Adrian Botez: „Satul românesc eminescian ca dispoziţie de transcendere“

1. SATUL-NATURĂ

La Eminescu, nu apare Ţăranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripă de fier-întunecare), dar apare Călugărul (ipostază ascetic-spiritualizată a Omului Locului, Omul-Axă (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împăratul fiind doar diversele trepte de intensitate a acţiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Moşia-Mocşă (tărâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile Satului Arhaic Românesc, ca dispoziţie metafizică spre transcendere – Satul Arhaic Românesc, ca singură formă complexă (vag fixată terestru) structurată supraindividual (şi cu finalitate supraumană, aproape invizibilă ca arhitectură terestrizată, dar absolut determinantă, ca forţă de impunere a gestului şi gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenţă) buddhistă sau zen-buddhistă (a iluminării), nu au importanţă construcţiile pentru în-temeiere terestră, ci Acoperişul Arcuit spre Cer al Pavilionului, aşezat peste încăperea-cuptor iniţiatic (încăperea templu, nesemnificativă spaţial, infinită ca radiaţie spirituală), susţinută nu atât de pereţi, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolţi, streşinile (uranizate: “Streşine vechi casele-n lună ridică”) – iar în odaie Râşniţa Timpului, Poliţa cu icoana Arhetipală, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivăţul (loc de meditaţie, anulare a individualităţii, prin somn-visare, dar şi situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferică: I-124 “Şi când în pat se-ntinde drept / Copila să se culce (…) … din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi, / Pe faţa ei întoarsă”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flăcări – Amon-Rá al egiptenilor). Şi cam atât, din compoziţia formală. Construcţia numită – este, de regulă, la Eminescu (în afară de castel-palat, echivalenţe ale spaţiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intră în colibă…” sau, mai simplu, odaia (“Şi pas cu pas pe urma ei / Alunecă-n odaie”), ca uter pregătit pentru transcendere) – cu “păreţi coşcovi”, gata să se dizolve în oglindă uranică, în lumina neagră-ocultă, prin fereastra (uranizată: “Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, / Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie” – I-66).

În general, nu sunt relevate elemente ale construcţiei aparente săteşti – ci elemente ale experienţei interioare, ale ritualului demiurgic interior (iniţiatic) de existenţă umană arhaică: mediu de existenţă este labirintic – codrul, energia de existenţă are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre a) halele sure, halele albastre ale mării (zone subacvatice de reinstaurare a stării de Mythos: rude mari împărăteşti sunt zeii nediferenţiaţi de la ospăţul energetizant – mitic din Odin şi Poetul) b) munte (sinteză-cale, dinspre plutonic spre uranic); există şi sinteza trestie (subacvatică şi supraacvatică, demonică şi celestă, oricum, de contingenţă cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), ieşit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Mării). Muntele poate fi substituit de Arbore (rădăcini plutonice, coroană uranică): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeiţele etc.

Apărarea trupului (mistic) şi a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfică a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intră liniştiţi…”). Zidul nu este niciodată integrat complet în construcţia-casă, ci, mai curând, este o entitate metafizică (de sorginte spirituală) care susţine bolţile odăii (“Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă…”), deschizând odaia către uranic (“…Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă””). Odaia cu boltă devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) şi cu centru balta-monadă sau Muntele-cu-Vârf(Âthman)-Stea. Faţă de odaia cu boltă uranică (din Luceafărul, spre exemplu), geamul-fereastră este transparentizarea(obţinută, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “După geamuri tremur numa / Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma ” – sau prin des-fiinţare în lumină lunară sau mistică: (I-100) “[tu lună] lin pătruns-ai prin fereşti”, sau (I-143) “La geamul tău ce strălucea…”, iminenţa Revelaţiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-formă), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditaţie, din starea-crivăţ, din singurătatea ascetică a Călugărului “în scorburi de părete” (I-306) este starea care conţine, de fapt, energiile care se concentrează în vederea unui nou asalt demiurgic-Creaţie, sau pentru a străpunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-străpunse de raze). Acţiunea de străpungere este una procesual-iniţiatică: privirea (care “descojeşte” aparenţa, pentru a fuziona cu esenţa). Paşii sunt suportul acţional, căci ei desfac-secţionează aparenţa, pentru a ajunge la starea plutire uranică spre esenţă, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestră, în care se răsfrânge uranicul (“Ea pasul şi-l îndreaptă (…) [El, Luceafărul]Alunecă-n odaie (…) Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă” etc.): nu este o situare uranică sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregătit pentru Revelaţie – iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decăderii, degenerării, prăbuşirii – ca latenţe re-generative, resurecţionale, ale Spiritului (aflat în permanentă dispoziţie demiurgică – potenţială sau cinetică). De aceea, uranicul poate fi, oricând, convertit în terestru: confirmare a fiinţei Spiritului, a şansei sau a succesului conglomerării, con-centrării forţei spirituale – este pământul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatră), până la Vârf Muntelui, până la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, călare – Povestea magului… (I13-304). Pământul este Mocşa-moşie – spaţiul iniţierii spre cunoaşterea supremă, Moartea – deci, paşii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenţă energetică absolută – spre Vatra Cosmică.

 

2. SATUL-FIINŢĂ; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIEŢII)

Creştetul-fruntea (vertexul fiinţei energetice, fontanela şi fruntea cu ochi-privire) se situează, cu raza-privire, spre lună, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor şi dacilor – în Memento mori), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniană (Strigoii), sau piciorul atârnă deasupra oglinzii apei (Freamăt de codru), ca o amânare-pregetare, între cer şi pământ, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin călcarea Mocşei, a uraniculu-foc şi chtonicului-foc: plutirea Luceafărului între voievod şi demon, pe linia de unire a Zburătorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tărâmul Iniţierii Supreme), Luceafărul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocşei – spiritul conştient de propriile tensiuni-energii, neliniştit în eros, ca formă de titanescă creaţie a formulei mistice-mitice de Fiinţare, ca structură simultană a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirală a Creaţiei: venirea şi întoarcerea sunt mişcările ritualice de evidenţiere a Spiralei Creaţiei şi la fel, coborârea-aruncare (cercul-apă reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene văpăi…”), urmată de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacră), şi revenirea – sunt ilustrarea mişcării Spiritului, pentru a se în-fiinţa liturgic, ca imagine hieratică a Sinelui-Spirală.

Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adică scăpate din forţa modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicaţiile inutile ale mediului urban nu străbate în poezia eminesciană , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenţă rituală arhaică. Totul este ordonat conform liturghiei tradiţionale a gândirii (aduse al efervescenţă de Spiritul Etern, atemporal) şi a grandorii simple rurale (care este structurată conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cărarea-potecă, pierdere-regăsire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hală submarină (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocşa Uranică – Soare-Lună, fie în Mocşa-Apei – Halele-sure, fie în Mocşa-moşie, mandala chtonică, Codrul cu Izvoarele.

Atitudinea eminesciană faţă de Creaţie este una religioasă, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leagă Mocşele energetice prin permanenta efervescenţă (dor-deznădejde paroxistică, amar, scepticism, revoltă) a substanţei pentru modelare spirituală, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituală, dar şi reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificată de diversele mişcări sensuale: erecţia-catarge, străbaterea-pătrundere (în pământ, pentru a-l izbăvi de vălul lui Ormuzd) a păsărilor etc. Cântul este energia potenţializată, este energia de Creaţie, adică la Forma Hieratică. A cânta înseamnă a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin acţiune. Codrul cu doină este ipostaza hieratică a codrului-cu-izvoare (ipostază dinamică a Creaţiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “ţinere”, nedesprindere de originar: “Iară noi locului ne ţinem” – ca şi b) codrul legănat cu crengile la pământ, adică zonă cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamică, revelatorie a Titanului Pământ, şerpuind crengi-izvoare în chip de cărări labirintice iniţiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranică (“Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu Soarele”) şi, pe de altă parte, rândurelele – şiruri care duc gânduri, duc noroc, întunecă, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, veştejind şi amorţind) – nu sunt decât aversul şi reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteză a Mocşelor: doina şi dorul de îngânat sunt acelaşi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetică, structură statică: Spiritul-Icoană, revelat în La mijloc de codru…: luminişul, legănat şi pătruns în inima-oglindă-monadă, este tocmai icoana (mocşele uranică, subacvatică, erotico-chtonică se contopesc într-o imagine energetică potenţială a Creaţiei).

Stâlpul-Icoană, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinţa umană ca Făptură Hieratizată, unind Cerul cu Pământul. Un phalus etern genetic şi re-generat, e Cruce a Răstignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocşe.

Arborele Sephiroth (arborele vieţii) este icoana cea mai potrivită, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor şi sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are două stări:

a) dinamică (efectivă): viaţă-moarte (expresie-tăcere),

b) proiect, virtualitatea autoreflectată a Spiritului.

Iată Sephirothul – Figura 6:

I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potenţiale, haosul care aşteaptă punctul de mişcare = voinţa-forţă de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmează unui ciclu de fiinţare din care s-au închis rănile (“Soarele… se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”), s-au retras frunzele-stele ale aparenţei (“Ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic: deci, urmează reluare ciclului, într-un alt Logos. Practic, toate Scrisorile (cinci) – întruchipările lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclică a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în altă stare a Logos-ului: cel înălţat decade, cel decăzut se ridică).

II. Naissance de l’Être (naşterea Fiinţei înseamnă desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însăşi a mulţimei omeneşti”. Talpa este formă-amprentă (virtuală) spirituală asupra Haosului, prin care din pământul pacificat-Eden, cu rănile multiplicării închise (norii-răni retraşi în Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înălţare. Sensul înălţării, după desprinderea din Virtualitatea haosului-Pământ (Geea cea neagră = Zona mistică, a reciclării energiei spirituale şi a resurecţiei) este dat de indicaţia: “suind în susul scării pân’la frunţile crăieşti”; o subliniere stilistică a sensului de înălţare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca şi cele trei Mocşe: I. tărâmurile fiinţei psihice, matrice-triunghi, II. tărâmul fiinţei spirituale, matrice-triunghi şi III. Fiinţa divină, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capătul de sus al scării, este coroana (Couronne-Naissance dernière): frunţile crăieşti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinţă divin-spirituală, ci şi Nimbul-Coroană (coarnele sacre), care sunt naşterea de după desăvârşire, adică deschiderea (potenţială) pentru re-creare. În primul rând, însă, coarnele-coroană reprezintă potenţarea maximă a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tărâmul mistic, absolut nevăzut, din care se (re)-creează regatul (Malkuth) = starea de pregătire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potenţială). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creaţia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealaltă parte, la care se adaugă Vârful-Coroană.

III. Primul triunghi, cel al fiinţei psihice, matricea triunghiulară (1), este compus din fundamental enigmă (partea din talpă care stă în contact cu Pămîntul-Regat Mistic, al Potenţei Demiurgice Infinite): “De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi” – enigmă care se transfigurează, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în bază de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiinţei Spirituale), în Naşterea Fiinţei Spirituale. “îi vedem pe toţi munciţi” de enigmă: deci, Spiritul se amprentează în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinţa expresivă a Regatului Spiritului şi inerţia non-expresivă, ambele fiind amprente produse de către Regatul mistic (şi impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratică la b) starea dinamică a Arborelui o produce dorul nemărginit (voinţa oarbă, adică mistică:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forţă ne-explicabilă, această voinţă-dor. Noi-exprimaţii vedem doar efectul: cauza rămâne dincolo de Logos, dincolo de porţile “dezlegărei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:

A. stânga: Gloria-Maiestatea (Măreţia),

B. dreapta: Victoria-Puterea

În  stânga, ramura vizibilă, în dreapta, cea mistică: Măreţia – “deasupra tuturora se ridică cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusă în adevărata Putere-Victorie, obţinută prin “inimă smerită”, “stând în umbră” – adică, retrăgându-se, ca amprentă, din lumea expresivă, peste hotarul-umbră, în energia mistică a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinţa se ascunde “în taină, ca şi spuma nezărită” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetică ce se retrage şi se condensează, din formă spre Spirit (a se vedea şi “caii de spumă ai mării”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).

IV. Smerenia din umbră – Victoria-putere (adevărată) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inimă (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, conţinând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinţa Divină: Zeul – şi vădeşte proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii şi vădirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinţa vădită în forme ritmice şi b) fiinţa ascunsă, cauza pulsărilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune şi retragere, este Nodul Vieţii şi al Morţii, este venire şi plecare, este Spirala Demiurgică, între demon şi înger, între Lună şi Soare, între Soarele Alb şi Soarele Negru.

A. Ramura stângă (vădită) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) şi Dreptatea (Justiţia).

B. Ramura dreaptă (mistică) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorită schimbării acestor două stări ale Fiinţei Spirituale, se poate naşte nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Naştere a Fiinţei Divine, pentru triunghiul conţinând Fiinţa Divină: este singurul triunghi (pentru că e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea în sine ca fiinţare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroană, între coarnele de consacrare.

Dreptatea nu se face aici, Fiinţa Spirituală este purtată pe valurile iluzionării, în ce priveşte posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: înţelegere, comunicare, deci, comuniune spirituală, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporală (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalităţii, rezultând cunoaşterea prin moarte, înţelegerea divină). Adăpostul scrierii (adăpostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevăzut (Spiritul). Speranţa adăpostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituală este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect şi la somnul-adăpost în Mythos. (I-103) – Apare clar conformată imaginea Arborelui Spiritual: “Ca şi iedera din arbor (spirala dinamică a Arborelui) de-o idee i se leagă” (viaţa-fiinţare). Apar semnele rupturii-Revelaţie: Fiinţa spirituală rămâne în urmă, ca amprentare-voinţă exprimată, şi se transfigurează mistic (prin implozie) în Fiinţa Divină. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ţi trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tăcerea mistică-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezultă, din retragerea Logos-ului către Mythos, sfâşierea lumii amprentate de Spirit şi sfâşierea-desfiinţare a succesivităţii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivităţii) de imagine-o fâşie (Logos secvenţial, fără rost-rostuire, fără logică, neliniştit, nelegat-rătăcitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în căutarea-cale mistică spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbră de gândire (cugetarea retrasă în limita-umbră, pentru reintegrarea în voinţa-potenţial, proiect expresiv, ieşire în afara efectivităţii), ori un petec de hârtie (ştergerea semnelor evidente-coerente, odată cu secvenţialitatea-ruptura Fondului Fiinţei-fiinţare – ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente înşirate în semne: semnele se pierd odată cu fundalul lor cosmic, deci, semn şi fundal al semnului –  Hârtie Unică   –  sunt consubstanţiale, sunt din aceeaşi esenţă şi se auto-absorb în Esenţa-Fiinţă Divină )”.

“… propria viaţă n-o şti pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”   (I-103).

Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurată şi proprie a verbelor, rezultând o “cimilitură” mistică, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamnă Logos repetat “la indigo”, similitudine în formă a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamnă şi pe gură, gură expresivă lipită de gură mistică, una trecând suflul-voinţă în cealaltă: voinţa de expresie, dinspre gura mistică spre cea expresivă (“lumească”), voinţa de re-absorbţie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresivă la gura mistică. Este pulsaţia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însăşi Sacralitatea, este suflul cu numai două sensuri, înainte şi înapoi, cercul de jos şi cercul de sus, Spirala Demiurgică, conţinând expresia şi reintegrarea în sacral, ca simultaneităţi. Deci, viaţa expresivă însăşi figurează ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu există în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, după ce la regurgitat-răsuflat – şi-l transfigurează în Fiinţă Divină-Mythos.

Nu cantitativul, meschin şi fără sevă, fără “causa causorum” deci nu brăcuirea (“Printre tomuri brăcuite, aşezat şi el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurdă a bracului – ci calitatea spirituală din tomul-carte Cartea revelată-ca-lume şi lumea revelată ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se înălţa în pofida neînţelegerii şi cu tot cu neînţelegerea. Revelaţia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotică în haos, de fapt, rânduind mistic haosul să nu mai fie haos, structurându-l (mistic) să redevină Regat. Pedantul cu ochi verzui şi ochelari (gheaţa demonică), stăpân al colbului, este Satan însuşi. deci, înălţarea calitativă a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participă efectiv – fără el nici nu se poate – la înălţarea calitativă, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă” – cele două şiruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicităţii şirurilor în coarnele consacrării, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea există, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridică spre privirea demonică de foc îngheţat, focul privirii demonice re-transformă colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cărţile, cantitativ în vraf-vrac, le şi strânge, ca vraf-înălţare, Demonul care desface semne în colb, el şi strânge colbul în semne (ca Piatră a Muntelui, recompusă din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfăcând în coadă şi frunte, el se situează deja în fruntea vrafului-stâlp “aşezat şi el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la înălţarea Arborelui Sephiroth; desfăcând, în pustie şi înţelepciune, Spiritul – el îl şi ascunde-adăposteşte (de vârtejul-Māyā), în zona mistică a prizăririi.

V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treaptă, într-o inteligenţă demonică, ambiţia înălţării vrafului-stâlp, prin Satan şi înţelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirală, în Cântul, forţa de pătrundere-înţelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul său pozitiv-demiurgic. Ambiţia demonică s-a relativizat: “poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi – orice-ai spune, / Peste toate, o lopată de ţărână se depune”. Suişul şi coborârea, zidul şi non-zidul, limita şi dez-limitarea – trebuie retrase în zona neagră, mistică – ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de ţărână” le-ngroapă prin răsturnarea ţărânei, dar prin sugerarea lopeţii, ca remanenţă a focului fertilizator, deasupra în-gropării, se sugerează resurecţia viitoare. Deocamdată, “totul cade” în virtualitate divină.

Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înălţării-erecţie demiurgică ce combină cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul – mână erectilă şi gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere conţine viitoarea victorie sublimă-cristică.

Urmează relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or să vie pe-a ta urmă, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistică, îngropată, trecută în registrul ocult: urma se transformă în în-covoiere şarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepăsătoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferică. Deasupra devine zonă relativă, a mititelului lustruit: Satan se dizolvă, se auto-persiflează, focul interior este păstrat acoperit, la suprafaţă nu mai rămâne decât umbra focului – lustrul (urmă mistică a efortului de răzbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tău umbră: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor două triunghiuri prăbuşite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.

Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twa asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinţă Divină  laşi în urmă, te rupi de Fiinţa ta spirituală care dezvoltă un suflu şi un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inimă, expulzând suflu-ser, care este desprins de plămânii sacri. Biografia “se subţiază” – formele Fiinţei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizează în umflături ale nărilor – amprente cărora li s-a retras energia vital-expresivă: nările umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prană inimii şi plămânilor (biografia e “subţire”, pentru că se rafinează dincolo de inimă-plămâni, în zona Spiritualităţii Pure – devine biografie sacră – hagiografie). Deci: blocajul primelor două trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghină  care interiorizează energia-sine. Cuvântul-Logos îşi pierde şi el, deci, energia – devine laudă – formalitate lipsită de conţinut (“… să te laude-n cuvinte”). Mâna erectilă-demiurgică (sceptrul) devine mână a oricărui (“Astfel încăput pe mâna a oricărui …”) – pronumele nehotărât relevă omogenizarea şi stârpirea-sterilizarea acţiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamnă a repara ceva stricat-ruinat – până la ruinarea-dispariţie finală, a cârpi, până la aneantizarea peticului însuşi – opus lui a face, ca simultaneitate şi originaritate stihială, divină). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Răul (“Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocşa a treia, cea a Fiinţei Divine.

Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu şi doi (viaţă) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistică a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastră, zonă în care Răul e în curs de transfigurare divină), răutăţi (esenţa Rău, absorbită de Demiurg-Fiinţă Divină), mici scandale (Logos derizoriu, vehemenţă sterilă, reciclată, în Mocşa a treia, în tăcere-potenţialitate demiurgică). “Astea toate te apropie de dânşii”. Iată efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocşa a treia (până la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): dispariţia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying şi Yang), nuanţat dintru început, ca axă de dezvoltare pe verticală a Sephiroth-ului: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e-n toate”.

Negarea luminii vinovate şi păcătoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistică a nopţii bogate. “Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfăţişările lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe şira spinării, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), până la rădăcina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inerţia (şarpele) originară. Se îngroapă în Pământ-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurecţiei. Chinul suprem, vehemenţa supremă a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant şi resorbire în UNU, înafara cugetării-gând (amprentele cugetării sunt părăsite, pe linia descendentă spre Regatul Inerţiei – Kundalini).

Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I există trei părţi: al doilea rând de puncte de suspensie marchează Naşterea de După…, Naşterea Mistică, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiinţei Divine: Luna = Cunoaşterea Supremă (Moartea) – “Raza ta şi Geniul Morţii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)-intrării în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (lumina fecioară = lumea mistică, de neatins, decât de iniţiaţi; pustiul ce scânteiază = Mythos-ul plin de lumina mistică, dar vid de forme şi de voinţa formei-amprentă: doar proiect, fără semne ieşite în evidenţa-expresie) “… codri-ascund în a lor umbră strălucire de izvoară” (din nou, “strălucire de izvoară” sugerează nu dinamismul resurecţiei, ci potenţialitatea infinită a resurecţiei; valuri cu strălucire lunară = semicercuri în zona mistică-jos, “mişcătoarea mărilor singurătate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivităţii-amprente; singurătatea, însă, este nucleul stare divină, care uneşte cele două semicercuri în Cercul Mistic – Dumnezeu-Singurătatea Supremă, căci e Virtualitatea Supremă. Puterea sorţii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsă-absolvită în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Morţii (lumile resorbite în zona mistică a Cunoaşterii absolute).

 

*

*                      *

(I-147, Odă (în metru antic) –“Suferinţă tu, dureros de dulce”: sunt marcate două etape, aduse în simultaneitatea Revelaţiei: chinul paroxistic este condiţia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistică a echilibrării orfice, între Apollon şi Dionysos, între lumină şi vârtejul întunericului (lumină ocultă). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respiră împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehemenţei, ca vârtej purificator, care ridică-trasfigurează zona amprentelor energetice – în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenţeles” – mistic devine Cânturi, străbătute de Revelaţie, intră în rezonanţă cu stihiile reechilibratoare: Sagesse şi Intéllingence, unde inteligenţa-valurile alternative mişcări sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Înţelepciunea-vânturile, ca părăsire a mediocrităţii alternanţei, pentru Vârtejul atotintegrator – ridicând Spiritului, din Kundalini, pe şira spinării-arborele Sephiroth, şi aducându-l – liniştindu-l (dulce) în Fiinţa Divină Încoronată (coarnele strâng mitul şi redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).

Gândul nenţeles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacră. Împlinirea te să fie privirea gândului, străbaterea spre sacru şi a sacrului. Păsările străbat negrul (mistic) pământ (zbor al reintegrării în Spirit), în paralel, arhetipul păsărilor (gândul nenţeles străbate albul-lumina (zbor al reintegrării în Fiinţa Divină). Păsările sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsă) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenţeles, fiinţa Spirituală – care, la rândul ei, e absorbită în Cânturi = Fiinţa Divină, Fiinţa ce integrează valurile-fenomenalitate şi vântul-energie ascensională, dinspre Kundalini spre vertex (Om şi Cosmos au aceeaşi structură spirituală: de la energia originară-Kundalini, la centrul uranic al Fiinţei cosmicizate: fontanella, fântâna ţâşnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al ţâşnirii (acvatice) a Energiei).

Acvaticul şi mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealaltă, prin transparenţa acvaticului – à MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui à MAREA, Susul şi Josul, Verticala şi Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capătă, ritualic, aceeaşi semnificaţie (unitară): de imagine hieratică a Făpturii Divine, Arborele Vieţii, Arborele Sephiroth.

 

*

*                      *

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

 

Templul românului este Biserica. Dar Biserica eului eminescian este Codrul: codrul pregăteşte eternitatea, codrul pregăteşte, heraldic, liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenţă (şi trecătoare în formă, dar trecătoare, mereu, spre esenţa divină, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele, are Arborele – Axă a Lumii, are Păsările (zbor şi cântec, rază şi Logos…îngeri paradisiaci!). Codrul are ca Preot teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei), dar are şi Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Morţii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Călin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adică stâlpul Templului-Casa Divină a Eternei Nunţi (-codrul), fie călăreţul pe cal negru şi au cornul lumii la brâu, ca taină comprimată, aşa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Făt-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafăr: “Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”, căci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic şi invocator al Lumii-Fată din rude mari împărăteşti).

Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej[1]: trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne ţinem”. Noi – este şi formă de plural gramatical, dar şi semn al majestăţii, regale şi divine (pluralul majestăţii). Codrul este ipostaza eternităţii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca şi Muntele, Codrul primeşte pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere şi dinainte de depărtare, este copilul din Fiind băiet păduri cutreieram, care se culcă la sursa eternităţii: izvorul), sau pe iniţiatul în moarte (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei: “Trec în umbră, pier în vale / Iară cornul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar şi iar, în izvor-resurecţie: “Iar izvorul, prins de vrajă, / Răsărea sunând din valuri”), sau primeşte zeii şi zeiţele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul iniţiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolară Soare-Lună, cu oglinda-Eros (“… se pătrunde balta/ Şi de chipul dragii mele”) şi forţa de propulsie demiurgică a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adăpostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blândă ţine strajă” (I-82). Sub bolta codrului se săvârşeşte jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul şi cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiană (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legământ de nuntă cu draga-crăiasa Moarte, pentru construcţie-patrie (moşia) eternă-monastire. Omul-Christos este sănătos pentru sănătatea-foc a Monastirii-Patrie (Moşie). Dacă ar fi să nu ne îndoim de ştiinţa limbii, Moşie ar fi cel mai potrivit cuvânt, căci Mocşă, în sanscrită[2] =  tărâmul Morţii. Adică, tărâmul-re-naşterii iniţiatice, “în care se realizează eliberarea din lanţul karmic de reîncarnări, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoaştere” (Mioara Căluşiţă, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993). Astfel se explică de ce Eminescu spune foarte rar “ţară” (asimilând-o, când îi spune, totuşi, aşa, lui Terra-Titanul Pământ (sfânt, deci: “.. pân’şi numele tău… ţară”), care menţine nestinse aspiraţiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pură a lumii), Dreptate, Adevăr – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatăl-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi dă nuanţă derizorie, trimiţând cuvântul Pretenţiei de Tată Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradează Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatăl-Origine este o problemă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, atunci când nu s-a lămurit, în primul rând, problema Revelaţiei: cum să ştii (şi să pretinzi şi în faţa altora că ştii) despre Origine, dacă nu ştii despre Spirit, dacă nu te jertfeşti-iniţiezi pentru a-ţi revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forţă demiurgică-virtute etc.)?

Timpul Templului este, după gândul lui Blaga, timpul-cascadă: o continuă retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurată în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, şi devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munţi-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.

Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegărei uşi”. Astfel concepută, întrebarea se “calmează” (autodizolvă) în cosmos (sofianismul codrului) şi se păstrează în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însă, produce, prin paroxismul vehemenţei, transparenţa ca limită spre eternitate.

a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitată [lumea Carte] Arald în minte-i sună” (I-78), “El [Magul] cartea-şi deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte; /Sunt legile-nsemne din ăst univers” (I-292), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurcă” (I-292)) ţesute şi trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le şi retrăgându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candelă-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replică la punctul de mişcare, de nelinişte: prin paradox mitic, neliniştea împacă (deci, supremaţia o deţine Vârful-Mag) – împacă toate, în marea iniţiere a Morţii;

b) Împăratul care e frate cu Magul, impregnează cu divin (mişcare subtilă, de aducere la numitorul comun a Forţelor Spiritului) şi apoi oboseşte şi trimite Fiu de Împărat la Mag, pentru o nouă coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarăşi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemărginit: şi acela de a fi, şi dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pământ – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seamă, la Marea-Oglindă (marginea mării este marginea valurilor, este aplatizarea în Pământul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesară anulării iluziei).

c) Cavalerul Templier, Călugărul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profeţie (ieşire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se aruncă şi devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlaştină-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calcă totul în picioare”) este androgina ipostază a Călcătorului de Cosmos: este fata de împărat (“de la Argeş mai departe” – “pe Argeş în gios…”) şi este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacră-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pământului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Călugăr-Mircea, care situează, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Argeş mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.

Vârtejul este format din două fuioare împletite, al disperării izbăvitoare (luciferice) şi al speranţei pervertitoare: Lucifer şi Nenumitul Divin, Ahriman şi Ormuzd.

Spune Blaga, în Trilogia culturii[3]: “În neorânduiala vie a acestor sate (româneşti) simţi prezenţa unei imaginaţii umane care prelungeşte natura până dincolo de ea, până la zona de miracol şi poveste.”

Într-adevăr, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc şi-a amprentat spaţiul de expresie într-o omogenitate armonioasă, de la vegetal-mineral până la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresionează mai profund în poezia eminesciană mai mult decât firescul curgerii-ordonării-Logos, amprentări ale Spiritului în sunete şi tâlc, care realizează în mintea cititorului Ordinea, răsturnând şi făcând de ruşine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligaţi ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelaţie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretenţios şi preţios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelaţia, sunt transfiguraţi, sunt absorbiţi în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocşei româneşti.

Iarăşi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorită unei necăutate, dar reale răsturnări a rânduielilor sufleteşti, din capul locului integrat în ordinea salvării. Salvarea nu e o speranţă, ci o experienţă. Nu o problemă, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectivă condiţionată a existenţei, ci mediul cert al existenţei. trăirea salvării, iluminarea lăuntrică, transfigurarea întru rânduiala salvării, convingerea organică de a participa la ea graţie împrejurării că omul e un vas al transcendentalului, care coboară, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinţa şi acţiunea sunt aşa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existenţe, iluminată de atmosfera şi rânduiala salvării”.

Aici, după părerea noastră, suntem în faţa unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecută sub tăcere, nici etichetată drept problemă superficială, colaterală etc. Este vorba de problema nu a credinţei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de faţă – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum şi de ce anume, sau de cine anume, îşi leagă Spiritul-Eminescu forţa amprentatoare întru Logos? Pentru că Eminescu porneşte, demiurgic, propulsat de forţa Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem şi în ce modalitate determină expresia-amprentare? De răspunsul la această întrebare depinde în ce atmosferă îl situăm pe Eminescu: în atmosfera carpatină, în atmosfera germanică, în atmosfera indiană (exotică) – sau într-o atmosferă hibridă, versatilă, labilă?

Am putea fi acuzaţi de fanatism şi de fariseism, dacă nu am recunoaşte afirmaţiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel puţin, la o primă vedere, nu se potrivesc.

Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenţa), catolicul e ambiţios (de a-şi merita, sau chiar forţa, salvarea prin fapte), afirmă tot Blaga.

Alături de ulterioara noastră argumentaţie, am lua un subcapitol, la Firea fiinţei: Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare[4]: “Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizez planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu-ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lămureşte şi îngăduinţa excesivă – poate neasemănată – a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel”.

Sau, la pagina 80, a aceleiaşi cărţi: “Pentru concepţiunea românească a existenţei, lupta aceasta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare din vedere a tuturor posibilităţilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “…între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. Dincolo nu înseamnă propriu-zis înafară, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo stăruie pe aici. Nu este, deci, între aici şi dincolo o prăpastie, ci vamă, pe care, dacă o plăteşti, treci. Dincolo nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făptuirii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist (s. n.) al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic”.

Mircea Vulcănescu dezvoltă, aici, înalta metafizică a gratuităţii gestului (ritualic). Gestul făcut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însă, străpungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare şi motivare. Orice se face nu se face pentru a câştiga social, ci pentru a spori calitatea energetică-morală a fiinţei. A fiinţei cu dublă fiinţare: aici şi dincolo, nediferenţiat.

De aceea, oricare gest-fiinţare trebuie să fie un RITUAL.

*

*                      *

La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împărat şi proletar marchează trecerea de la postura şi calitatea de om social-neiniţiat – la cele de Poet-Cezar-Iniţiat. Apare Înţelepciunea, conştiinţa faptului că nu contează (în economia cosmică) forma şi poziţia spaţială-morală prin relaţie, ci calitatea spirituală, care este absolută: Cezarul veghează singur, ca un Cavaler-Călugăr – şi are revelaţia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere şi spre re-facere: Înşelăciune şi Adevăr-Visare). Nu există, în fapt, bogat şi sărac, ci forma bogat şi forma sărac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentări absolut fără logică (umană), ale unor forţe opuse: Spiritul coerent şi Demonul – Haos incoerent. Coerenţa spirituală este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Mişcare al naşterii universului şi tămăduirea-leac pentru rana despărţirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în liniştea eternă.

Totul este să elimini nefirescul şi impostura (să smulgi şi să distrugi toate măştile Histrionului), care sunt forme de fixare aberantă în iluzie. Totul este să te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: să curgi şi să ştii să curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolvă criza trecerii timpului. Nu există trecere a timpului care să afecteze esenţa orfică (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul şi doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.

Conştiinţa morţii ca teroare îi lipseşte cu desăvârşire lui Eminescu. El e convins că moarte e înger cu chipul frumos, adică este calea-aripă-zbor spre cunoaşterea supremă, mistică (s-a văzut cum civilizaţiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-şi transmit, în mod ocult, energia specifică, pentru a realiza, într-o nevăzută structură, Desenul Mântuirii Omului). Nu există, deci, lumea de aici şi lumea de dincolo, ci calitatea superioară a Spiritului, prin care se înlătură impostura, tradusă în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomadă-minte, bâlbâială-degradare caricaturală a Logos-ului – dar, toate, promiţând, prin vehemenţa lor, o stare post-apocaliptică, de destindere edenică) şi în inflaţie a formelor: starea monstruoasă (broască, ochi-privire-mpăroşată, ilot, fonf, găgăuţ) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotrivă, oboseala Spiritului, care provoacă impostura, fixaţia în iluzia, creatoare de inflaţie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumuseţii, Adevărului, ascunzând matca Firii, ca sumă a entelehiilor).

Consecinţa este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Şi, mai exact, descoperirea, darea la o parte a vălurilor de peste gesturi şi cuvinte, şi regăsirea stării de Ritual. Roata poate fi sterilă, dacă o agăţăm de fenomenalităţile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipală a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea să fie formă autonomă (secţiune în Desenul Unic şi Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptată de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profundă şi unica formă de existenţă a Omului ca Dumnezeu) înlătură dictatura Haosului.

În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democraţia înjositoare a lumii. Prin această poziţie, Eminescu este tiranic, căci toleranţa sa extremă faţă de formele sociale, deformările cosmico-existenţiale, îşi are izvorul în ignorarea suverană, în suprimarea draconică şi definitivă a tuturor canalelor de legătură dintre Spiritul-Centru născător şi dizolvator al Logos-ului expresiv – şi dezmăţul gregarităţii contingentului. În definitiv, în fiecare înţelept de pe prispa unei case (cosmos) ţărăneşti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranţa faţă de toţi şi de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neiniţiat – şi de aceea “de gloată”, plebeu.

Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este metafizicianul prin excelenţă, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Supremă a Ritualului (Garanţia Supremă a Divinului, el însuşi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare ocultă de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuală). Aristocraţia absolută a “fatalistului” român constă în conservarea, de o încăpăţânare infinită, a  libertăţii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorbă. Totul este jertfit supra-individualităţii. “Înrobirea” faţă de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), faţă de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul ţăran anonim, rămas la stelajul său fecundator, cu vita imemorială şi fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).

Eminescu nu-şi pune problema salvării în sine, ci a colaborării fireşti (perfecte, deci) dintre Satan şi Dumnezeu. Să nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemulţumire şi grijă a lui Eminescu. Pentru a nu greşi Dumnezeu, îl exaltă (în Andrei Mureşanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie să fie înscris în schema cosmică a Compensaţiei. Înecul (din Odin şi Poetul) compensează (prin resurecţie divină-Revelaţia Frumuseţii) chinul paroxistic.

Eminescu nu forţează absolut nimic, Eminescu nu are nicio ambiţie, Eminescu este neliniştit doar de un singur lucru, acelaşi care-l face să fie cuprins de dor şi amor: că trebuie să uzeze de gesturi suplimentare de voinţă şi curaj, pentru a se menţine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Iniţiat. Că genialitate-geniu e o nefericire, că virtutea e o nerozie – acestea sunt slăbiri ale forţei originare, sunt degenerescenţe: Basarabii (domnii Soarelui) şi Muşatinii (Domnii Frumosului) să fie apăraţi de Focul-Ţepeş – şi totul re-intră în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.

(II-37): “Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalţă-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului / (…) O, maică prea curată / Şi pururea fecioară / Marie!”.

Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – moşia-Mocşa din Scrisoarea III (“iubirea de moşie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei să fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curăţeniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbră din mila sfântului, amprentă cu energie-Spirit: direcţia de raportare este sinele Luceafăr al Mărilor, Soarele Negru, Hristosul nearătat, mistic. Regina peste îngeri să păstreze starea de Revelaţie (Sănătate a Spiritului), apărată de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clară, a Revelaţiei eterne, este Edenul, echivalent cu forţa Maria-ochiul mistic al Lumii.

Eminescu este ipostaza cea mai înaltă şi cea mai constantă a gratuităţii metafizice a existenţei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocşi, Suveranul Ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude şi Eminescu (-Rege-Împărat-Mag-Cavaler al Graalului-Călugăr), gloata ignorantă, ca proliferarea nefericită a fenomenalului expresiv, şi ne referim doar la Spiritele româneşti, la adevăraţii, misticii, arhetipalii Ţărani-revelatori ai Titanului Pământ, stâlpii de foc ai acestui tărâm-Mocşa, în care Zamolxe, prin rugăciunea sa, făcea (face) să ţâşnească lumina Akes Samenos-urilor, Grădinile Vrăjite străbătute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viaţă]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.

*

*                      *

Arhetipul iubirii, Fiinţa iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiinţare – poate fi încă un argument pentru opţiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona creştină. Nu există o singură picătură de ură (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare şi dezgust (urmate de înteţirea promptă a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradării Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehemenţa-Foc (a se vedea Ţepeş-Focul, din Scrisoarea III care rezolvă problema monştrilor-proliferări), îngrijorarea este urmată de vehemenţa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasă (a) – tăiere a surselor lumi-inflaţie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atrăgând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refăcut în Sfera-Foc – clopot-sferă a focului metalic, toacă-sferă a focului vegetal) şi de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Şi Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogată (semantica re-trezită spre împlinire).

Avântul, pregătirea pentru Revelaţie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvării sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar căutările se înscriu în înalta, suverana metafizică a gratuităţii eforturilor spirituale.

Căutând şi negăsind, el rămâne la fel de încordat şi, totodată senin, ca şi cum ar fi la începutul gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea în care sufletul este pregătit să transcendă.

Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu.

Panteismul şi teologia lui Eminescu sunt ale oricărui om tradiţional-român, Om-Natură, Om-Ritual: nuanţa lui Călin-Soarele se întrepătrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementară fiind viorile, amintind de finalitatea sacră a Eros-ului – celesta Floare albastră (Femeia este sclavă şi arhetipală: roşie ca mărul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nuntă). Zburătorul Călin şi Zburătorul-Fluture tind către acelaşi ideal: Cercul uranic (roş şi albastru, foc şi sfinţenie orfică a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barbă în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sărac-ascet prin nebunie ispăşire a trufiei cărnii (văluri înşelătoare, moşneagul rege Lear) şi bogat-cosmic, ca noapte bogată. Codrul este labirintul şi Craiul este, prin confirmarea nunţii iniţiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac” – I-65) – este starea circulară: încrederea demiurgică, prindere în văluri, sărăcia-ascetism pentru Revelaţie – revenire la bogăţie-noapte bogată.

Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a stării hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat şi confirmat prin ploaia fertilă, ploaia de foc a lacrimilor).

La fel (I-117): “Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfântă, de foc, revărsare de monade spirituale, care transfigurează zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.

Sfinţenie, la Eminescu, este în tot şi peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituală este maximă: “Şi nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînţeles, dar asimilabil prin absorbţia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al nopţii, prin farmec-răpire a energiilor-amprente; aceasta, pentru că iubirea ei este veşnică, euharistică, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi şi-n veci / Va rămânea departe” – ceea ce simte şi Luceafărul, în legătură cu Ea: iubirea este creatoarea depărtării, adică a Cercului Infinit al Sacralităţii.

*

*                      *

4. SAT – CASĂ, SAT – VATRĂ

 

(I-62) “Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.

Eminescu deşiră şi dizolvă toate firele care încearcă să limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acăţat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolvă în cercul codrului:

a) de la sala-patrulater (II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),

b) prin stihiile vânt-omăt (III-6) “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă”) – privirea reuşeşte transparentizarea-fereastră (“Se uită prin fereastră cum ninge-ncet … mereu”),

c) ajungându-se la cercul-colibă, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i să se uite la munte” (Âthman, prin intenţia-realizare mitică a privirii),

d) prin camera bogată în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogată …”) se sugerează paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină. / În vorbă amintirea a unei crude munci, / În inimă e-o parte a totului străină – / De-ai fost vreodată tânăr, e foarte mult de-atunci” – bătrâneţea este starea de păcat (sau efectul stării de păcat), este acceptarea decăderii-degenerare; tinereţea este anularea păcatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).

Regretul este după Mythos: “Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbană este respinsă clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (nişte poiene ţâşnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafărul (II-11): “Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!”

Satul amuţeşte în vale, pentru a ceda prioritatea esenţei sale, vatra de jăratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trăsăturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenţă: vatra-foc şi tăcerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogată), în care se dizolvă cetăţuia, bolţile, straşinele.

Oraşul e labirintul-infern (tavane, uliţe, baricade, fereşti murdare, ziduri, uşi care au clampe, ivăre care sar, permiţând invazia sterilităţii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea oraşului naşte implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamnă urbanistică arhitecturală, ci solitudinea verticală, Muntele cu Vârf-Âthman).

Satul acceptă docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – şi explozia spirituală deal-munte-stea (Soare-Lună), prin streşine vechi (I-277).

Satul-vatra conţine, deci, centrul-crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneză – (arhitectonic-spiritualizată) : “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă (…) Atunci i se năzare un vis frumos … şi pare că / Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti (…) ar vrea ca să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridică prin codri din fruntea unui deal (…) Să aibă-ar vrea colibă de trestii, mititică, / În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor (…) Ar vrea să rătăcească (…) Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită (Râul Demiurg), / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început”.

Deci, prin satul docil la invazia eternităţii (-Natură), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie şi theogonie, simultan şi sinergic.

Muntele  se construieşte la modul primitiv-stihimic (piramide – jumătate în lume, jumătate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scări, ca şi casa ţărănească (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de răsărire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranziţie spirituală spre spaţiul divin: sunt tablouri zugrăvind miturile dace. Grădinile Edenului se dezvoltă din explozia vizionară a grădinii spiritualizate a satului românesc: “şi grădinei arbori mândri (…) Conjuraţi ş-acoperiţi cu ederă (…) Mişcând florile ei albe (…) în scări pe flori pendante (…) Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vis (…) Şi albine roitoare luminoasă miere sug” (I-126).

Deci, satul este starea de sat, adică starea de Eden regăsit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regăsire a originilor (nu există, în fapt, un infern al deznădejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile iniţierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, iniţierea este eroică, zeiască – spre a anula-depăşi, mereu, condiţia  banal-umană.

Templul Cosmic e pângărit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a stării infernale, obţinută prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiţi, guşaţi, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: intervenţia Cavalerului-Călugăr (Âthman), Mircea-Ţepeş (Focul-Vatră a neamului).

*

*                      *

5. LINIŞTEA SACRALĂ. ANOTIMPUL POEZIEI EMINESCIENE

 

Eminescu nu este un poet al liniştii domestice, ci al liniştirii sacrale. Aparenta liniştire eminesciană, aparentul interior domestic tihnit, care duce la somnolenţă – sunt, în realitate, retrageri temporare, din faţa iernii cosmice. (Dezvoltăm aici, dar ne şi delimităm, nuanţat [de] sugestiile lui Edgar Papu – Poezia interiorului domestic, din vol. Poezia lui Eminescu, Junimea, Iaşi, 1979). Se produce, uneori în poezia eminesciană, o retragere din faţa permanentului vârtej cu dublă funcţie: cosmogonică şi apocaliptică. Este o retragere în nucleul spiritual în vatra veşnicei regenerări arhetipale, aceea a somnului-somnolenţă în vederea reenergetizării, pentru succesivele reluări ale asaltului spirituale al viziunii, care trimite la vis-visare (I-100): “Când cu gene ostenite care suflu-n lumânare” (genele ostenite se pleacă peste ochii orbiţi, modul ocult, pentru a pregăti privirea interioară, viziunea – în zona somnului-visare; lumânare este nucleul mistic al Focului, ocultat în derizoriul domestic – dar imediat dilatată, consecinţă a ostenirii genelor-ochi, pentru descătuşarea privirii interioare – în vatra cosmică, eruptivă, a lumii: “luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”).

La fel, în Când crivăţul cu iarna (I-224), impactul dintre iarna din nord (ofensiva ocultă a Hyperboreei: “Când crivăţul cu iarna din nord vine din noapte”) şi Spiritul încă nepregătit pentru iniţierea finală – produce o repliere temporară în repaosul aparent al zonei vetrei re-energizante (“Îmi place-atuncea-n scaun în drept de vatră”) – urmând descătuşarea-viziune (unirea iniţiatică cu noapte bogată, cu semantica plenară a iernii hyperboreene), revigorată de scurtă contracţie în zona nucleului abisal al vetrei Spiritului: “Iar nu s-ascult pe gânduri, şi să mă uit de lume, / Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud” (situare în zona căii-umblare iniţiatică a Mythos-ului-poveşti). Şi zona arhetipală îşi revelează, în somn-visare, semantica ei explozivă: “Somnul m-apucă-n braţe – Dar toate aceste basme în somnu-mi mă urmează (…) Copilele din basmu (…) Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase (…) mândră Ileana Cosânzeană” etc. – regăsind Frumuseţea Eternă lunară, Ea (“Ea vine şi pe sânu-mi dulce ea se lasă!”), şi regăsindu-se, pe sine, ca Soare (“În vis mă arde soare …”) – recucerind, astfel, supremul echilibru orfic  Misterul-Tăcere, surâsul Hieratic: “frunza este mută – Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută”.

*

*                      *

Şi atunci, la întrebarea: “Care este anotimpul poeziei eminesciene?”, răspunsul este: ANOTIMPUL MISTERULUI ÎN EXPANSIUNE. Primăvară către vară. Atunci când cade (cosmogonic) ploaia de foc a florilor de tei (căci există şi ploaia de foc apocaliptică, autumnală: “ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit”), când se poate trece peste cercurile concentrice ale Styxului-Lac, printre constelaţiile-nuferi galbeni, către Centrul Misterului, atunci când Eros-ul este atât de expansiv, încât are loc mişcarea inversă, asupra Sinelui Hieratic – şi apar arhetipul-eros, Arhetipul Feminin, apare tendinţa de răzbatere a lui Eros în Eros agapé (această stare de tranziţie în Eros şi Eros agapé, este numită prin cuvântul DOR).

Esoterismul poetic eminescian, însă, conţine şi marcarea fazelor de comprimare, de retenţie, de dezagregare, în vederea unei noi, circulare reagregări – şi, în acest sens, viziunea lui Arald, din Strigoii (I-73) este deplin semnificativă: “El vede toată firea-amestecat-afară – / Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară” sunt marcate, arhetipal, semnele stihiilor ciclului complet.

“Oceanul cel de gheaţă” (I-89) marchează “ştergerea” cercurilor concentrice şi revenirea în Unicul Centru (deocamdată, cu valenţe apocaliptice, dar, tocmai prin moarte, proiectându-se, anamnezic, într-o nouă cosmogonie: “… ea (pasăre-pereche) moare, / Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. Există şi expresia voinţei de a se păstra într-o permanenţă a centrului-Mocşă (Moşneag): “Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” – dar formele de viitor, respectiv viitor anterior (structura vei fi murit figurează, deja, în versul patru, ca prezumare: “că tu vei fi murit”) trădează imposibilitatea îngheţării definitive a procesului ciclic.

Aşa cum afirmam mai sus, despre poemul Când crivăţul cu iarna: iarna este faza de latenţă, de comprimare originară a germenilor Focului, revenirea în Hyperboreea, pentru un fel de recapitulare – “reinventariere” şi reordonare-revigorare a arhetipurilor, care vor fi descătuşate, în faza ulterioară a ciclului. Iarna, din acest punct de vedere, este sinonimul arhetipal al mării, în care starea de reordonare şi revigorare a energiei arhetipale este marcată prin imaginea ospăţului zeilor Valhalei (şi Daciei Hyperboreene), din Odin şi Poetul (I-243).

Iarna nu este starea de noapte bogată, ci starea de vehemenţă ascunsă, care precede vehemenţa cosmogonică. Deci, iarna nu marchează misterul ajuns deja la faza orfică, expresivă: iarna este starea de pregătire a vehemenţei-hybris, starea de introvertire totală-implozivă, a evidenţelor orfice (“O sete care-l soarbe, / Eminescu un adânc asemene / Uitării celei oarbe”). Este starea care împresoară, din toate părţile şi pregăteşte descătuşarea în viitoarea fază expresiv-orfică, a nopţii bogate.

Speranţa puterii de reluare a ciclului o păstrează imaginea (estompată, dar existentă!) a Lunii, ca motivare esenţială a reluării spiralelor ciclice, prin atragerea, perpetuă, în procesualitate, a Soarelui Negru (Soarele Miezului Nopţii): “Departe doară luna cea galbenă – o pată” (I-89).

*

*                      *

6. NEAM-NAŢIE

 

Vor fi fiind junimiştii francmasoni, dar Eminescu este prea intens naţionalist, pentru a se lăsa fascinat (ca mod exclusiv de viziune) de Marele Arhitect.

Eminescu este naţionalist într-un sens special: acela de ocultist (esoterist). El dezvoltă o metafizică a Spiritului Neamului, în  care a fi român = a fi iniţiat. Nasul subţire, ceafa groasă, ochii bulbucaţi, bâlbâiala etc. sunt deficienţe de iniţiere spirituală – iar nu simple şi banale deficienţe fizice. Deficienţele de iniţiere exclud de la starea de român, demascându-l pe emasculat (exclus de la condiţia de Om-Demiurg), blestemat a nu aparţine unei zone spirituale creatoare (Traian-demiurg de Neam), ci zonei de împotrivire faţă de Fire-adevăr-Dreptate: Răul (“Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni …”). Neaparţinând zonei de iniţiere, sunt excluşi de la condiţia umană (căci om = iniţiat) : “I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”

Nu e vorba de şovinism, ci de austeritate a iniţierii. Nu se poate accepta fiinţarea-Logos întru degradare, fără să intervii purificator, redând funcţionalitate sacrului (tradiţia-Ritm Orfic-Ritual, păstrate prin jertfă cristică: cranii transfigurate în comete, în Vârfuri de Munte-Âthman etc.). Starea de Neam este prioritară faţă de Neamul-din-istorie/Poporul. Nu contează Neamul ca istorie profană, ci ca iniţiere spirituală întru Mocşa-Moşie – arbore înflorit al Neamului (Neamul este starea de nod energetic ocult, înscris în structura ocultă-soteriologică a omenirii-Ritual).

Pata putrejunii este cauza segregării, a discriminalităţii – iar nu naţionalitatea. Semnul petei este, oarecum, predestinat-însemnat într-un plan al naturii, prin care Natura (sfera Ocultă) îi exclude pe cei sterili spiritual, neputincioşi (pe drumul iniţierii spirituale): forme dispărute “în calea de-a da roadă”. Există un circuit al iniţierii, de la rob (supus probelor iniţierii) la împărat (stare de iniţiat). Deci, încă o dată, Eminescu nu poate fi socotit şovin, căci el condamnă dispariţia (de pe calea iniţierii), neputinţa de fiinţare (pe calea iniţierii) – iar nu fiinţa.

(I-213 – 213): “În sâmburul de ghindă / E un stejar … aşa, poporul meu, în tine e puterea-ţi, nălţarea-şi şi pieirea-ţi / Eu cred că tot ce este menit de a fi mare / Să-şi înăsprească trebuie superba rădăcină / Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ. / Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe”.

Pentru Neam, chinul este izbăvitor, având finalitate hristică. Neamul lui Eminescu este Cel Ales. Unicitatea poporului – este firescul naţionalism al unui geniu sintetizator: Stejarul este prototip de Cruce Universală (pe care se răstigneşte, în istoria iniţiatică, Neamul), ghinda este prototipul Edenului comprimator (ocult) de soartă şi de spaţio-temporalitate iniţiatică.

Eminescu rămâne la denumirea primară, de gintă (“viaţa ginţii mele”), pentru a numi Arhetipul de neatins al Neamului-Patrie (de nedesprins, aici, Neamul de Patrie, precum Spiritul de Logos, iar Logos-ul de Mythos). Pentru gintă, expresia este Monarhul Ascuns, starea de Hrist-Împărat al lumilor. Neam şi Patrie – o fuziune a omului şi Pământului, în Mocşă-Moşie: spiritualizare (a Omenirii în Om Cosmic).

Neamul-patrie trebuie să fie mare (I-213), nu fericit:  “Voi să te văd, iubito [naţie] nu fericită mare! / Decât o viaţă  moartă, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele” etc. Fericirea este starea nepământească, dacă e vorba de dobândirea sacralităţii – sau starea de impotenţă spirituală, dacă nu s-a ajuns la zona sacrală, el doreşte dinamismul chinului veşnic, doreşte ciclicitatea Golgotei, pentru o Patrie (naţie-neam) – Hrist. Aceasta este viaţa spirituală, Măreţia Golgotei. Măreţia Golgotei este expresia-Logos, cu finalitatea, nezbătută, spre Spirit-Mythos. Dar nu un chin steril, ci finalizat în triumful cristic; nu starea Sisif, ci fixaţia-crucificarea cristică, Mântuirea. Fără mântuire – este doar mare moartă (“Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte”), adică Neant, lipsa a) – voinţei de amprentare a Spiritului, b) – de regresie a expresiei-Logos spre mântuirea Mythos.

Încă o dată subliniem, acum: nu acced la starea de neam (stare complet esoterică) decât aleşii, iniţiaţii. Nu gloata,  nu oricine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit cine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit spiritual, se iniţiază şi este confirmat întru esenţa Mocşei: Mărirea în afara mărirei– sunt doar morţile-canale  spre Revelaţie, deschise sau obturate, în funcţie de gradul de iniţiere al aspiranţilor spre Mocşa-Neam. Mărirea este echivalentă cu noapte bogată, adică o concentrare mistică a esenţelor, revenite la originea-Spirit. Mărirea este starea de spiritualizare desăvârşită a Mocşei, resorbirea totală în sămânţa-Mythos.

*

*                      *

7. DUMNEZEU ŞI “MODERNITATEA” ARTISTICĂ

 

Lumea fără Mag este supusă valului şi furtunii fenomenalităţii; înşişi zeii sunt respinşi din zona fenomenalităţii – ei ştiu să rămână esenţiali, retrăgându-se în propriul lor mit – sub valurile mării (Odin şi Poetul). Cel care vine să ia putere de la ei,  pentru a înfrunta, prin vis-visare, fenomenalitatea, reimpunând, starea de Mythos, este doar Poetul-Geniul, zămislitorul de lumi eterne (weltbildend, după Heidegger), prin forţa Poeziei: (I-284) “Ele (întrebările) trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare / Înecând a mele gânduri de lungi maluri la nisip” (spre infinitatea sensurilor şi esenţa arhetipală). Poetul are curajul titanesc-iraţional de a reinstaura Logos-ul originar, împotriva tuturor monştrilor fenomenalităţii şi împotriva versatilităţii limitei impersonale a fenomenalităţii (vânturile-valurile).

Poetul-Orfeu ştie despre căderea lumilor, dar ştie că orice cădere este preludiul unei noi transcenderi: Roata are, deci, dublă funcţionalitate – distrugând în apocalipsuri ciclice, dar creând şansa de autorecuperare şi resurecţie.

Arta este noua formă de credinţă, de religie (I-322 – Dumnezeu şi om): “Azi  artistul te concepe [pe Dumnezeu] ca pe-un rege-n tronul său, / Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează …/ De a veacului suflare a lui inimă e trează / Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om – nu Dumnezeu. / Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie – / Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă, / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.

Eminescu avertizează clar asupra pericolului, din lumea modernă, care constă în escamotarea esenţialului şi în importanţa disproporţionată (şi ruinătoare, din punct de vedere spiritual) acordată fenomenalităţii: artistul modern nu mai face efortul de a fi (dând, astfel, fiinţă reală şi lumilor create şi lumilor create de visul-visare), şi se mulţumeşte cu a face (verbalitate care desemantizează lumea, o sărăceşte de existenţa-sacralitate: pânza şi piatra rămân pânza şi piatra netranscense în Idee-sacral – fără şansa, deci, de a se în-dumnezei prin fuziunea dintre ele şi Spiritul Viu-demiurgic al Artistului). A face, lipsit de a fi, creează chinul şi distrugerea esenţei divine (aparent cel puţin) – care, însă, reverberează la nivel cosmic. Se pune, deci, întrebarea dacă, în momentul de faţă, al artei moderne, nu suntem cumva condamnaţi la căderea fără resurecţie (din moment ce ne aruncăm şi ne tăiem dumnezeul-suflet-credinţă, a fi al nostru, singura şansă de autorecuperare a Fiinţei).

Eminescu nu concepe, însă, Dispariţia, Neantul – şi Roata Sacră. A arunca va însemna a înălţa. A tăia va însemna a unifica în comuniune sacră. Pânza va însemna Mreaja-Māyā, în care aruncarea înseamnă străpungerea iluziei, trecere de dincolo de pânză, în Piatra Munte – unde căderea – este săparea de trepte iniţiatice, către tăietura supremă – Vârf spre Cer.

Deci, poate tocmai Golgota Credinţei, creată prin arta modernă, va deveni premiza resurecţiei cristice a Artei: aruncarea va deveni Revelaţia, tăierea va deveni cadrul teofagiei, ritual al euharistiei artistice (remitizante) a Omenirii – refacerea, din omenire-fenomenalitate – în Ritual-Omenire.

Astfel, arta va putea deveni izbăvitoare integrală, prin sacrificiul voluntar-hristic (exorcizator şi cosmogonic) – a propriei esenţe şi ca re-sacralizare a Fiinţei-din-lume.

 

***

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Notă

Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu – Poezie şi proză, vol. I-II, Cartea Românească, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.

 

---

[1] Cf. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Ed. Lotus, Buc., 1994, p. 44: “speranţa vindecării se află în pădure” (formula esoterică pentru Aesculap).

[2] Mioara Căluşiţă-Alecu , Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc., 1993, p. 17.

[3] Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. 9, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 264.

[4] Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 124.