~O tânără scriitoare se revoltă: „În anul de graţie 2007, a spune ,,sunt român’’ este considerat drept o ruşine! „

Simplă mărturisire 

Unii dintre noi înţelegem să ne ducem existenţa-n anonimat încerând să ne facem cât mai puţin vizibili, dar purtând crucea unor gânduri care vor rămâne îngropate veşnic în sicriul neputinţei noastre de-a ne face auziţi, ele ne vor înjunghia pieptul din când în când, atunci când viaţa ne va pune în faţa diverse obstacole, vreo neorocire sau pierdere iremediabilă.

Alţii însă, au un curaj vecin cu nebunia, o clipă dumnezeiesc de nedesluşită dezleagă zăgazurile acestui curaj şi mâna începe să scrie… mâna aceasta care poate mângâia, lovi, construi sau distruge, mâna care poate semna acte de clemenţă sau condamnări la moarte, gesturi de binecuvânatre sau sinucidere… în clipa în care începe să scrie, fără ca purtătorul ei să-şi dea seama, imită de fapt pe Dumnezeu… pe El care este Cuvântul.

Nu ştiu nici cum şi nici de ce am început să scriu, poate că am început să citesc prea timpuriu cărţi ,,grele” despre care ardeam să ştiu motivul care i-a împins pe scriitori să ni le lase moştenire. Fie că erau versuri, romane sau cărţi pentru copii, fiecare dintre ele şi-a lăsat urma ei sacră în evoluţia mea ca adolescent şi de ceva timp, tânăr. Mă întreb mereu, oare se anticipează de către dascăl, în clipa în care predă lecţia de istorie, că printre zecile de feţişoare uimite poate exista una, două sau mai multe care vor zidi cuvintele sale în suflet pentru restul vieţii? Care-l vor crede ca pe un Dumnezeu când le va spune despre semeţia şi vitejia celor din sânul cărora s-au născut, despre aceea nobleţe milenară care există în actele lor şi pe care o pot simţi pe fiecare centimetru pătrat de pământ pe care calcă?….

Se gândesc ce vor face acei copii ajunşi la vârsta maturităţii în şcoli mai înalte unde li se va spune că istoria este falsă iar ei, părinţii şi bunicii lor sunt, de fapt, nişte bieţi naivi, folosiţi de vremuri, conjuncturi şi pacte?

Cel puţin unul pe generaţie se va apuca de scris, de cercetat arhivele în care speră să găsească o mică urmă a ceea ce pe el îl întregeşte, a ceea ce lui nu-i poate fi luat tot de nişte vremuri, tot de nişte conjuncturi, Şi dacă nu reuşeşte nici acolo să găsească un fir de care să se agaţe ca înecatul de un pai, va rămâne să-şi pună spernaţa în Dumnezeu şi să-şi ducă crucea cuvintelor împotriva tuturor. Nu-l va mai putea întoarce nimeni din drumul lui, indiferent dacă e presărat cu mari suferinţe, denigrări sau monstruoase nedreptăţi. Va fi mai fericit decât cei care vor dori să-l târască pe o Golgotă a propriei lor necredinţe şi rătăciri. Va avea puterea demiurgului precum şi speranţa că ceea ce a dăinuit două mii de ani nu va putea fi dărâmat în câteva decenii de mintea rătăcită a celor care acum se simt stăpâni. Pentru că nu e aşa? Roata se învârte…. şi întotdeauna după furtună va apărea şi soarele care va usca noroiul precum şi lacrimile.

Iată de ce scriu poezie despre România în anul de graţie 2007, când a spune ,,sunt român” este considerat drept o ruşine! Am publicat cartea ,,Româncă, marcă înregistrată” la 17 ani şi mi-o voi asuma până în clipa morţii mele. Dacă sunt acuzată de patetism răspund da! Sunt patetică, duioasă, nebună, miloasă, furioasă… pentru că în sângele meu zac mii de ani de neaplecare. 

Loredana Cristea, poet, scriitor 

18 ani