LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Dimitrie Grama:”Sarpele”

SARPELE

Soarele abia apucase sa se ridice pe cer, dar ca intotdeauna , aici la „casa mare” din Ilidia, lumina lui era mai vie, mai pura si mai patrunzatoare, la fel cum si albastrul cerului era aici imaculat, adinc si misterios in comparatie cu picla cenusiu-alburie, numita cer in marile metropole ale lumii. Ce senzatie de liniste si de serenitate! Ce senzatie de pace fizica si spirituala! Dupa doar citeva minute afara, fiecare pasare, fiecare insecta cinta doar pentru mine la fel cum adieri nevazute de vint, imi mingaiau fruntea tocmai atunci cind primele broboane de sudoare se pregateau sa se pravale in jos, spre ochi si sprincene.

Stateam cu ceasca de cafea in fata, pe terasa care inconjura in forma de „L” interiorul casei, absorbind prin toti porii trupului si ai sufletului, aceasta tihna, aceasta stare de vraja, care, abia acum dupa mai bine de treizeci de ani de absenta, mi-am dat seama cit de mult mi-a lipsit. Inchizind ochii, aveam strania senzatie ca bucati indefinibile „de mine”, se reintilnesc, se recunosc, patrunzindu-ma, reintregindu-ma. Eram din nou, eu, acela, care putea trai in armonie cu simplitatea lumii inconjuratoare, acela care nu cerea nimic si nu se astepta la nimic altceva, decit ceea ce era deja acolo; soarele, aerul curat, verdele stralucitor, ciripitul si celelalte soapte ale naturii, tarina umila, pe care doar aici o calcam usor cu picioarele goale, parca cu frica sa nu o ranesc, sa nu o doara.

Fara vreun gind anume, ca in transa, ca intr-un vis, m-am ridicat la un moment dat si m-am indreptat inspre pivnita. Poarta mare si grea de lemn masiv, a cedat impingerii mainilor mele, deschizindu-se cu un fel de geamat profund, ca si cum lumina puternica de dimineata ar fi strapuns ca o sabie intunericul subpamintean. Probabil ca acest geamat m-a facut sa-mi aduc brusc aminte de ce am intrat in pivnita,  de ce am violat acest spatiu demult timp dezertat de vreo atentie omeneasca. Am intrat pentru „cinstirea amintirilor”, deoarece aici pe boltele de var nestins erau imortalizate, arse cu flacara de lumanare, numele noastre, a tuturor fratilor si verisorilor, numele prietenilor si cele ale fratilor de cruce. Aici era mormintul vacantelor, mormintul unui timp si spatiu pe care il numesc „copilarie”, dar pe care l-as putea numi la fel de bine; „initiere”, „formare”, „zbucium” sau „libertate”. Cu un sentiment de profunda nostalgie si chiar evlavie, am recitit numele celor care odata, demult, au constituit aproape tot universul uman inconjurator. Umblind cu ochii pe pereti, la un moment dat am simtit o usoara lovitura in ceafa, lovitura care, pentru o fractiune de secunda, m-a dezorientat, facindu-ma sa-mi pierd focusul vederii si in acest fel sa-mi pierd abilitatea de a mai identifica vreun nume pe bolta pivnitei. M-am intors atunci, normal, inspre iesire, dar spre nedumerirea mea totala, usa pivnitei disparuse in continuitatea uniforma a zidurilor, inchizind afara lumina zilei. Cu toate acestea, vedeam destul de bine si atribuiam aceasta „vedere”, usurintei pe care de mic copil am posedat-o, de a-mi acomoda ochii la intuneric. In mod sistematic, am incercat sa strabat pivnita in toate directiile in cautarea iesirii, dar indiferent de directie, nu dadeam decit de bezna si zid, zid si bezna, care, aranjate ca o tabla de sah infinita, incercau sa ma piarda in labirintul lor simplu.

M-am oprit sa-mi revin, gindindu-ma ca, probabil, de la lovitura am facut o mica comotie cerebrala care bine-nteles mi-a creat aceasta stare de confuzie. Trebuie doar sa ma odihnesc putin, sa-mi revin, mi-am spus, asezindu-ma. Sa fie trecut doar citeva minute, cind parca desprins din literele afumate din perete, un sarpe gros si lung de vreo doi metri, se apropia fara graba de mine. Privindu-l, mai multe imagini de demult mi-au revenit cu o claritate de nedescris si cu un fel de „constatare normala”, dar in acelasi timp absurda, l-am recunoscut! Era sarpele casei, pe care bunica il hranea cu lapte, lapte lasat intr-o ulcica in fiecare dimineata la usa pivnitei, unde el, sarpele, traia. Bunica spunea ca acest sarpe era pazitorul, cu multa raspundere de altfel, al casei si ca atare, noi trebuie sa-i acordam respect si grija, altfel s-ar putea ca sarpele sa ne paraseasca si nimeni nu poate sti ce consecvente grave ar avea plecarea, instrainarea lui. Ajuns linga mine, sarpele m-a „pipait” cu limba de mai multe ori si parca multumit pina la urma, a inceput sa se ridice pina cind ochii lui au ajuns la acelasi nivel cu ochii mei. Mult timp am ramas asa privindu-ne, parca reciproc hipnotizati, fiecare confundat in lectura adincurilor celuilalt si cu fiecare pagina pe care sarpele imi ingaduia sa o citesc, ochii lui cresteau si se luminau, coplesindu-ma….Eram din nou copil, in pantaloni scurti, descult si stateam asa cum obisnuiam sa stau in fiecare dimineata, pe banca de granit din curte, asteptind sa mai treaca vremea, sa se trezeasca prietenii. La inceput nu am auzit nici un zgomot, nici un sunet familiar si lucrurile pe care le fixam cu privirea si incercam sa le definesc, se pierdeau intr-o masa amorfa, un fel de corp organic care ondulindu-se in fata ochilor mei, executa un dans ciudat. Cu fiecare miscare a privirilor mele, cu fiecare gind se schimba si ritmul si natura dansului si in acelasi timp, tot mai multe detalii ale lumii inconjuratoare erau prinse in aceasta miscare ondulatorie, neprobabila. Trebuie sa marturisesc ca eram fascinat de „atributia” mea personala in construirea si modificarea materiei, de puterea mea de dirijare a lumii inconjuratoare si mai ales eram fascinat de „normalitatea” acestui fenomen! Apoi am auzit glasul bunicii, de data asta, clar si puternic ordonindu-mi: „nu te mai uita acolo, ca te fura, te duce cu el!”

Incercam sa inteleg despre ce „acolo” era vorba si mai ales „cine” statea gata sa ma fure, dar dansul florilor din rasaduri, dansul fluturilor si al vazduhului, dansul peretilor si al pamintlui de sub picioare, ma impiedica sa ma concentrez, sa urmaresc vreun gind aparte.

Era cald, mult prea cald si aveam o senzatie de greata, dar nu eu spectatorul, ci doar acela care, din neglijenta lui proprie, salasuia neputinta interioarelor altui copil. Atunci cind tocmai eram pe cale sa vomit ori sa lesin, a venit bunica si la pas cu ea, sarpele. Am auzit cum ii spune: „du-te si arata-i!” Sarpele m-a privit si eu m-am ridicat si am plecat dupa el, ca si cind acest fel de plimbare om-cu-sarpe ar fi fost una din cele mai normale activitati de la tara. Am intrat dupa el in bezna pivnitei si cind ochii mi s-au acomodat cu intunericul, am vazut-o pe bunica iesind din pivnita si am urmat-o. Ajuns afara, om matur, in lumina necrutatoare a soarelui de dupa amiaza, mi-am amintit ca bunica era moarta de mult timp. Cu un sentiment de adinca tristete m-am indreptat inspre banca de granit si m-am asezat tacut, coplesit de ginduri si de amintiri. Dupa un timp, nu stiu de unde si cum, linga mine, pe banca, a venit si s-a asezat o fetita. Nu o mai vazusem pe la noi, dar banuiam ca este fetita vreunuia care ajuta prin casa, dar cind s-a uitat in sus la mine, am avut strania senzatie ca o cunosc bine, de undeva. Abia mult mai tirziu, dupa ce ea plecase demult, mi-am dat seama de unde o cunosc. Ochii ei erau identici ca forma, culoare si expresie cu ochii bunicii si cu cei ai sarpelui. Nu am mai vazut-o de atunci, cu toate ca am intrebat prin sat. Se pare ca nimeni nu o cunostea.Dimitrie Grama , februarie 2007, Gibraltar