~Valentina Bisog: „Acolo unde timpul – îşi află hotarul“

Aş vrea sa’nalţ o biserică albă,

acolo unde timpul – işi află hotarul.

Eu însămi,

voi urca sus în turlă

şi voi trage clopotul

 -aşteptându-l –

la rugăciunea de seara.

 

Ceremonialul primirii,

va fi plin de emoţia întâlnirii,fast,

şi nu in ultimul rând,

de adâncă teamă…

Pe cărarea ce duce la altar,

voi aşterne trandafiri albi,crini imperiali,

aşa cum se cuvine unui ‘pas’

ce-n mare taină…

ne urmăreste intreaga viaţa.

 

Lumânările vor arde în pâlpâiri tremurătoare,

fiecare picătură de ceară,

fiind o lacrimă…

incremenită în aşteptare.

 

Îngenunchez lângă altar.

Trandafirii roşii,

aşezaţi ca o cunună în jurul inimii mele,

–ofrandă supremă –

au străluciri atât de stranii…

că strigătu-mi mut – s-a oprit pe buze

când un  „pas”uşor…

 

Da.Timpul – nu s-a lăsat aşteptat!

Cu câtă măreţie,seninătate,

păşeşte pe covorul de flori

a căror inimă…

a incetat să mai bată!

 

Doar ecoul din ce in ce mai stins

al clopotului tânguitor…

se mai auzea în această tăcere încordată…

în această sete aprinsă de rugaciune

şi zbuciumul chinuitor al întrebărilor:

„De ce?!” „De ce?!”

 

…..”Să ne aşezăm pentru ultima rugăciune!”

Mărturisesc aici…

în faţa altarului ‘pătat’ cu sângele inimii tale –

că durerea mea este mult mai mare…

blestemat fiind – în curgerea-mi fără sfârşit –

să privesc neputincios

 -cruzimea sacrificiului –

pe care „Marele stăpân”…

 

„Să ne rugăm!”

şi poate-o stea se va aprinde

pe bolta întunecată

unde  – adevărul tăinuit –

pare mai insetat de ‘sânge cald’

cu fiecare răsărit…

 

……………………..

Cu fiecare răsărit,

o altă minune…

şi alte întrebări fără sfârşit

ce vor bea –

din tăcerea-mi ,închisă in pietre.

 

Cu fiecare răsărit,

ţipătul răguşit al ‘vulturilor’

şi glasul de privighetoare – al vieţii.

Cine-şi va smulge…

aripile bucuriei de – a fi!

 

 

 

 

                                Brâu de foc –

 

Am încins

Pămantul

cu brâie de foc –

şi-am strâns din ce în ce mai tare…

şi mijlocu-i

s-a frânt…

făcându-i depărtării

loc!

 

Mult prea subţire-i

puntea

ce ne leagă –

şi dedesupt

întunecate ape

ce iscodesc –

cu „ochi de valuri”

pasul tau…

 

„Rămâi pe loc!”

Un brâu de foc –

ne-a despărţit,

lăsându-ne pe câte-un mal…

 

Mult prea subţire-i

puntea…

zadarnică chemarea…

şi depărtarea – naşte –

o „Lume Nouă ”

Pământului

ce rupt a fost în două –

de-un „brâu de foc”!

 

 

 

 

 

 

                                                Lasa-mă sa-ti sorb…sălbăticia

 

 

Mintind ca sărutarea n-o să doară,

sfioasă…

cuprinsă-n braţe m-am lăsat.

Sălbatica-ti pornire

ingenunche trufaşa-mi fire,

stărnind furtuni bizare,

cănd tu strângeai…

mai tare…tot mai tare!

 

Fluturi de foc

roteau sub clar de lună,

izvoarele cântau

cu patimă nebună,

un cânt wagnerian,

pe clapele iubirii renăscute1

 

Mă doare clipa –

dar lasă-mă

să-ti sorb sălbăticia!

ciudat…

cum iti doream…supusă…

stângăcia!

 

 

 

 

 

                               Viaţa – mi-a iertat păcatul

 

Viaţa – purtând în ochi tot farmecul

 dimineţii şi-al nopţii,

şi-a deschis larg braţele şi inima –

izvor nesecat de iubire virgină – aşteptându-mă.

 

Era aşezată pe altarul „soarelui ”

tronând albă şi pură,mângâiată de razele aurii,

ca-ntr-o îmbrăţişare de vis,

un adevarat fluviu de iubire.

 

Lumina – pasăre măiastră bătând din aripi –

îi îmbrăca gingăşia – în cea mai fină ţesătură roz-dalbă,

învăluindu-i privirea în – adânc şi necuprins mister!

 

Cerul – privind rătăcit la frumuseţea spectrală

a vieţii – aproape că s-a pierdut în sine!

…….Am urcat cele câteva trepte…

şi cu inima încărcată de emoţie,teamă,iubire

şi necunoscut – m-am apropiat.

Viaţa – m-a privit „drept „în ochi şi mi-a zâmbit…

un zâmbet ca un cântec – din alte lumi izvorât,

şoptindu-mi duios:

–         „Ia-mă de mână cu încredere !”

 

Şi-a deschis larg braţele şi ca vrăjit –

m-am cuibărit în poala ei,pierzându-mă

în îmbrăţişările-i  calde şi catifelate.

 

……Şi-apoi,ca-ntr-o legănare,mângâiat de soare

şi lumina trandafirie a „amurgului ” – am adormit!

Doamne! În ce vis minunat m-am pierdut

 

……………………………………………………

Eram…copil zburdalnic şi rătăceam pe „uliţele vieţii ”

de mână cu zorii,cu soarele şi păsările cântătoare.

Mă tolăneam în iarba verde,crudă –rătăcindu-mi visele

în imensitatea de azur a cerului – din care – părea ca izvorăşte

cea mai suavă muzică,încărcată de pace şi senin.

„Vino!”

îmi şoptea primăvara – împodobită

în cea mai minunată broderie,purtând cunună de flori albe,

ca un legământ – făcut iubirii ce renaşte mereu.

Şi – ca un izvor de munte – râsul ei cristalin

şi privirile-i  în care părea că străluceşte întregul

soare şi „Marele mister ” al vieţii – ca-ntr-o hipnoză –

mă chemau…mă chemau!

 

Vântul – adiind uşor,aducea cu el zvonuri….

ce m-au făcut să tresar!

 

„Ce tânăr minunat a fost odată !”

 

Nimic nu-i stătea în cale.

Voia să urce „munţii vieţii „cu tălpile goale.

Îşi smulgea mărăcinii din suflet şi,

încântat de „florile însângerate ” – alerga şi cânta….

adunându-le cu dragoste în ” coşul vremii ” –

 

„Uită-te la el! Ce epavă a ajuns!”…

curgea veninos cuvântul dintr-o altă voce.

…..Într-o zi,ând toate comorile lumii păreau să-mi zacă

la picioare,

cu furie oarbă – le-am strivit strălucirea!

Renăscând scânteietoare  „Viaţa ” – oglindită-n cioburi –

părea doar un vis!

 

Privind abisul flămând – încercam să-mi ” amintesc ” –

ce mi-a spus cândva:

        „Ia-mă de mână cu încredere !”

Şi totuşi am mai uitat ceva…

s-o privesc „drept ” în ochi!

„Doamne! Ce-am făcut?!”Am deschis ochii îngrozit

şi am privit-o ! –

 

……Era „acolo ” – albă,imaculată,plină de iubire,

zâmbindu-mi candid.

M-am ghemuit –plin de regrete şi spaime,

în poalele ei ,făcute anume pentru „iertare ” – şi-am plâns…

trecătoarele-mi lacrimi – lăsând urme de sare –

pe ţesătura ei fină,roz-dalbă!

VALENTINA BISOG