Alexandru Stanciulescu – Barda :”Poveste despre un calugar pribeag”

Se spune că era un stareţ bătrân, foarte credincios şi clarvăzător, adică vedea cu ochii sufletului cele ce oamenii obişnuiţi nu puteau să vadă. Avea în mănăstire un ucenic tare vrednic şi -l iubea stareţul ca pe copilul său. Într-o zi s-a pripăşit în acea mănăstire un călugăr pribeag, venit din altă ţară, bolnav şi tare amărât. A locuit în mănăstire câteva luni, dar boala sau poate necredinţa îl împiedecau adesea să meargă la rugăciune, la slujbe. Mai mult, nici la muncile pe care ceilalţi călugări le săvârşeau el nu lua parte. Şedea mai mult retras în chilia sa. A murit călugărul pribeag şi bătrânul stareţ a văzut cu ochii minţii lui cum a venit un cor de îngeri şi i-au luat sufletul şi s-au înălţat cu el la cer. A fost impresionat stareţul de aşa cinste ce i se dădea pribeagului. Întâmplarea a făcut ca la puţine zile să se îmbolnăvească şi călugărul tânăr şi vrednic, ucenicul stareţului. Toţi vieţuitorii mănăstirii se rugau pentru sănătatea lui şi-l vizitau şi-l încurajau într-una. Fiindcă se trăgea dintr-un sat apropiat, au fost anunţate şi rudele lui după trup şi au venit cu mic cu mare părinţi, fraţi, surori şi rudenii. S-a sfârşit călugărul şi cu mare jale a fost prohodit de toţi. Stareţul a văzut, însă, cu ochii minţii lui, cum sufletul tânărului său ucenic a plecat singur spre înălţimile cerului. S-a rugat mult stareţul să-i descopere Dumnezeu taina aceasta, fiindcă-l ştia pe ucenic un om tare credincios şi cu multă tragere de inimă pentru cele sfinte, lată că, într-o noapte, stareţului i s-a arătat în vis un înger şi i-a spus: „– Ucenicul tău nu a fost mai puţin credincios decât călugărul pribeag, numai că el i-a avut alături pe toţi cei dragi ai lui şi aceştia l-au însoţit cu iubirea şi cu rugăciunea lor până la cer; pribeagul nu a avut însă pe nimeni şi de aceea a trimis Dumnezeu corul de îngeri să-l însoţească. Destul purtase în viaţă crucea singurătăţii, a străinătăţii şi a depărtărilor!“