LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Biblioteca esenţială -„Destin deturnat. Schiţă monografică Mihai Arsene” (Editura KronArt, Braşov, 2007)

Când copacii ne obnubilează imaginea panoramică a pădurii,  când din cauza consumismului atot-nivelator refuzăm rememorarea terapeutică a unui trecut pe cât de recent, pe atât de hidos, când zilnic inventăm inutile gadget-uri care să ne uşureze comunicarea, dar comunicăm din ce în ce mai putin şi mai prost cu noi şi cu ceilalţi, se iveşte uneori, miraculos de proaspată şi nemilos de obiectivă, o privire limpede, o mână fermă de chirurg, o minte briliantină care repune – măcar pentru un timp – lucrurile în ordinea lor firească.

Cine oare,  în anul de graţie 2007, s-ar mai  putea ocupa de  literatura de sertar şi de generaţia scriitoricească de imediat după ’’obsedantul deceniu’’ ? Când rafturile librăriilor se umplu de volume semnate Dan Chişu si Irinel Columbeanu, când modelele adolescenţilor sunt nimeni altii decat Nicolae Guţă, Adrian Mutu şi Oana Zăvoranu, cui îi mai pasă de jertfa mută (amuţită, mai exact, de omniprezenta, odinioară, Securitate) a unui scriitor precum Mihai Arsene ?

Et pourtant, cela existe ! E vorba de Aurel Ion Brumaru , autorul ’’Schiţei monografice Mihai Arsene’’, proaspăt ieşită de sub teascurile (mereu surprinzatoare) ale editurii Kron-Art.

Se impune o primă observaîie, posibil de natura metodologică, sigur însă subiectivă. Dacă e adevărat că amestecul eticului in ’’treburile interne’’ ale esteticului a fost aproape întotdeauna pernicios, nu e mai puţin adevărat (dar, din păcate, e întotdeauna rarissim) ca atunci când cele două coincid, se deschide un splendid luminiş însorit în fojgăitoarea pădure bătrână a literaturii.

In nouă cazuri din zece, dacă un scriitor ar primi o misivă oficială cu textul ’’manuscrisul dumneavoastră a fost trimis la organele de resort ale Ministerului de Interne’’, s-ar gândi de două ori înainte de a mai deschide gura sau deşuruba capacul stiloului. Şi totuşi, Mihai Arsene o face. Cu încăpăţânare (vezi caleidoscopica trecere în revistă a profesiilor pe care, nu-i aşa, a fost obligat sa le îmbrăţişeze, de la muncitor necalificat la director de editură, după binecunoscutul model al lui ’’Recunoşti că eşti mistreţ ?’’). Cu o conştiinţă inflexibilă (scopul declarat fiind scoaterea din ’’îmbolnavirea est-colonial bolşevică a culturii române’’).

Scriind o carte depre o carte (şi nici una dintre ele oarecare), Aurel Ion Brumaru ar fi putut ceda ispitei intertextualităţii, sau ar fi putut măcar să-şi acorde minima trufie a unei puneri în abis, din moment ce el insuşi a trăit (în) acele vremuri şi le-a supravieţuit. Ca orice critic adevărat însă (specie rară  şi ea, în ciuda aparenţelor tipo-grafice) smerenia cu care déjà ne-a obişnuit si prevalenţa intuiţiei îl determină să se abstragă din text ; astfel, deşi (slavă Domnului !) reculul istoric îi lipseşte, discursul critic se obiectivează.

Ni se pun astfel inainte valenţele textului, tehnici precum cea a dialogismului sau a deconstruirii realităţii, ’’textualizarea’’ avant la lettre a realului, ş.a.m.d. Dar autorul Fiinţei muzicale nu o face (ca atâţia alţii !) pentru a ne arăta că ştie să citească, ci pentru a ne îmbia la lectura lucidă. Aceasta în măsura în care, tot el o demonstrează, personajul principal al operei lui Mihai Arsene e nimeni altul decât….Cititorul. Pe care, în ’’dezinteresata cârdăşie’’ cu autorul investigat, îl invită la descoperirea acestei ’’broderii tajmahalice’’ care e cartea. Adica la lectură. Ceea ce, cu modestia cuvenită (şi netrucată), facem şi noi.

                                                                        As.univ.drd. Virgil Borcan

                                                                        Univ. ’’Transilvania’’ din Braşov

Anunțuri