NR. 8/2011

Ion Marin Almăjan: „Mister“

Decebal n-a fost român,

a fost dac.

Mihai Viteazul n-a fost român,

a fost oltean.

Ștefan cel Mare n-a fost român,

a fost moldovean.

Horia n-a fost român,

a fost ardelean.

Crăişorul munţilor n-a fost român,

a fost moţ.

Eminescu n-a fost român

a fost bucovinean.

Doar noi suntem români,

vai de mama noastră!

ION MARIN ALMĂJAN

Lucian Gruia: „Grigore Vieru – un drum către tăcere“

Poezia lui Grigore Vieru, antologată în RĂDĂCINA DE FOC – Ed. Univers, Bucureşti 1988, începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat. >>>>

Elisabeta Iosif: „Şi a pictat cuvinte“ (poem la 130 de ani de la naşterea lui George Bacovia)

Dimineaţa indecisă între violet şi plumburiu

Trece în galben nedefinit spre Venus plină de culori.

În prag, gânditor Poetul. Cu Plumb în braţe

Păşind până sub mărul rimat cu vişini japonezi

Şi cu ore de şah. În G şi A. Bacovia agitând o Agată

O floare şi o potcoavă: muzica sonorizează orice atom!

Văd fluturii albi ai liliacului din glastră, zburând

 Alb peste alb prin cristale de zăpadă, albe

Precum Timpul. Dormiţi de-acum abandonate flori!

Zboară ca o părere însângerată,  Aurora violetă… >>>>

Elisabeta Iosif: „Pictorul cuvintelor – George Bacovia – Mărturii – în dialog cu fiul poetului, Gabriel Bacovia (1885)“

Mi-l imaginez  sub vişinii japonezi. Vara, la umbra lor se adăpostea stând pe şezlong, bându-şi cafeua. “Dacă lui Eminescu i-a plăcut teiul, tatălui meu îi erau dragi mărul şi aceşti vişini pitici”, îmi mărturisi Gabriel Bacovia, fiul poetului….Aflu că, de multe ori, acolo, în grădină, fiul şi tatăl jucau ore în şir, şah. Pe cutia veche se conturau, o floare şi o potcoavă, un desen al poetului – un G şi un A.

…..În salon Bacovia avea locul său preferat. La masă se aşeza  pe scaunul ce-l situa cu spatele la oglindă. “Nu şi-a schimbat niciodată poziţia. Ai vreun motiv, l-am întrebat pe tata într-o zi. Mi-a răspuns zâmbind: Şi pupăza, uitându-se în oglindă, şi-ar pierde steaua polară”. >>>>

Gheorghe Gavrilă Copil: Proces penal „Mihail Eminescu“

Poate avea loc un proces penal împotriva celor implicaţi în arestarea lui Mihail Eminescu, pentru anii de martiraj la care a fost supus, pentru moartea sa? Un astfel de proces poate fi deschis. Un popor fără reperele sale spirituale, îşi pierde propria identitate, cedează teritoriul său spiritual  celor potrivnici şi în consecinţă îşi pierde o bună parte din pământul ţării, fie prin anexiuni externe, fie prin înstrăinări interne. S-a ajuns  ca Mihail Eminescu să fie aproape scos din şcoli şi universităţi. Nici vorbă de catedre Eminescu, la facultăţile de litere, nici vorbă de instituirea zilei de 15 iunie ca zi naţională Mihail Eminescu. După mai bine de un secol, de la actul de terorism politic, guvernamental, împotriva lui Mihail Eminescu, adevărul a ieşit la lumină. Mihail Eminescu a fost capabil să înfrunte imperiul austro-ungar, militând pentru eliberarea Ardealului din captivitatea în care căzuse în 1866 şi pentru Unirea acestuia  cu Patria-mamă, România. >>>>

Nicolae N. Negulescu: „Darurile dimineţii“

GENEZA LUMII

La-nceputuri nu a fost loc de popas

borcanul de apă n-avea urmă de pas

întru haos firbea hăul pustiu

nici înalt, nici afund, nici viu

Duhuri, foc, dimpreună pluteau

stihii fără vârstă în netimp se topeau

rătăceau într-o stare fluidă de vis

cu Edenul în magmă cuprins. >>>>

Cezarina Adamdescu: „Înger în oglindă“ – fragmente

Rezerva era micuţă şi deosebit de curată. Două paturi albe, cu noptiere melaminate în aceeaşi culoare, în faţa ferestrei, o măsuţă cu două scaune tip, cu spetează curbată, perdele imaculate cu un desen simplu, în romburi. Pe jos, gresie cu un model discret, nişte bucheţele de flori roz pal. Într-un colţ al camerei, chiuveta, străjuită de prosoape şi două pahare la oglindă în care se răsfăţau mărunţişuri de toaletă intimă, periuţe, pastă de dinţi. Alături, un creion dermatograf, ruj de buze, cîteva creme de faţă şi un flacon pulverizant cu apă de colonie.

Cineva se foi în aşternut şi Olivia deschise brusc ochii. Fixă un timp patul alb, deasupra căruia se odihnea o lustră cochetă, cu doar două abajour-uri în formă de crini albi. Încercă să se orienteze. Camera îi era cu desăvîrşire necunoscută. Cercetă cu ochii în jur în speranţa că va găsi măcar un obiect familiar. Nu reuşi să-şi amintească de câtă vreme stătea aici şi nici cum ajunsese. Instinctiv, duse mâna la frunte şi degetele i se împotmoliră într-un bandaj strâns, care-i ascundea părul. Aşadar, avea o rană la cap. Dar unde? Îşi pipăi cu teamă creştetul, cutreierându-l, de câteva ori, centimetru cu centimetru. Nu reuşi să localizeze vătămătura. Deocamdată n-o durea nimic. >>>>

Valentina Becart: „Din ciclul poemelor becartiene“

SĂ NU MĂ SPUI…

Chiar dacă ştii…

c-am zăbovit prin lunci

cântând cu iarba şi florile

de mai

când neştiut

 te desprindeai

din neguri

şi mă strigai…

***

Chiar dacă ştii…

că n-am iubit decât  păduri

şi murmurul tânguitor >>>>

George Petrovai: „Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului lui John Steinbeck“

Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte. >>>>

Ion Stoica: „Eugen Jebeleanu la centenar“

Eugen Jebeleanu s-a născut la 24 aprilie 1911, în localitatea Câmpina ,judeţul Prahova.

A absolvit liceul la Brașov şi Facultatea de Drept la București. A debutat în 1927 cu poezii la revista „Viața literară”, condusă de I. Valerian. În anii ’30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureșteană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă. El, poetul “ Armei secrete”, a publicat ca ziarist, în 1936, reportajul” Impresii” de la un proces, unde se afla ca inculpat şi Ceauşescu.

Procesele numeroase intentate comunistilor în 1936 sunt efectul confruntării din scena politică românească a celor două extreme ale stângii şi dreptei sale – comuniştii şi legionarii.Aceasta este atmosfera fierbinte în care se derulează procesele anticomuniste ale anului 1936. În anii puterii lui Ceauşescu, singurul proces despre care se va vorbi cu amănunte va fi cel de la Braşov, proces datorită căruia tânărul Ceauşescu debutează ca personaj de presă.Acuzaţiile care i se aduc lui Ceauşescu sunt “deţinere de mijloace de provocaţiune la comiterea de infracţiuni calificate, crime sau delicte; participarea la asociaţiuni secrete”. >>>>