Grigore Georgiu: „Melosul lui inimitabil, de tragedie antică“

Am citit cuvintele indurerate scrise de Artur Silvestri despre Cezar Ivanescu. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Ca mult a patimit cand altii petreceau, mult a zidit cand altii daramau si mult a facut pentru neamul romanesc cand altii il defaimau. Melosul lui inimitabil, de tragedie antica, s-a topit acum in muzica sferelor, ducand acolo si un sunet specific romanesc, in care rasuna discret, ca un murmur cosmic, freamatul si armonia codrului batut de vanturi, leganarea valurilor si a holdelor unduitoare. Nu l-am mai intalnit de vreo douazeci de ani, dar in mintea mea ramane imaginea unui personalitati complexe, atinse de aripa geniului. Trupul lui, aparent fragil, imi apare si azi ca o carja vanjoasa, gata sa poarte sarcini dintre cele mai grele. >>>>

”Cezar Ivanescu – un biruitor” , un eseu de Artur Silvestri

Sfarsitul dramatic al lui Cezar Ivanescu care va fi , poate , lamurit intr-o  zi , nu modifica prin nimic impresionanta opera poetica pe care ne-o lasa si care azi este pretuita de cei ce inteleg sa citeasca literatura si nu biografie , valorificand-o , asadar, intocmai asa cum o merita . Aceasta va ramane si se va impune si mai mult cu cat vremurile de confuzie profunda ce le traim se vor duce , consumandu-si prea de tot febrila criza de ura colectiva care ii face pe unii sa nu mai vada realitatile creatiei la adevaratele lor proportii care acestea conteaza cu adevarat . Dar daca in istoria literaturii romane-ce va re-deveni candva cu adevarat o istorie de valori -locul lui exista si mai poate fi doar corectat cu timpul insa nu eliminat , ramane a i se stabili si insemnatatea lucrarii in istoria climatului literar unde astazi inca domnesc imaginile prefabricate de tot soiul de netrebnici si munti de documente contrafacute dupa cum a hotarat >>>>>

Elena Buică: „Sărbătoarea Sfintelor Paşti (icoane vechi)“

Desi clepsidra vietii mele aratamai mult nisip in partea de jos, simt si acum nevoia, ca in preajma sarbatorilor sa fac calatorii printre acele amintiri care vin de undeva de unde nu mai este timp si care deschid ferestre spre icoanele vechi si dragi ale copilariei alaturi de parinti, frati si oameni ai locului izvodirii mele pe pamant. Sunt amintiri ce te imping spre zona de emotii, mustind de mierea acelor vremuri si fara de care sufletul nostru s-ar stafidi ori ar deveni un vrej uscat. Din calmul varstei mele de acum, zambesc icoanelor copilariei care s-a revarsat in valurile anilor care au urmat. Ce a ramas din ea in forma de amintire, o port cu grija ca sa nu piara. Copilaria in care nu mai incapem, dar de care nu ne-am despartit niciodata, isi face simtita prezenta mai cu putere in noi, mai ales in preajma sarbatorilor de Pasti. Nu mai pot pune stavila gandului sa nu alerge in satul meu natal, Tiganesti din judetul Teleorman. >>>>>

DE SFINTELE PASTI – Poezii de Sandu Tudor, iniţiatorul mişcării spirituale „Rugul Aprins”

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri stă încă proaspătă

roua,

am auzit lângă mine

cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,

aşa de limpede

şi răsună în atâta ecou

încât pare că lumea,

marea şi larga Lume,

toată îl ascultă >>>

Mircea Micu: „La Răşinari“

La Răsinari alunecă pe jghiaburi

Sudoarea iernii-n lacrimi de cristal.

Padurea-I fum…Molatici boi de abur

Trag dupa ei lumina,peste deal

.De nicaieri, prin aerul ca mierea

Stralimpezit de ploi se-aude lin

Un fluier stins, departe.Si tacerea

Ma-nvaluie in vidul ei deplin.

O casa cu pridvor, gradina-n seara,

Insingurarea ei fara egal,

Aici a scris, pe-o piatra grea de moară,

Poetul patimirii din Ardeal.>>>>

Constantin Cubleşan: „Destinul scriitoricesc al lui Octavian Goga”

Destinul scriitoricesc al lui Octavian Goga este, poate, singular în istoria literaturii române. De un succes extraordinar în anii debutului său poetic, tocmai prin expresia angajată a unui lirism în care naţiunea română (nu doar ardelenii) îşi regăsea “cântate” nevoile şi neamul, ca să preiau o sintagmă eminesciană, după împlinirea dezideratului realizării Marii Uniri de la 1918, creaţia lui a apărut brusc, aproape tuturor celor care vedeau în el, până atunci, un port drapel, ca un profet consumat, cu misiunea încheiată, însăşi etichetarea lui de cântăreţ al pătimirii neamului nu voia să însemne altceva decât că aparţinea unui trecut în care îşi avea, fără îndoială, un lor de primă importanţă, dar care în noua lume nu-şi mai avea sensul decât ca o minunată relicvă, tocmai bună de aşezat în vitrina unui muzeu al bătăliilor de veacuri ale românilor pentru neatârnare naţională. Nimic mai fals într-o atare înţelegere a acestei voci mesianice care, însă, nu era în totul numai atât. Curios este faptul că poetul însuşi pare a-şi fi acceptat rolul artistic în acest sens, el intrând cu paşi fermi, din chiar primii ani ai Unirii (şi continuând apoi până al sfârşitul vieţii) în politică, pentru a împlini în faptă pragmatică ideea şi idealul pentru care îşi înstrunase odinioară corzile intens vibrante ale lirei sale. >>>>>>

Ion Istrate: „Goga şi criticii săi „-o carte noua de Dan Brudaşcu

Noua lucrare a domnului Dan Brudaşcu, Goga şi criticii săi, reprezintă un amplu studiu de poetică aplicată, dedicat, din perspectiva lingvisticii integrale coşeriene, operei unuia dintre poeţii români reprezentativi, în înţelegerea căreia s-au manifestat, de-a lungul timpului, puncte de vedere foarte diverse. Desigur, având în vedere calitatea preliminară a acestei investigaţii, date fiind exigenţele coşeriene referitoare la etapizarea cercetării specificului intrinsec al literaturii, mijloacele de investigare la care a apelat autorul sunt şi rămân acelea ale istoriei şi criticii literare, ştiut fiind faptul că marele lingvist şi filolog român se numără printre puţinii teoreticieni, de anvergură mondială, care a postulat necesitatea unui sincretism metodologic concret în studierea imaginarului literar. Aceasta cel puţin ca etapă pregătitoare a studiului sintetic succesiv, a cărui specificitate se sprijină integral pe arheologia constatărilor referitoare la text.

Multitudinea de perspective tematice la care a fost silit să apeleze autorul, pentru a-şi controla şi epuiza subiectul, poate fi urmărită, cu succes, încă de la nivelul structurării capitolelor. După Preliminarii şi Introducere, cea de a treia secţiune a cărţii studiază Debutul editorial al lui Octavian Goga (Poezii, 1905). >>>>

OPINII – Victor Martin: „Literaţi şi sefişti – O confruntare de mentalităţi“

Despre bunătate nu se poate spune nimic, aceasta fiind o valoare în sine. Despre răutate se poate spune orice. Răutatea e o prostie doar într-un război, unde are ceva concret de atroce. În literatură, împlicând aici şi science-fiction-ul, e chiar benefică. Răutatea criticului menţine orgoliul autorilor la un nivel tolerabil, făcându-l pe fiecare să-şi cunoască valoarea şi locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu există democraţie în literatură.

Avem nevoie nu numai de critici de întâmpinare, ci şi de critici de preîntâmpinare a prostiei şi lipsei de talent.

În literatură, unii dictează şi alţii execută. Depinde cine dictează şi depinde cine execută. La noi, toţi vor să dicteze şi toţi vor să execute, în acelaşi timp. În lipsa unor reguli ferme şi a unei culturi morale consolidate, democraţia este confundată cu anarhia prezentă. Sau cu dictatura banului asupra unei forme anarhice de manifestare a reprezentanţilor literaturii. >>>>

O ALTA MARE POETA REVINE IN ACTUALITATE – Nastasia Maniu: „Bilet de intrare în Paradis“

(Poem dupa dictare)

Tu mi-ai dictat, Doamne, acest poem

prin care de moarte nu ma mai tem.

Tu mi-ai dictat iubirea de Tine,

iubirea de semeni de la Tine imi vine.

Tu ma ajuti sa vad pana departe,

prin Tine despart viata de moarte,

prin Tine ma-nalt atunci cand cobor,

prin Tine raul din mine-l omor.

Prin Tine, Iisuse, viata o am,

prin Tine ma rup de stramosul Adam,

prin Tine ma leg de Tatal din Cer,

prin Tine, Iisuse, in veci n-o sa pier.

Poemul acesta Tu mi l-ai scris,

Bilet de intrare in paradis. >>>>>

Andrei Vartic: „La 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 75 de ani“

Când a venit Nichita la Chişinău, anume în clipa sublimă în care se îmbrăţişa cu pomii şi florile din gara de trenuri, când săruta pământul Basarabiei şi cânta împreună cu stelele: „Am venit de acasă – acasă!”, în acea clipă s-a spart Siberia de gheaţă ce sta deasupra României şi România a început să redevină Ţara. Spărgând Siberia de gheaţă a României, Stănescu şi-a dăruit-o pe mama sa României, cea mai măreaţă faptă pe care un om poate s-o închine Ţării Sale.

România nu poate fi Ţară fără Basarabia, spunea Nichita, sărutând piaţa gării din Chişinău. România nu poate deveni Ţară fără Codrul Cosminului şi zidurile Sorocii, fără toată curgerea Prutului, fără metafora de frate a lui Grigore Vieru, fără îngerul Eminescu aplecat tot ca o floare peste piaţa gării din Chişinău în trecerea lui spre Odesa.

Aisbergurile rupte atunci de Nichita mai curg şi acum spre Marea cea Neagră, pe aceste blocuri imense plutesc în glugi luminoase de strămoşi Hajdeii şi Alecu Russo, Constantin Stere şi >>>>>

PROZA – Corneliu Florea: „Risipirea“

Scriitura dupa istoria cea adevarata (fragmente)
Dupa ce s-a maritat Veronica la noi la Ostrita , s-a dus cu barbatul ei la Cernauti si casa noastra parca a devenit pustie. Tata a devenit mai tacut, dar cind vorbea era aspru si rastit, el care pina atunci a fost asa de domol la vorba, iar mama nu se mai auzea decit trebaluind de dimineata pina seara in casa, in gospodarie. Cind mama statea de vorba cu cite-o vecina, plingea dupa fetele ei care se maritasera si plecasera de-a casa.
Alexandru, frate-meu mai mare, era elev la Scoala Normala din Cernauti, acolo unde barbatul Veronicai era dascal, numai eu mai eram ramas acasa, cu ei, cu gospodaria noastra, care ramasese destul de mare si dupa ce parintii le dau zestre frumoasa surorilor cind s-au maritat, de s-a mirat toata Ostrita de asa darnicie.Mama inca nu se putea impaca cu gindul ca fetele plecasera de linga ea, desi toata comuna era plina de neamurile noastre, pe cind tata se indirjea cu gospodaria. Se framinta pe toate partile sa gaseasca el o cale de facut la loc pamanturile date fetelor, si se aspri la lucru. >>>>>

ANTOLOGIE LIRICA – Mariana Pandaru-Bârgău: „Către Bertha“

1. Convorbirea cu Bertha

m-a scos din tăcerea

în care locuiam de o vreme

Sângele meu devenise dintr-o dată

primăvară bătută de agresive parfumuri

iar inima-mi vie îşi purta simpla iubire

precum clopoţeii de vânt.

Se poate deci spune

că această convorbire cu Bertha

m-a trezit din letargia mea fără margini

Ca o larmă de gureşe păsări.>>>>

PETRE TUTEA INTR-O RECITIRE – A.I. Brumaru: „Pelerin spre absolut“

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). >>>>

ESEU – Maia Cristea Vieru: „Neamul Basarabilor“

In genere, literatura română cunoaşte romanul istoric sub aspect evocator şi documentarist. Primul a fost ilustrat masiv de Mihail Sadoveanu, iar cel de- al doilea de Camil Petrescu, printre atâţi alţii. Fiecare în parte străbătând la valorile artei prin optici relativ diferite. Dar dincolo de aceasta, nu odată a fost discutată problema dozajului documentarist, fie din perspectiva unei vădite demonstraţii a autenticităţii, fie pur şi simplu dintr-o fobie faţă de document. Dar cum romanul istoric nu se poate dispensa de document, acesta continuă sa existe, insă într-o simbioză artistică prin asimilare şi trăire, transgresând domeniul istoriografiei, pentru a se regăsi pe teritoriul literaturii epice. Desigur, nu e de neglijat nici aşa zisul „dozaj”, deşi rămâne numai o problemă adiacentă pe lângă imperativul legilor artistice. Şi subliniem aceasta în marginile lecturii romanului istoric Neamul Basarabilor de conferenţiar dr. Aurel Petrescu, unde dozajul documentarist e greu de descifrat din ţesătura vie a tramei epice. Cu atât mai mult plasma epică răspunde legitătii literare, cu cât e vorba în acest roman de mai multe epoci cu mare densitate istorică, circumscrise unei idei generatoare, a neamului Basarabilor. >>>>>>

ANTOLOGIE LIRICA – Al. Florin Ţene: Cinci poeme noi

TIMP PENTRU VIITOR

Prietenului Artur Silvestri
Rugina în urmă se adună,

Floarea înţelepciunii la un loc,

Cuibăreşte lumina-n clar de lună

Licărind în amintirea unui foc.

Aşteaptă visul măduva de vânt,

A înţelepciunii ce urcă tot mai sus,

Spre ea se scurg fluvii de cuvânt-

Furtuni de lumină din apus.

Din păsări zboară puii spre cer

Cu albastru închis în pene,

Zborurile toate-n iarnă pier,

Uitări de sânge li se-nchid în vene.

Un despicat al râului de timp în două

Ne călăuzeşte înainte ca un gând

Cu-o jumătate strălucind a rouă,

Cealaltă în viitor lunecând… >>>>>

PROZA – Ioana Stuparu: „Roata dorinţelor“

“Vă dau vouă în stăpânire ţinutul acesta! a rostit Dumnezeu către fiii lui. Găsiţi aici tot ce vă trebuie pentru a duce o viaţă liniştită şi îndestulată. Eu voi veghea asupra voastră, ca să nu duceţi lipsă de nimic. Cât cuprindeţi cu privirea al vostru este ţinutul. O singură restricţie aveţi: să nu treceţi dincolo de dealul care abia se vede în zare”.

Cuvântul Domnului s-a transmis din generaţie în generaţie. Oamenii trăiau în pace şi bunăstare. Dumnezeu veghea asupra lor. Erau mulţi. Mulţi şi diferiţi. Diferiţi fie prin înfăţişare, ceea ce putea să observe orice muritor, fie prin amănunte pe care le vedea numai Dumnezeu: gânduri, dorinţe. Trecerea dealului care abia se vedea în zare, era una dintre dorinţele care pa mulţi îi punea la încercare şi porneau într-acolo. Însă, o dată ajunşi la poalele dealului, Cuvântul Domnului se dovedea a fi mai puternic decât dorinţa, iar oamenii plecau ruşinaţi înapoi.

În cazul unui tânăr cioban lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Dorinţa de a afla ce este dincolo de deal îl mistuia cu fiecare zi ce trecea. >>>>

CARTI SI AUTORI – Gabriela Mocănaşu: „Legea conservării scaunului în «cutia neagră» (III). Romanul ca artă poetică“

Biografiile revin în literatura postmodernă ca o reacţie la in suficienţele modernismului, „cu mijloace de investigaţie noi: psihanaliza, reconstrucţia literară.” ¹ Considerat de José Ortega y Gasset „gen literar suprem”², biografia nu a făcut totuşi carieră în perioada modernismului poate din pricina piedicii metafizice pe care scriitorii „purişti” o urmau sub impulsul dat de Nietzsche. Noutate ( una dintre ele ) a postmodernilor este recuperarea unor virtuţi creative transcendente care să aşeze individul în centrul universului, nu în sens iluminist, deoarece nu omul, ca specie, revine pe axă, ci individul, personalitatea proprie ce-l face să fie şi diferit, şi egal cu semenii.

În roman personajul devine centru în jurul căruia se instituie un univers ce coexistă – calm, relaxat – cu celelalte la nivel epidermic. Romanul Legea conservării scaunului³ creează bibliografii simultane pluriperspectiviste care se compun din circumstanţe, opinii circumstanţiale şi exces de limbaj. >>>>>