi «acolo», între lumea imediat perceptibilă şi «lumea aceea imaginară» (Ibidem). Pe scurt, infuzată de enigmă, realitatea (ceea ce numim, în genere, realitate) devine «suprarealitate»: „Dar când îşi dădu seama că ea există şi că nimic nu e întâmplător, încercase un simţământ nedefinit, un amestec de încântare şi de spaimă, trăia senzaţia de suprarealitate (subl. n., E. D.) asemănătoare cu visul, înşiruire de poveşti enigmatice, adăugiri de episoade fără aparentă legătură; vrajă, magie, iluzie?“ (Steaua mărilor).

*
Neclintite rămân câteva repere esenţiale, realităţile (şi stihiile) în genere sacralizate: marea, îndeosebi («tot atât de calmă şi de concentrată în mişcarea ei fără gând ca şi fiinţa lor definită fără cuvinte», p. 32), dar şi muntele, cerul, norii, vântul (ruah, pneuma, duh: «vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită», p. 18). Iar celelalte componente minime ale peisajului, ale ontologiei, obiectele, nu se mai reprezintă pe sine, nu mai sunt opace, ci îşi dezvăluie, brusc, funcţia de mesageri, devin semne, simboluri, ale unui mare sens nedefinit, ale atotstăpânitoarei Enigme: «Acum, chiar dacă gândul era neorganizat în cuvinte, se lăsau în voia celor ce apar, fără să aştepte să se întrezărească la fiecare clipă câte un mesaj, ori să li se arate un sens. Căci deşi poate că acestea existau şi îi înconjurau câteodată, venind din toate părţile, înţelesul se desluşea târziu, altă dată, ori poate niciodată. De fapt, în această lume de semne, gândul însuşi era neputincios» («Scriitoarea de semne»). Totul este purtător de sens. Sensul copleşeşte referentul, trece dincolo de marginile lui, îl înglobează. Dar el însuşi nu poate fi cuprins. Lumea concretă trimite, necontenit, la acest abis semantic, în mijlocul căruia evoluează eul. «Dinspre mare vin, aduse de curenţi necunoscuţi, valuri de aer amintind ceva nedefinit, poate o putreziciune de plante smulse de la locul lor, poate altceva, ce nu cunoaştem şi nici măcar nu putem pătrunde cu gândul; un ‘ceva’ simbolic şi misterios» (Deus ex machina). Mintea şi inima, aplecându-se, atent, spre sine şi în afara de sine, observă, uneori, «cum se naşte imaginea veşnică despre toate acestea – apăreau, ca într-un şir de oglinzi paralele, nesfârşite alte scene identice, ecou şi oglindire, răsfrângere, realităţi ipotetice faţă de o singură altă realitate, unică, palpabilă, sigură. Care să fi fost?“ (Mesagerul).

*

Cum anticipam, în universal simbolic, dominat de semne ale nedefinitului şi ale infinitului, în această atmosferă de vis şi crepuscul (cronotop bântuit, parcă, de un Hypnos lucid, veghetor) evoluează personajele. Consistenţa lor este mai curând reflexiv-extatică decât epică: «Şi, deodată, pe strada tăcută unde vânzătorii de mărunţişuri abia că se mai zăreau ca nişte năluci, auziră amândoi, în aceeaşi secundă, zgomotul acut, neliniştitor, al frunzelor duse de vânt, muzica tristă de jazz în grădinile pustii, trecând printre mesele goale, printre umbrelele inutile, peste copertinele unde nu se mai adăpostea nimeni. Şi se răspândea pretutindeni, până departe, ca un ecou dintr-o lume care fusese şi începea să nu mai fie, amestecându-se în tânguirea de hazard gâtuit, de saxofon, pian şi flaut, cu paşii lor, tot mai îndepărtaţi, mai puţin auziţi, siluete ce se îndepărtează în lungul străzii tot mai pustii, aproape scenografice, unde în curând nu vor mai fi decât frunze moarte pe asfalt, împrăştiate de vânt“ (Muzică de jazz, în grădinile pustii). Personajele («călcând parcă prin văzduh», p. 26) nu se impun, neapărat, sau doar, prin ceea ce zic sau prin ceea ce fac, ci, în primul rând, prin intensitatea cu care trăiesc misterul. Ele asigură dimensiunea verticală, profunzimea cronotopului, aşa cum marea sau întinderile pustii îi conferă acestuia orizontalitatea sa nedefinită. În plus, prin ele, prin dinamica lor lăuntrică, personajele imprimă textului o structură triadică, ilustrând calea iniţierii eului în taina limbajului pe care lumea de-aici, pe care presupuseele «lumi paralele» (Călători în văzduh, Deus ex machina), pe care « tiparul » etern, pe care o «altă dimensiune» (p. 26) ori timpul ciclic i-l pun necontenit dinainte: «un fel de limbă pură, ‘limba lui Adam’» ( p. 11).

*

Personajul, «suflet solitar, mirat în faşa necunoscutului» (Cuvinte din dicţionar), străbate trei etape, trei momente, urcă trei trepte pe calea iniţierii sale în cele ce sunt (cum sună titlul unui volum de demult al lui Mircea Ciobanu). Acest periplu, recognoscibil passim în volum, este ilustrat emblematic de Ferry-boat. Mai întâi, cunoaşterea sensibilă, contactul cu mediul, însoţite de o reţinută exuberanţă a senzorialităţii: «Era ora misterioasă când indefinitul domneşte, entre chien et loup. Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci. Ascultă o clipă valurile şoptind cu mişcări necunoscute şi nesfârşite, clipocit de forme ce se nasc pentru o fracţiune de secundă şi dispar pentru totdeauna: sunet aproape ritmic ca de vâsle care bat apele, răscolindu-le uşor, lent, neodihnitor. Apa în mişcare fără început, precum ploaia. Din sus, sau din jos de fluviu, ori poate din pădurile nevăzute acum, dar întinse pe amândouă malurile, i se păru că vin mirosurile de toamnă care începea. Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul într-un fel de triumf al morţii ce, poate, să fi fost şi o renaştere în milioane de alte forme, posibile dar necunoscute» (p. 16 – 17). Să se observe că percepţia însăşi este, treptat, interiorizată şi că alunecă, inexorabil, spre zona misterului. Reveria, eventual Hypnos, sesizează prezenţa, ubicuă, a teribilului Thanatos («hieroglifa morţii», p. 18; „triumf al morţii“, p. 17). Acum, se declanşează intuiţia, forţa lăuntrică ce girează a doua strajă, al doilea popas, ea dezvăluindu-i fiinţei Neantul, «Valul Negru», «Apele Mari» (Apocalipsa după Antim), «Selva Oscura, spaţiu fără dimensiuni» (Selva Oscura) şi generând angoasa («angoasa blândă», p. 17), «spaima», «frica» («frica de Apele Mari», p. 20): «Şi, totuşi, într-un străfund de timp neidentificat apăruse, cu o putere parcă fără margine şi cu o interioritate aproape insuportabilă, Spaima» (Apocalipsa după Antim). Fiinţa nu rămâne, însă, imobilizată în această intuiţie a neantului şi în angoasa paralizantă ce o inundă într-o asemenea clipă, şi pe care autorul le evocă foarte precis : «Teroarea podului uitat în legătura lui către pământ, groaza de necunoscutul ce se ascundea la adăpostul întunericului?…Dar şi mai distinct şi mai inteligibil i se păru glasul alcătuirii lui irepetabile, îngândurată şi temătoare, aflată într-o clipă lungă, poate suspendată, în preajma oricărei posibile destrămări» (p. 17). Eul depăşeşte, în scurtă vreme, acest al doilea prag.

Pe neaşteptate, înaintând în timp şi în existenţă, adâncindu-se în sine, fiinţa ajunge, la un moment dat, în preajma revelaţiei şi, atunci, totul, absolut totul, se schimbă: «Înaintau demult, parcă nici nu se mai ştia de câtă vreme şi când îşi dădu seama că s-ar putea să înainteze astfel la nesfârşit, în voia întâmplării ce nu se putea pătrunde şi nici explica, îl cuprinse deodată o linişte neaşteptată, ininteligibilă, poate fericită. Şi atunci, fără să ştie de unde îi apăruse această imagine pe care poate nici măcar nu o va fi văzut vreodată, îşi aminti cum, pe când era tânăr, rămânea pe gânduri ori de câte ori, la orice oră a nopţii şi a zilei, de la fereastra casei învecinate îl privea, de undeva de sus, acelaşi chip impenetrabil, de bătrân fără vârstă» (p. 17).

Cunoaştere sensibilă (însoţită de bucuria calmă a vieţuirii între elemente), intuiţie a golului, a vidului, a nimicului (acompaniată de angoasă) şi tresărirea discretă a revelaţiei (dătătoare de o indicibilă fericire) – iată pilonii ce susţin aceste proze. «Spaimă şi bucurie în acelaşi timp» (p. 38), nostalgia «timpului fericit» (p. 10), a «morţii fericite» (p. 20) – acesta este conţinutul sufletesc al omului ieşit din «cuptorul Genezei» (p. 37).

*

Trebuie spus, în final, că textele, întrucât tratează, cvasi-exclusiv, obsesiv, despre fiinţă, ar putea fi aşezate sub insigna existenţialismului, dar, neapărat, a unui existenţialism spiritualizat, creştin. Fiindcă lumii pe care ele o evocă nu i s-a retras harul: „Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă“ (p. 7). Creatorul este prezent pretutindeni, aşa cum probează, între altele, perifrazele ce-I aproximează Fiinţarea insondabilă: «Cel ce le seamănă pe toate», „Cel care le ştie pe toate“, „Cel ce îl învăţase fără grai“, „Cel ce le rânduieşte pe toate“, „Cel care îl luminase“, „Cel care le orânduia astfel“.

În acest «univers închis, aproape ireal şi poate chiar simbolic» (p. 38), Creatorul, ca o «altfel de realitate» ce «i-ar fi înconjurat deodată» (p. 14), ca o «imagine a perfecţiunilor nedefinite» (p. 9), «ca un punct nedefinit» (p. 24), este sensul prim şi sensul ultim al existenţei şi al enigmei. Este Adevărul. Este Enigma însăşi.

EUGEN DORCESCU , Timişoara, România

Decembrie 20, 2008 Posted by | noutati | Comentarii închise la Eugen Dorcescu: „Perpetuum mobile“ sau despre enigmă în opera lui Artur Silvestri