~„Lumea monahilor“, un eseu de Cornel Constantin Ciomâzgă

Vine Apocalipsa? 

Fără deznădejde şi fără pesimism am afirmat uneori că mă cearcă sentimente dezagreabile văzând că omul s-a desolemnizat total şi ireversibil, că lumea în care trăieşte, de la Ogai la Balcik şi de la Pătârlagele la Vegas în toate diagonalele ei, a devenit un soi de odaie cu oglinzi deformante. Nu mai ştie omul ce este firescul. Nu mai identifică azimutul luminiscenţelor. Nu mai deosebeşte

ţestoasa de codobelc şi elefantul de luna plină. 

Omul. Taină Divină! Microcosmos şi microtheos. Fiinţă ireductibilă şi incomparabilă. Indestructibilă şi indisolubilă. Omul. Trup şi suflet!Omul care a fost zidit astfel, precum zice Sfântul Antonie Cel Mare, ca să fie privitor, tâlcuitor şi primitor recunoscător al celor ce există. Omul, Înger pe pământ şi, prin harul primit, chiar mai presus decat îngerii, precum afirmă Calist Catafygiotul. Omul OM, asadar, a devenit omul” om”, care va să zică.

Nebăgător de seamă, omul căzut, căci despre acesta vorbim, şi-a lăsat mintea tot mai slobodă şi tot mai nestăpânită. Simţurile lui şi le-a deprins, vai, cu vitrege vagabondaje şi cu înveninate libertăţi, cu excese şi cu multe, mult prea multe şi varii desfătări, prelungindu-şi astfel întru desăvârşire înstrăinarea, înmulţindu-şi  bolile duhului pentru ca apoi, răpus în cădere, să se înfrăţească cu moartea.

Omul ACELA, aşadar, a ajuns omul “acesta”, care va să zică. Neîngeresc, tot mai materialnic, mai mundan şi mai neduhovnicesc. Sărman prin înstrăinarea de Dumnezeu, stăruitor în păcate şi patimi, omul a devenit, cum zice Sfântul Nil Ascetul: „mai animal decât animalele, dovedind că nimeni nu-i poate fi atât de duşman, precum îşi este el însuşi“.

Am aflat cu un timp în urmă despre o înregistrare statistică halucinantă şi de-atunci nu contenesc în dureri şi uimire, strigând mereu: din 1990 şi până în 2005, în cincisprezece ani, deci, în România s-au făcut optsprezece milioane de avorturi. Optsprezece milioane de suflete au fost azvârlite la gunoi! Până în 2005. Dar noi suntem în 2007.

Înţelegem ce înseamnă asta? Nu, nu. Nu înţelegem. Nu vrem şi nici nu cred că mai putem  înţelege această cumplită tragedie.

Irod a ucis paisprezece mii de prunci şi a intrat în istoria umanităţii sub semnul acelei cruzimi. Deşi, Dumnezeu, la care toate sunt cu putinţă, avea să rasucească în broasca răului cheia binelui Său, convertind drama aceea într-un bine universal. Cei paisprezece mii de prunci ucişi atunci aveau să devină paisprezece mii de mucenici neatinşi nicicum de cele rele. Acesta avea să devină aşternutul creştinismului. Jertfelnicul pe care va fi păşit Hristos Domnul în lume.

Cum să înţelegem, însă, această oarbă şi nebună „foame“ de moarte a celor de lângă noi? Priviţi pe stradă, uitaţi-vă de jur-împrejur la semenii voştri şi veţi vedea cât de uşor se citeşte pe chipul lor amprenta acestei monstruoase crime, dar nici o tresărire de căinţă. Nici o remuşcare. Am aruncat la tomberon în numai cincisprezece ani, fără nici o părere de rău, poporul cel tânăr. Încă un neam! Peste puii şi vlăstarii acestui neam creştin s-a tras apa tulbure a unei istorii nebune. Sângele lor nu se va zbici cu una, cu două de pe mâinile celor care i-au ucis. Scâncetul lor se va regăsi în bocetul răguşit şi tardiv al celor ce astăzi, întunecaţi de patimi, încă-i mai ucid şi-i mai aruncă încă.

Atâta rău am instalat în lume cu crima aceasta, încât binele lui Dumnezeu nu mai are unde să se sălăşluiască.

Sfântul Lavrentie al Cernigovului zicea în vremea lui că “în curând văzduhul se va aprinde, iar pe pământ va fi secetă mare şi uscăciune cum n-a mai fost pentru păcatul pruncuciderii. Iar pentru celelalte păcate mari cu titlu de <normalitate>,  alte nenorociri s-au abătut şi se vor mai abate.”

Nu-mi fac nici o iluzie, scriind acest articol şi nu mă aştept decât cel mult la o mirare şi la un oftat. Am fost întrebat public în nenumărate rânduri, dacă mai cred în revenirea lumii acesteia la normalitate. Nu, am răspuns de fiecare dată. Nu mai cred! Şi nu pentru că nu mi-aş dori, ci pentru că din partea lumii nu văd nici un semn. A fi normal înseamnă a te raporta la normele lui Dumnezeu. Acolo îşi are normalitatea sorgintea. Numai că legile şi normele pe care ni le-a dat Bunul spre a ne fi „pribegia“ uşoară, omenirea le-a înlocuit cu legi şi cu norme născocite de ea pentru a-i fi, chipurile, vai, Doamne, „libertatea“ mai mare. „A agonizat Raţiunea, Cugetul abia mai palpită, Conştiinţa nu mai are definiţie“. Aşa am notat undeva în cartea „Lucrarea“ , vorbind despre “astăzi”.

Astăzi când, parcă mai abitir ca niciodată, lumea s-a copleşit cu răul, înnegurându-se cu totul, tot mai mult. Astăzi când, iată, vedem că asupra omenirii, de la un capăt la altul al pământului, multe, grele şi înfricoşătoare încercări au venit. Astăzi, dară, când, iată, văzduhul frige ori se revarsă cu urgie, potopindu-ne, când pământul se clatină ori fuge de sub tălpile noastre grele de păcate. Astăzi când nu mai prididesc „propovăduitorii evangheliei”, „profeţii” si “hristoşii” pociţi care se cocoaţă, prin fel de fel de “strategice” urzeli, pe tronuri aurite, spre a fi călăuzitori de turme, astăzi, zic, vă propun să aruncăm o privire de trecători peste numai câteva dintre cele multe pe care Dumnezeu şi Sfinţii Săi ni le-au făcut cunoscute nouă, da,da, anume parcă, tocmai pentru astăzi, da, da,da.

Este vremea marilor rătăciri şi erezii, este timpul cumplitelor prăbuşiri. Şi dacă Dumnezeu ne rabdă încă, o face, desigur, din Atotbunătatea-I şi pentru că-i are pe ai Săi, ca dintotdeauna până acum, vase alese şi puse deoparte.

Există încă mulţi trăitori, în multe locuri, preoţi, monahi şi chiar mireni, în dreaptă şi profundă socoteală şi cu viată sfantă. Ştiu sigur şi nu preget a o spune, ori de câte ori am prilejul, că există încă oameni ai lui Dumnezeu cu rânduială rară şi cu mari agoniseli duhovniceşti. Nu-i ştiu, desigur, pe toţi. Pe unii, însă, îi văd la răstimpuri, cu alţii am grăit de curând. Ce cred ei despre vremurile acestea?

Nu cred altceva decât ceea ce ne-a spus Însuşi Stăpânul dintru început. Tot ceea ce prin Sfinţii Săi ne-a decriptat mereu în tâlcuiri contemporane spre înţelegerea şi întru folosul actului nostru mântuitor.

Vremurile acestea le privesc şi ei, cântărindu-le din perspectivă scripturară. Şi mai ales din unghiurile Apocalipsei. Ei spun că mesajul cel mai important al Apocalipsei este cel al duratei lumii acesteia. Bunînţeles că Apocalipsa nu precizează o dată, privind un anume final, dar părinţii pun în ecuaţie, aşa cum au facut-o şi alţii înaintea lor, evenimentele momentului acestuia relaţionându-le cu afirmaţiile profetice din Apocalipsă. Ei susţin că prin înstrăinarea aceasta faţă de Dumnezeu omenirea işi grăbeşte momentul reînnoirii. Acela când va fi un Cer nou şi un Pământ nou!

Împărăţiile pământului, cu bogăţiile şi cu măreţia lor, într-o zi vor dispărea şi atunci va începe necurmata şi nesfârşita Împărăţie a lui Dumnezeu şi a Mielului.

Cândva, se va stinge „Cetatea cea Mare a Babilonului”. Vor dispărea toate bogăţiile şi fericirea ei. O, Babiloane, „glasurile celor care zic din chitară şi din gură, din flaut şi din trâmbiţă, nu se vor mai auzi de acum înainte în tine.” (Apocalipsa 18, 22)

Toate luminile ameţitorului Babilon într-o zi se vor stinge şi întunericul le va lua locul. „Şi niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi în tine.” (Apocalipsa 18, 23)

 Singura intervenţie eficientă pentru a curma acest declin al umanităţii i-ar reveni Bisericii. Numai că în acest timp, care ar trebui să fie al Bisericii, ea fiind Măsura măsurilor şi Reper al tuturor reperelor, tocmai în latura ei umană (Biserica fiind o instituţie teandrică, adică divino-umană) chiar în rândul slujitorilor ei, aşadar, se consumă o amplă şi gravă regresiune, generată atât de duhul de stăpânie, de cel al mercantilismului exacerbat, dar mai cu seamă şi mai primejdios decât toate, de cel al grosolanelor interese şi al subtilelor alteraţii eretice.

Poate tocmai de asta Sfântul şi Purtătorul de Hristos, Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ne-a spus, îndemnându-ne de cu atâta timp înainte: „Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”

Duhurile, care va să zică! Duhurile, duhurile şi tot mai puţin DUHUL.

Totuşi nu trebuie uitat sau ignorat că Adevărul nu-l putem afla în altă parte decât în cuprinsul Bisericii! Căci numai Sfânta ei Moştenire este adevărată şi mântuitoare, chiar dacă trăirea unor slujitori respiră toxic, iar mişcările lor trădează adesea unduiri de şerpi.

În Biserică stă, neîndoios, întreaga iconomie a mântuirii!

La Dumnezeu este cu putinţă ca, prin Tainele Bisericii, răsucind cheia binelui în broasca răului, veninul să se transforme în licoare sfântă şi şarpele în aluat de prescură.

Vedem noi oare? Tocmai de asta a fost şi este Biserica cea mai vânată „instituţie” de către Antihrist şi de către toţi cei ai lui, care au cutezat până într-atât în neruşinare şi îndrăzneli, încât adesea, unii chiar în păstori s-au prefăcut, nu doar în oi cu trup lupesc.

Tocmai de aceea şi Dumnezeu a rânduit uneori ca aleşii Săi, oamenii OAMENI, cu preţul sângelui lor, să ascundă adevărata Biserică, din calea pângăritorilor, ducând-o în locuri depărtate şi pustii, în munţi, în Sfinte Catacombe, sau s-o păstreze alteori adânc doar în inima lor, a trăitorilor.

Aşadar… continuaţi! „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.

Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui“ (Apocalipsa 22, 11-12). Amin! 

CORNEL CONSTANTIN CIOMÂZGĂ